Am zis

Oamenilor,

Mai întâi aş întreba ceva, dar înainte de mai întâi (deci mai zero ca să păstrăm logica) trebuie să reiterez că nu am văzut nici unul din filmele nominalizate la Oscaruri anul ăsta. Aşa că ce urmează nu e deloc, dar deloc recomandat cinefililor. Deci, că tot vine 8 martie şi mi se reactivează traumele: cinefili din lumea-ntreagă, eu vă dau un singur sfat / ce am scris mai jos nu-i de lecturat.

Bun, acum am cugetul împăcat şi o bucată de caş cu ceapă verde în mână, deci să continui. A, eram la întrebarea de mai întâi: de ce să faci un film după un caz real? Mă refer bineînţeles nu la The Social Network (pentru că, nu-i aşa, dacă fenomenul a prins la public de ce nu ar fi prins şi varianta de „making of”) ci la coşmarul alpiniştilor, 127 hours. Să vă explic de ce nu înţeleg chestia asta: unui om (supra-om aş zice eu cu respectul meu sănătos pentru alpinism) i s-a întâmplat o chestie groaznică. O chestie în care s-au bătut două instincte de supravieţuire care o bună bucată de luptă merg umăr la umăr: cel de a rămâne întreg şi cel de a trăi orice ar trebui să faci pentru asta. Ultimul câştigă mereu numai in extremis, când omul renunţă la tot ce l-a ţinut în viaţă până la vârsta aia: instinctul de autoconservare şi cel de a evita durerea. N-o să mă apuc acum să vă povestesc că am fost şi io într-o situaţie similară, pentru că n-am fost. Dar dacă aş fi fost n-aş fi vrut să se facă un film după iadul meu. Din trei motive: n-am nevoie să mi se amintească, n-am nevoie ca cei dragi să-şi poată imagina, n-am nevoie ca nişte unii irelevanţi să pretindă că înţeleg. O fi bun, n-o fi bun filmul în sine? Aşteptăm să răspundă cine l-o fi văzut.

În rest, mai observ aşa: din 10 filme concurente pentru cel mai bun, patru (The Social Network, The Fighter, 127 hours, The King’s Speech) sunt făcute după cazuri reale sau cum naibii s-o zice ca să nu insulţi cinematografia atunci când punctul de pornire e o poveste adevărată. Iar unul (True Grit ) e remake, deci jumate din poveşti se ştiu. Asta mie mi-ar sugera că lumea nu mai are răbdare să construiască un context, vrea să-l ştie şi să fie verificabil. Surprizele… Hm. Să ştim mai bine de la început cum se termină. Nu mă bag să zic dacă finalul vreunuia din celelalte cinci e previzibil, deşi probabil că e.

Aş mai zice numai o chestie banală: cu cât e mai neimportantă persoana care păşeşte pe covorul roşu, cu atât mai importante-s aerele pe care le arborează. Cam atâtea chestii am dedus înainte să înceapă. După aia aţi văzut şi voi, sau dacă n-aţi văzut găsiţi pe net. Aici de exemplu.

 

Şi totuşi, The King’s Speech?!

Nu, normal că n-are nici o semnificaţie pentru mine mirarea asta, dar am zis că dacă tot am intrat în horă măcar să joc cum se face.

 

A, şi mi-am dat seama la ce se referea biletul: la gemenii doamnei Voicu de la etajul doi, pe care-i cheamă Oscar. O să mă ocup în seara asta, evident.

Băi Oscar, păzea!

Oamenilor,

Tocmai am terminat de mâncat o bucată complet nefestivă de tort diplomat şi mă gândesc în timp ce ascund restul în safe că probabil gelatina aia era tragic de expirată, pentru că mi-a venit o idee suspectă şi probabil sinucigaşă. Ce-ar fi să scriu despre Oscarurile de anul ăsta? Asta bineînţeles după ce am căutat pe net şi am aflat că evenimentul nu s-a consumat încă şi nici nu e peste şase luni.

O întrebare legitimă care vă poate trece prin capete acum e: de ce aş face eu aşa ceva, ştiut şi zis fiind de mai multe ori că sunt singura rudă Marx complet acinemafilă? Şi mie mi-a venit în minte aceeaşi voce a raţiunii universale sau poate acelaşi avertisment al justiţiei divine, răspunsul la care am ajuns fiind cel cu gelatina. Ăla şi biletul pe care l-am găsit în hol azi, cu scrisul verişoarelor mele: „Oscaruri deseară, vezi şi tu ce faci în privinţa asta, eu am treabă. Rhetta.”, respectiv „…Mai bine nu. Veta”. Am dedus că Rhetta nu mă îndemna să sabotez ceremonia, că atunci Veta n-ar mai fi contrazis-o. Aşa că va urma la un moment dat cea mai varză cronică a unui eveniment văzută vreodată de când s-au inventat literele, asta dacă nu cumva adorm cu alt tab activ decât cel cu http://mufa-tv.ro/romanesti/hbo.html că atunci cel mai probabil va mai urma un text despre Tetris.

Pentru că nu aş pleca în asemenea aventură nepregătită, mi-am pus în buzunar un briceag Victorinox Swiss Army, să fie, şi am plecat să mă documentez. Aşa am aflat că Heidi, oposumul saşiu (ocazie cu care le zic oamenilor de la ziare.com că un animal sau om nu poate să fie „cu sasiu”, pentru că atunci e vorba de şasiu şi deci de o maşină – o sedilă face diferenţa – ci saşiu, care înseamnă că suferă de strabism) continuă demna tradiţie începută de caracatiţa Paul la campionatul mondial de fotbal de anul trecut: aceea de a demasca cretinismul în masă la oameni. E din ce în ce mai evident că animalele sunt de fapt trimise de extratereştri să testeze nivelul de inteligenţă al omenirii şi ne imaginăm cu plăcere cum tehnicienii lor urlă disperaţi că le mai trebuie foi ca să lipească în josul graficelor pentru a le putea desena realist.

Bun, trecând cu grijă peste oposumul şasiu ca să nu-l sperii şi să-i revină ochii la normal că poate-şi pierde puterile, tai cu briceagul de pe undeva un fir de ceapă verde şi mestecându-l ajung la un alt articol care-mi spune cam cu ce filme ar trebui să mă prezint în cap dacă vreau să înţeleg ce se întâmplă la Oscaruri. Nominalizatele, adică. Ei bine, asta ar însemna să trişez, impresiile nu ar mai avea prospeţimea (a se citi incompentenţa absolută a) unui outsider, ceea ce ar compromite demersul meu ştiinţific prin contaminarea mediului de studiu. Deci nu.

Aşa că aşteptăm să înceapă dansul. Nu? Văd că sunt pe-acolo şi un film despre Facebook şi unul după un caz real despre care n-a trebuit să caut pe Google că ştiam, lucrurile deja iau o întorsătură fatidică şi semnele îmi tot bat în geam că nu e bun drumul pe care am pornit. Eh. Ce caută semnele la etajul opt? Plec să iau nişte caş proaspăt să meargă cu ceapa aia verde.

PS: am zis mereu că nu mă bag în chestii la care nu mă pricep? Ok. Amendă: nu mă bag în ele într-un mod pretins cunoscător. Asta ar fi stupid din partea mea.

În Ea!

Babelor,

Ridic azi ruloul, mă uit afară, ce văd? Viscol și ninsoare și mașini parcate aiurea. „Deci se apropie mărțișorul”, îmi zic, și decid că în curând va trebui să fac unele schimbări în viața mea. Și ce face omul când simte una ca asta? Se îmbracă gros, bagă portofelul în buzunar, își aprinde o țigară și iese afară.
Odată ajunsă acolo, am regretat pentru câteva secunde gestul, dar pe de altă parte mașinile parcate aiurea nu-mi dădeau pace. Un van, de exemplu, lipit de peretele blocului, inundase întreg trotuarul cu forma lui dezagreabilă. Am scos barosul din mânecă și l-am făcut ferfeniță, în zbiaretele neputincioase ale alarmei. Am împins zdrențele mașinii în lături și am pornit către chioșcul de ziare. Nu ca să iau ziare, bineînțeles, ci în primul rând ca să îl pălmuiesc pe un cretin care o plictisea pe vânzătoare cu întrebări necuviincioase („Aveți Pescarul Vesel? Nu? Păi de ce nu-l mai aduceți?) și în al doilea rând ca să cumpăr o revistă. Elle, bineînțeles, pentru că vroiam să aflu trendurile machiajului și să citesc un articol despre ținutele de primăvară. Iau revista, dau banii, îi mai dau un ghiont cretinului de mai dinainte, care acum răsfoia un exemplar din Casa Mea Și Grădina Ei, și mă duc acasă, răsturnând pe drum o sanie cu copil cu tot.
Acasă era cald, deci m-am dezbrăcat, m-am tolănit pe divan, am aruncat o privire unui superb Tonitza care înfățișează un castron cu flori (atârnă pe peretele dinspre vest) și am început să citesc Elle. Și ce credeți că am descoperit la pagina 78, sub titlul On the web? Desigur: rubrica blogul lunii. Care începe așa: „Blogul lunii: Surorile Marx”.
De mirare sau bucurie sau alt sentiment pozitiv, am aruncat pe geam pisica care îmi dormea în poală, mi-am făcut un senviș cu parizer și am băut o gură de cola. Și mai pe seară am ascultat niște PJ Harvey și nu mi-a displăcut.

Vă pup,

Rhetta

After party cu babă. Cartea a cincea

(aici : cartea întâi, a doua, a treia şi a patra)

Babelor, mezami, mă copii,

Cu sosirea lui Oscar, quatuor-ul de convivi era au grand complet şi gata de asalt. Atacul avea să-l sune chiar tante Constance, cu trei pocnete prompte din deşte şi-n zdrăngăneala auriferă a brăţărilor cu multe şi grele carate, scuturate viguros din încheietura mâinii :

 – Cincilo, haidi fă, mişcă. Treci de pune masa.

Cincila nu era alta decât Radomira, slujnica. Dobitoaca, după cum o alinta uneori tante Constance. Gutural şi ţăndăros, dar în acelaşi timp – orişicât de improbabil ar putea să pară – nu fără o chibzuită doză de afecţiune, într-un cod al complicităţii numai de ele ştiut şi care le unea de ani buni de zile. Melanj perifluvial de sânge românesc, ţigănesc şi turcesc, Radomira se născuse prin ‘35 la Silistra, acolo unde Dunărea a-mpletit mereu pe firul ei cuvinte, naţii, destine, zei, genealogii şi trame sufleteşti. Tot acolo avea să rămână singură pe lume la vârsta şubredă de cinci ani, după ce o şleahtă de comitagii zdrenţăroşi îi căsăpise familia cu infect elan patriotard. Suite à quoi, Radomira se vedea zvârlită in extremis pe malul românesc al Dunării la doar o aşchie, un vârf de cuţit de vreme înaintea cedării Cadrilaterului, în funestul an ’40 al marii ciumpăveli şi al micii Românii. Ajungea, printr-un buchet de-mprejurări cu foarte mult miez, copilă de suflet şi mai apoi fată-n casă în vila unui deputat liberal, fost secretar de stat la Interne – domnu’ – care şedea împreună cu nevastă-sa, cocoana, pe undeva pe strada Ştefan Mihăilescu. Parcă. Avea însă să fie smulsă şi de acolo, la scurtă vreme după una din macabrele nopţi ale demnitarilor, în care domnu’ pleca săltat şi doar cu bilet de dus către iadul temniţelor pregătite anume întru sleirea chiaburilor ancien régime. Cocoana n-avea să cunoască, la rându-i, umilinţa coloniilor de muncă : în nici o lună se prăpădea de inimă rea, lăsându-i Radomirei, cu o seară înainte, singurul lucru de preţ pe care-l mai avea, ţinut ascuns sub podea şi pe care nu i se pusese încă sechestru: mantoul ei de chinchilla, cumpărat de domnu’ de la Paris :

– Ia-l, Radomiră, să-ţi ţie ţie cald, că acolo unde mă duc eu n-am trebuinţă…

Hence the nickname…

Au urmat ani fugari, de acoperişuri precare şi mizerie râncedă, petrecuţi între pegra ostilă a mahalalei calicilor şi magma noroioasă periurbană, unde Cincila-şi găsise ceva de lucru într-o seră, undeva pe lângă Fundulea. Ani de răzneli, de vache maigre şi de suflet negru, de lipsuri şi frig, ani de dormit cu cuţitul sub pernă, ani de ispită şi de deznădejdi, de rătăciri, de tenebre, de jigodii fermecătoare, de legături sordide şi de bătăi crunte, despre care Cincila nu vorbeşte decât în rare rânduri, cu pumnii-ncleştaţi şi cu vocea şoptită. La seră, Cincila îşi ofilea tinereţea, dar singurele flori pe care le-a iubit vreodată au fost macii. Cum înfloreau, dădea fuga şi-i culegea de pe marginea lanurilor şi se ducea să-i vândă în parcul Rahova. Unde, în mijlocul unei dimineţi călduroase de vară, tante Constance se promena sastisită la braţ cu un căpitan, unul din miile de pretendenţi care au suspinat după nurii ei. Colosal şi nuclear, şocul întâlnirii o izbise pe tante Constance în plex şi în toţi rărunchii… Frumuseţea răpitoare de efigie tristă a Radomirei, în faţă cu un coş de maci şi-nvelită în mantoul ei de chinchilla – n-avea, săraca, unde să-l ţie – o-nmuiase din creştet şi până-n călcâie. O luase numaidecât acasă, în viloiul din Uranus, cu tot cu maci, iar din ziua aia, Radomira avea să-i devină umbră, mână dreaptă, confidentă şi bucătăreasă cum nimenea nu mai văzuse vreodată. La un an după moartea lui Lucică, tante Constance reuşea s-o scoată pe Cincila din praful Bucureştilor şi s-o aducă în duplexul din Saint-Gremain-des-Prés…

Fire telurică şi năzuroasă, Cincila era în stare să treacă, precum nimeni altcineva, de la epice, năvălitoare şi tectonice furii când cineva sau ceva îndrăznea să i se pună de-a curmezişul, la clipe de o tandreţe absolut solară, învăluită într-o înduioşătoare mistică a lucrurilor mărunte şi a fericirilor simple dar adânci sufletului. În sâmbăta cu pricina, a vizitei mele la tante Constance, era însă în toane cât se poate de permeabile, fiindcă avea să fie, cu vârf şi-ndesat, à l’honneur : ei şi nimănui altcuiva îi revenea cinstea meniului. Şi-ntr-adevăr de mare cinste era, fiindcă Tante Constance nu rezerva privilegiul de drept divin al cosmicelor talente gastronomice ale Cincilei decât apropiaţilor de soi ce se ştiau, cei de suflet şi de acasă.

Pentru restul – hoaştele sufragete din Saint-Germain-des-Prés, burjuii din seizième sau din Neuilly-sur-Seine, mâncarea şi licorile se aduceau de la traiteur : Fauchon, Lenôtre sau Hédiard, după rang, miză sau afect, nu înainte ca Cincila să le fi scăzut zdravăn din preţ cu un simţ balcanic al tocmelii care ar fi lăsat lefter chiar şi pe ăl mai aprig neguţător dintr-un bazar maghrebin.

– Ţăcănito, jubila intens tante Constance, numai tu eşti în stare să te tocmeşti cu scorţoşii ăştia de la Hédiard, pfuu, fire-ai tu să fii de balaoacheşă…

(va urma…)

In God we must

Oamenilor,

Ştiţi că sunt o babă RATB-istă. Dacă are roţi de vreun fel, scaune şi un număr în frunte, cel mai probabil am fost la bord. Aşa am avut privilegiul de la observa o gamă întreagă de comportamente care de care mai bizare: unii oameni se scobesc în nas în mijloacele de transport în comun, alţii se confesează, alţii îşi aruncă genţile de cum se urcă pentru a ocupa un loc la care doar peste cinci minute pot să ajungă, călcând peste toţi călătorii dintre ei şi obiectiv. Toate astea ca să coboare apoi la prima, evident. Alţii put, ceea ce nu este în sine un comportament, ci doar simptomul unuia. Dar e atât de notabil încât nu poate fi trecut cu mirosul.

Şi mai sunt unii care alungă muşte. Sau aşa credeam eu, până mi-am dat seama că muştele nu prea zboară în februarie. Sau nu la patru pasagere deodată, că păreau spălate totuşi. Totuşi vă jur că fetele alea, tinere toate şi frumoase şi aparent sănătoase, alungau muşte sau ţânţari. Pentru că-şi agitau mâna dreaptă într-un fel care semăna a cârcel, cu o convingere demnă de o cauză mai bună. Dar staţi, oamenilor! Ce cauză mai bună? În ce eroare eram io cu ţânţarii şi muştele şi rahaţii şi bla. Oamenilor, autobuzul în care eram tocmai trecea pe lângă una din cele în jur de 150 de biserici din Bucureşti. Sau poate pe lângă alta de vis-à-vis, că n-ai de unde şti la cât sunt de peste tot. Persoanele alea se supuneau unui ritual imemorial, numai că spre deosebire de strămoşii lor pentru ele avea aceeaşi semnificaţie ca aranjarea unei şuviţe de păr.

Oamenii îşi fac cruce când trec pe lângă o biserică aşa cum când întâlnesc pe cineva cunoscut îl salută: ca semn de respect. Asta înseamnă că în acel moment, acel gest înseamnă că cel care-l face salută existenţa unui loc sacru şi îşi aminteşte, fie şi în treacăt, de apartenenţa la ceva. Dar nu mai înseamnă deloc acelaşi lucru dacă e făcut în timp ce vorbeşti la telefon despre situaţia amoroasă a nepoatei vecinei, în timp ce cauţi ceva într-o sacoşă plină de pătrunjel şi mărar sau în timp ce te scarpini la cur. Când faci chestiile astea eşti în cu totul altă lume decât cea în care îţi manifeşti respectul faţă de o chestie sacră în care pretinzi că crezi. E ca şi cum ai vorbi la telefon în timp ce faci sex (cu altă persoană, ca să fie clar), pentru că ambele chestii ar trebui să se întâmple doar între tine şi altcineva. Fără public, fără să fii cu gândul la zarzavaturi în acelaşi timp. Iar când gestul de respect e făcut şi într-un context fals şi într-un mod  irecognoscibil (pentru că în continuare jur că agitarea oblică a mâinilor numai a cruce nu arăta, am văzut şi eu cruci în viaţa mea totuşi) şi arată teribil de mult a spasm compulsiv, te pune automat în boxa cretinilor. Amin.

Precizare

Oamenilor,

În urma unei glume a comentatorului cu alias Stronzius, deocamdată şase dintre voi au dat click pe un link şi au observat că el trimite nu la site-ul http://www.petronia.ro, ci la prietenoasa eroare a beţiilor noastre cunoscută sub numele de „Server not found”. Pentru ca numărul să nu mai crească, zic aici că acest site nu există şi dacă va exista nu va avea nici o legătură cu mine, probabil îl va face Piticugras ca să pună acolo postări roz şi piese cu Dan Bălan şi Safura în numele meu. Dacă oricare dintre aceste condiţii se va schimba, o să fiţi primii care află.

Deocamdată vizitaţi şi http://www.stronzius.ro , se spune că acolo se află adevărul despre tot.

Diferenţă

Oamenilor,

În ultima vreme am devenit pesemne obiectiv de importanţă strategică, pentru că tocmai s-a încercat  a doua oară în mai puţin de o lună racolarea mea în grupuri suspecte care vor să conducă lumea. S-o luăm cu începutul, adică să-mi amintesc cum mai pe la începutul lunii, ajunsă într-un oraş care mi-e drag am aterizat alături de nişte oameni care luau lucrurile astea în serios la ceva conferinţă despre filosofia creştină a relaţiilor dintre bărbaţi şi femei. Ceva de genul. Ceva de speriat.

Trei ore am scrâşnit din toţi dinţii şi am transformat cinci scaune în surcele, în timp ce identificam în discursul oratorului (presărat cu glumiţe ieftine, din alea de tip „mi s-a spus că publicul tânăr se câştigă cu glume, hai să fac glume”) elementele de la Platon, de la Aristotel, două de la Augustin şi aş putea să pun pariu că cel puţin unul de la Confucius şi, pe de altă parte, imbecilităţi pure de tip „auto-formarea este importantă”, „principiile sunt importante”, „nu vă schimbaţi pentru a câştiga pe cineva” şi alte rahaturi similare care ar fi putut fi rezumate mult mai simplu prin „dacă sunteţi idioţi cam meritaţi să vi se întâmple chestii nasoale, deci nu fiţi idioţi”. Ghiveciul cu pretenţii de descoperirea roţii, asezonat cu chestii sexiste, îmi făcea greaţă fizic. Sigur vă imaginaţi cum am scos cel puţin un sandviş zgomotos din rucsac la un moment dat şi l-am împănat cu ceva ouă stricate înainte să-l arunc în capul celui care voma cuvinte la tribună. Căcat. Pentru o babă dragă şi două simpatice prostiile alea erau importante, adică voiau să le dea o şansă. Aşa că mi-am pus capul pe masă şi nu l-am ridicat decât ca să se audă mai bine când am completat traducătoarea, în restul timpului plimbându-mă afectiv pe străzile la care nu aveam deocamdată acces. Ştiu, când vine vorba de oameni la care ţin sunt o babă cretină, asta e.

Eh, în seara asta a fost altfel. În seara asta o altă babă, pe care doar o respect şi care mi-e doar simpatică, m-a invitat la ceva surpriză. Care s-a dovedit a fi o chestie la care numai ambuscată aş fi călcat, de m-am dus ca mielul la tăiere şi cu o bună dispoziţie curând regretată. Ceva cu Amway. După ce terminaţi de râs poate prind pe careva că sare „dar sunt produse bune, eu le folosesc de mult, mătuşa mea s-a vindecat de psoriazis cu detergentul lor de vase” etc. Pentru că oamenilor, eu cred sincer că ceva care face detergenţi, cosmetice, suplimente nutriţionale şi filtre pentru apă şi se bate cu pumnu-n alte părţi decât aveam io chef să-i bat pe ăia că le şi face mai bine decât orice concurenţă de pe piaţă, e putred. E câh. Dar nu asta contează. Şi să nu fi crezut asta, şi să fi visat o carieră de reprezentant Amway că doar sociabilă de mama focului sunt şi nici alte vise nu am, şi tot aş fi dat să mă întorc pe călcâie când dintr-un proiector au început să se reverse planuri de marketing care mi-au amintit ciudat de farsele alea cu scheme piramidale de câştig. Dar era prea târziu, plătisem deja 5 lei (!) ca să ascult căcaturile alea, fiindcă n-am avut curajul să mă întorc de la uşă către baba amică şi să-i spun că nu apreciez gluma. Aşa că am ascultat. Cum există o companie care ne vrea binele tuturor: să folosim chestii de calitate (nu contează că fiecare are preferinţele lui, mie de exemplu îmi place Harpic şi nu vreau să curăţ buda cu altceva, nu contează că nu toate femeile au acelaşi tip de piele ca să fie toate în extaz în faţa cremelor lu’ peşte) şi să ne şi îmbogăţim din asta. Nu trebuie decât să devenim cei mai mari duşmani ai prietenilor noştri, ăia pe care-i evită toţi pentru că le propun tot timpul mărfuri care nu interesează pe nimeni. Şi să fim optimişti şi pozitivi. Da’ optimişti şi pozitivi, nu aşa…

Asta înseamnă bineînţeles şi să nu avem nici minimul bun-simţ de a nu sări pe o nouă cunoştinţă care-i psihiatru vorbind despre nepotul unei prietene care are nişte probleme şi ar trebui văzut de cineva, despre o mătuşă din Călăraşi care are nevoie de un consult, despre cum ar trebui să vadă ce medicamente (naturale, nu naturiste, după cum vesel am aflat pe spinarea bietei fete) au ei poate prescrie şi ea pacienţilor. Şi să considerăm că e ok în numele stabilirii de reţele să invadăm oamenii care evită să răspundă dacă o să vină la următoarea întâlnire interogându-i „da’ la ce petrecere trebuie să fii tu vineri seară, cine face petreceri vineri seara?” Cu greu m-am abţinut să nu răspund că dracul şi că sunt invitata de onoare, asta numai din cauză că baba care mă dusese acolo stătea lângă mine şi-n ochi i se citea rugămintea de a fi iertată.

Şi acum morala care leagă aceste două poveşti din care evident că nu aţi înţelege altfel nimic: e ok să cereţi cuiva, dacă ştiţi că vă iubeşte, să suporte ceva care pentru voi e important. Atât timp cât spuneţi de la început despre ce va fi vorba, iar omul are de ales. Nu-i ok să mizezi pe simpatia cuiva (observaţi diferenţa de grad) ca să atragi omul într-o „surpriză” în care va fi pus în situaţii pe care nu şi le-a căutat singur, deci cu care nu vrea să aibă de-a face. Nu-i ok, oamenilor, drept pentru care eu zic să cumpărăm furăm toată pasta de dinţi Glister din lume şi să ştergem cu ea la cur toţi elefanţii din Africa. În faţa cărora să stea evident toţi cei care cred că Amway va salva lumea.

Pentru oameni care dau cu telefonul de pământ

Oamenilor,

Cred că pot spune fără să greşesc prea mult că fiecare dintre noi a avut la un moment dat un telefon Nokia. Probabil dacă n-a fost primul vostru telefon a fost al doilea, după ce aţi sărit în mare cu Sony Ericsson-ul în buzunar. Dacă făceaţi asta cu Nokia numărul telefoanelor pe care le-aţi schimbat de-a lungul vieţii voastre de comunicator ar fi fost cu unul mai mic, pentru că – şi nu e doar un mit urban – telefoanele Nokia sunt indestructibile. Vorbesc despre alea oneste, făcute să semene cu ele însele (cu nişte cărămizi mai mari sau mai subtile, adică), nu despre cele făcute în momente de nebunie temporară să semene a iPhone şi alte parascovenii. Fabricate din titan de cea mai bună calitate placat cu plastic şi având piese din aliaje de carbon al căror secret moare la uşa fabricilor sub forma spălării creierelor oricăror forme de viaţă trec pragul clădirii, aceste telefoane au devenit cumva un etalon de rezistenţă.

Există destule legende care le susţin statutul, iar la confirmarea a două din ele am fost martoră personal: un Nokia care funcţiona la cinci minute după ce fusese scos din budă şi apoi spălat sub jet la robinet şi unul (aici cred că se pun cel puţin 30 de confirmări) care a supravieţuit aruncării repetate în pereţi ca singură formă de a opri alarma. E drept că ajunsese singura formă de a opri alarma numai după prima aruncare de tipul ăsta, dar astea sunt detalii care ţin mai mult de persoane decât de aparate.

Se tot spune că ba meduzele, ba gândacii de bucătărie, ba pisicile Marx ar supravieţui rasei umane după un dezastru cosmic sau nuclear. Ce se uită să se spună e că indiferent care din ele o să fie, la Nokia o să vorbească unele cu altele în lunga iarnă nucleară. Ăsta-i status quo.

Ce vreau eu să lansez însă este o realitate care s-a impus prin repetare conştiinţei mele: că, fără a atenta la mitul Nokia (opţiune de siguranţă având în vedere că ştiu un om care s-a rănit destul de grav încercând să incapaciteze un astfel de telefon), o amendare a lui este necesară. *tobe în surdină* Destul de rezistent la căderi repetate încât să se bată cu mitul cel puţin la categoria asta (că la altele n-am încercat eu să-l înscriu încă) este un telefon mic, cu aspect firav şi deloc de natură să inspire încredere. De altfel ăsta-i şi marele lui atu în lupta cu greii acestei categorii, faptul că nu pare în stare nici să fie luat de pe noptieră în siguranţă. Când colo, graba cu care-i sare la fiecare şoc capacul, urmat la trei milisecunde de baterie, îi asigură o rezistenţă cam de acelaşi tip, bănuiesc, cu a plopului care rămâne întreg după furtuni în care stejarii sunt scoşi din rădăcini.

Când l-am primit mi-am zis că prima dată când dau cu el de pământ s-a dus dracului, o să-i culeg maţele cu penseta şi cioburile de ecran cu rola pentru scame. Au trecut de atunci doi ani şi cam 105 căzături, pentru că săptămânal ori uit că e în buzunar şi manevrez textila conţinătoare în mod neadecvat, ori uit că e pe plapumă şi mă bag sau sar de sub ea de-l catapultez în colţul opus al camerei, ori îl confund cu telecomanda şi-l arunc în capul cuiva, ori vibraţia unui apel îl trimite de pe o margine periculoasă pe podea. De fiecare dată îi sar cât colo capacul spate şi bateria, de fiecare dată i le pun la loc şi-l pornesc aşteptându-mă să văd pe ecran ceva foarte decorativ dar complet morbid pentru aparat, cam cum am văzut când mi s-a spart display-ul la laptop odată. Şi de fiecare dată porneşte şi pe ecran citesc un calm şi iertător *tobele mai tare* E2510, dedesubtul lui http://www.samsungmobile.com şi jos de tot, cu majusculele pe care şi le permite un mândru supravieţuitor, SAMSUNG. Ăla practic strigă la mine că moare, dar nu se predă. Şi de fiecare dată îmi pare bine şi jur să nu-l mai trântesc. Până data viitoare.

Acu’ nu zic să vă luaţi aşa un telefon (este complet în urma plutonului din punct de vedere tehnologic, mie-mi place cum arată şi faptul că scrie repede mesaje, nu stă să se gândească trei secunde ca să-şi dea seama ce tastă am apăsat) şi să-l izbiţi de toţi pereţii pentru ca apoi să veniţi urlând la mine că v-am împins într-o investiţie proastă. De parcă ar fi mare investiţie şi de parcă n-ar fi vina voastră dacă m-aţi asculta. Nu. Zic numai că la categoria “rezistenţă la şocuri” face o treabă bună, deci dacă obişnuiţi să vă confundaţi telefonul cu o minge şi cel puţin trei au protestat prin moarte împotriva acestui tratament, în plus dacă vă plac liniile şi suprafeţele nete, dotările minime şi o cameră foto / video extrem de slabă, există o opţiune şi pentru voi.

Later edit: 107. Mdap. E viu.

Help?

Babelor,

Să admitem că pe acest blog a scris cândva o persoană numită Veta Marx, soră cu mine.
Să admitem în continuare că această Veta Marx se află acum într-un loc frumos și liniștit, ca un fel de sanatoriu. Adică într-un sanatoriu.
Să admitem mai departe că un asemenea sanatoriu este scump, și că uneori plățile întârzie, și că uneori oamenii extrag bani de pe un cont care nu este al lor, pentru nevoi personale care sunt ale lor.
Să admitem, în cele din urmă, că numita Veta Marx mi-ar fi cerut un extras de cont al contului ei – cont care este acoperit cu suma corectă, dar care nu era acoperit acum o lună, și că eu aș vrea ca Veta să primească un extras de cont de luna trecută pe care să fie trecută suma de astăzi.
Cum se poate face una ca asta, vă veți întreba. Simplu: fotoșopând extrasul și corectând cu grijă data.
Bineînțeles că aș putea face și eu asta, dar banii care lipseau la un moment dat de pe contul Vetei au fost, poate, folosiți pentru ca cineva să își cumpere alcool, foarte mult alcool.
De la alcool tremură mâinile, și deci.
Deci care se bagă să-mi falsifice o dată în Fotoșop? Nu-i vorba de nimic ilegal, că dacă ar fi, aș face-o chiar eu.

Aud?

Vă pup,

Rhetta

Am zis că dau premiu ?

Am zis.

Aşa că poftim, mai întâi şi-ntâi de toate, cu grăbire şi dreptate, pentru Stef. Podium, lauri, vivat, pălării zvârlite-n sus şi voilà trofeul.

 

Cosmicele şi însutit zâneficientele clătite musiualexandro-marxiene, dulceaţa de vişine de rigoare « să-nnebunească simţirile » şi licoarea divină promisă : un Saint-Joseph alb de la musiu Louis Chèze, vin cu nume de frântură de ursonată schwittersiană : « Ro-Rée » şi despre care o să mai vorbim.

Da. Da, da, Dada, pălăria şi bastonul dumneavoastră. Personajul din poză nu e altul decât Hugo Ball, sculptor de cuvinte vii, îmblânzitor de sunete, coregraf al vocalelor şi lingvist al dialectelor inventate. Oficial, Dada avea să se nască pe patrusprezece iulie în anul atât de belicos şi fără de graţie 1916, după o gestaţie finiseculară încolţită poate chiar în Iluminaţiile lui Rimbaud, purtată mai apoi de Alfred Jarry şi de Isidore Ducasse, de la care ştim că „les gémissements poétiques de ce siècle ne sont que des sophismes”… Locul naşterii : pe cât rău-numitul, pe atât de bine-famatul Cabaret Voltaire, în starea nu prea civilă a vremilor de atunci, dar în joviala hăhăială camaraderească a acoliţilor Tzara, Arp, Huelsenbeck, Janco & Co.. Hugo Ball prindea în registrul dadaist prima filă, manifest tonitruant faisant office d’acte de naissance, pe care avea să-l citească – ironie du sort şi toponimie cu tâlc – la Casa Corporaţiilor din Zürich. Manifest din care poftim extras. Franţuzit, ne vous en déplaise :

« Je ne veux pas de mots qui ont été inventés par d’autres. Tous les mots ont été inventés par les autres. Je veux ma propre bêtise et en plus des voyelles et des consonnes qui lui correspondent. Si une vibration mesure 7 cm, je veux justement des mots qui mesurent 7 cm. Les mots de M. Dupont ne mesurent que 2 cm 1/2. On peut très bien voir comment se crée le langage articulé. Je laisse tout simplement tomber des sons. Des mots surgissent, des épaules de mots ; des jambes, des bras, des mains de mots. Au, Oi, U. Il ne faut pas laisser venir trop de mots. Un ver, c’est l’occasion de pouvoir se passer de mots et de langage. Ce langage maudit, auquel colle la crasse comme à des mains de courtiers, qui ont usé les pièces de monnaie. Je veux le mot là où il s’arrête et là où il commence. Chaque chose a son mot ; c’est là que le mot lui-même est devenu une chose. Pourquoi l’arbre ne peut-il pas s’appeler Plouplouche et Plouploubache quand il a plu ? Et pourquoi doit-il s’appeler quoi que ce soit ? Avons-nous à accrocher partout notre bouche ?

 

Le mot, le mot, les maux justes en ce lieu, le mot, messieurs, c’est une affaire publique de première importance. »

 

Şi da, indiciul dat arată către Talking Heads şi către albumul lor Fear of Music (de prin ’79, dacă nu mă-nşel), pe care prima bucată (I Zimbra) e… pe versuri de Hugo Ball. Poezia cu pricina (fonetică, se-nţelege) se cheamă Gadji beri bimba. Despre dada şi (post)-punk om mai depăna.

Premiem şi pe Noemi pentru că am zis că se pune, şi pe Elza, cu candoare, pe jessyara şi Monsieur Antoine Marin pentru pohta ce-au pohtit la clătite şi vin, pe Ben Ungar pentru că a scris un răspuns, pe Zâna Eficienţei că măcar o dată poate să ne invidieze ea pe noi, pe stronzius pentru Miţa biciclista (sau era Miţa Baston ?), pe Rokssana pentru că a răspuns corect şi pentru că scrierile ei sunt mai delicioase decât clătitele noastre, pe cariatida Anaid pentru că este Anaid, pe Piticu Gras zău că nu ştiu de ce, pe Juliariasi (cu menţiunea doradă regală la cuptor şi Robert de Niro la drum de seară), pe Windwhisperer în schimbul a nişte mure, pe Petronia fiindcă ştie toate răspunsurile şi poza lui Hugo Ball e făcută chiar de ea. Şi pe toti pe care i-am uitat.

Aidi pa,

Fiţi cuminţi.