Jurnal de prizonierat casnic

Oamenilor,

Continuarea promisă. Ce scrie în faţa notelor e numărătoarea timpului târât de la constatarea că nu pot ieşi din casă. Nu numărăm zgârieturile de pe pereţi sau uşă.

20 minute: dacă ar trece cineva pe lângă uşa apartamentului meu ar auzi răgete neomeneşti din care cu greu, poate, ar deduce cuvinte ca „lasă-mă să ies”, „topor”, „afară”, nenumăraţi draci şi ceva înjurături mai fanteziste care includ oubliettes. Dar nu trece nimeni pe lângă uşa apartamentului meu, niciodată. Pentru că oamenii nici nu ştiu că există. O să mor aici de foame, pentru că uşa s-a blocat în probabil singura zi din an când nu am provizii în casă. Mă vor găsi peste 300 de ani cu o bucată de parchet între dinţi şi din asta vor concluziona că oamenii anului 2011 mâncau lemn. Nu-i bun. Să fim responsabili cu viitorul, să scriem un bilet: „Victimă a claustrării, orice gest = dictat de disperare”.

22 minute: Bilet scris. Reîncep urletele. Mă opresc din când în când să respir, ocazie cu care îmi dau seama că esenţialmente eu nu pot ieşi din casă, că mi-e imposibil să deschid o uşă nenorocită fie şi ca să mă aşez în faţa ei pe prag, că nu.pot.să.ies. Panică. Da’ capo. Pauză când cineva la care sunasem pentru ajutor îmi răspunde că nu cunoaşte nici un lăcătuş, dar că să nu sparg uşa. De data asta nu mai urlu. Lovesc un perete. Uşa mi-e frică s-o lovesc, poate se mai blochează încuietori. Poate e vie. Poate vrea să mă omoare.

45 minute: într-un colţ, cu laptop-ul în braţe. Uşa are fără îndoială intenţii criminale. Sunt 100% sigură că s-a mutat câţiva centimetri mai spre interior şi că a convins şi peretele în care stă să facă acelaşi lucru. Voi muri strivită de propria casă. Soarele de afară n-a mai fost aşa de sfidător de când aveam varicelă.

50 minute: Ciripesc păsări, observ pentru că am deschis geamul pentru a-mi evalua şansele de evadare. Ori halucinez deja ori e primăvară. Bă, cam de cât timp sunt eu blocată în casă de fapt?!

1 oră: Am decis: cea mai bună apărare-i atacul, aşa că să încerc să arunc uşa în aer folosind aragazul. Cu ocazia asta poate-mi fac şi ceva de mâncare, am descoperit cinci ouă în frigider. Dacă tot o să mor, măcar să poată face un CSI – Bucureşti identificând pe pereţi rămăşiţele. Deci mai întâi să mâncăm. Dacă nu ştiaţi că se poate face omletă din două ouă şi patru linguri de dulceaţă de mere, aflaţi acum. Eu aflu în schimb tot acum că s-a oprit gazul. Dacă aş fi capabilă să cred în semne mai c-aş crede că nu e o idee bună să dărâm uşa cu etaj cu tot. Înapoi la varianta cu moartea prin înfometare. Dar! (Ce-mi place cuvântul ăsta.) Uite nişte iaurt în cămară. Şi nişte cârnaţi. Ăştia din urmă au un gust cel puţin suspect şi toxiinfecţia alimentară omoară mai încet decât toporul, deci uite nişte iaurt.

(Ok, se impune după raidul de evaluare o rectificare. Eu fără provizii înseamnă în felul următor: vreo patru kile de iaurt, nişte brânză de vaci, un kil de mere, doi ardei umpluţi, juma de pachet de unt, nişte ouă cu care nu am ce face până nu pornesc nenorociţii gazul, un dulap cu plante pentru ceai şi vreo trei borcane cu dulceţuri diferite. Cu ocazia asta descopăr că am pesmet. De ce naiba am pesmet în casă şi la ce foloseşte? Sigur mi l-a plantat cineva cu intenţii obscure. În orice caz se pare că nu de foame o să mor, ci de nervi.)

2 ore: fac curat. Când m-or scoate de aici arheologii să nu se poată plânge „Fir’ar, încă un mormânt plin de praf, mai scad doi ani din viaţă”. În plus, asta nu-mi dă timp să revin la ce făceam la 20 minute.

2 ore 24 minute: Sunt destul de sigură că o să mor aici. Încep să-mi scriu testamentul. Cu cerneală simpatică pe perete, ca să fie distractiv de urmărit moştenitorii de unde oi fi.

3 ore: premiu pentru că pragmatismul mi-a dominat fobia, tocmai am vorbit cu salvarea. Salvările se prezintă sub diverse forme, uneori sunt nişte maşini cu girofar şi instrumente medicale (incapabile să se orienteze într-un oraş), alteori sunt oameni. Chiar vorbeam despre oameni-salvare acum câteva zile. Unii din oamenii ăştia sunt eminamente practici şi echipaţi cu ce trebuie ca să deschidă o uşă, iar acum mi-e ruşine că atunci nu mi-au venit în minte. Pentru că mereu am zis că cine ştie să facă ceva ce nu poate face toată lumea merită bani pentru asta, nu o să mă plâng că m-am făcut verde când am auzit cât costă. Dacă nu apusese soarele aş fi făcut lejer fotosinteză. Probabil că reconstruirea etajului după soluţia pe care doar lipsa gazului m-a oprit s-o pun în aplicare costa mai mult, aşa că deh.

Azi e ziua lanţurilor de cauzalităţi. Interfonul meu nu merge de ceva vreme şi l-am lăsat aşa fiindcă în felul ăsta cine vrea să vină pe la mine trebuie să mă sune înainte, ceea ce-mi dă posibilitatea să nu fiu acasă în mod convenabil. Interfonul e groaznic din punctul ăsta de vedere, n-ai nici o şansă. Singurul dezavantaj e că trebuie să cobor când vreau să primesc pe cineva, şi aici situaţia se răzbună cu o cruntă ironie: ca să poată urca omul care-mi dă drumul să ies din casă trebuie mai întâi ca eu să ies din casă să-i dau drumul lui în bloc. Cheia de rezervă e la cineva care a început să râdă de la toţi cei 350 de km de siguranţă dintre mine şi el când a auzit povestea. Deci răbdare, Petronie.

…And now we wait. (Pereţii decapaţi la roşu cu unghiile.)

7 ore: dintre cele două metode pe care le aveam în vedere pentru eliberare, cel mai rapid au funcţionat amândouă. Adică în momentul în care omul venit să deblocheze uşa a reuşit să facă asta, i-a trecut milimetric pe lângă cap toporul cu care în acelaşi timp eu reuşisem să decupez la mare precizie broasca de toc. Acum nu va mai urma, fiindcă tocmai am dat comandă de o portcullis. Aşa nu se poate.

Anunțuri

11 comentarii

  1. strasnic atac de panica. aproape ca te invidiez….

  2. Aproape că te invidiam eu pe tine când l-am avut. Ţi-am zis că ştiu cum e. Nu m-ai crezut. Na. Acum sunt chiar sigură că tu mi-ai stricat uşa.

  3. si a mea se blocheaza. cica s-a rigidizat yala din cauza frigului. merge foarte greu.
    numai ca eu m-as bucura sa raman incuiat in casa. 3 zile nu as merge la uzina.

  4. Da? Să rămâi în casă 3 zile fără bere? Ok. S-a reţinut.

  5. eu mereu am bere in casa. la ori ce ora. pentru o ora.

  6. vezi, de aia era foarte bine sa ai un caine. dupa cateva ore cu o petronie claustrata, biata creatura ar fi trezit tot blocul in picioare, eventual, si patrula din zona. sau l-ai fi aruncat tu pe fereastra, cu un bilet agatat de gat.

  7. Pitice, da. Dar pentru şapte?

    Noemi, puteam să trezesc personal tot blocul, dar nu-mi plac spectatorii inutili. Cât despre câine, dacă m-aş fi pomenit cu el în casă clar l-aş fi aruncat pe geam, cu sau fără bilet de gât. Am zis că stau la etajul 8, da?

  8. nua fost ca-n povesti… si nu te-a salvat niciun print… of

    auzi, da ce se intampla cu celelalte surori de nu mai scriu?

  9. sint si ele blocate in locuintele lor, doar ca n-au acces la internet

  10. aiurea, alea chefuiesc si trag cu pistoalele in aer ca la o nunta de ceceni.

  11. Elza, îţi jur că după 7 ore de eforturi de a nu dărâma nimic esenţial pentru structura casei sau a blocului tipul care mi-a spart uşa semăna regulamentar de mult cu un prinţ.

    Paradoxal, ambele răspunsuri la întrebarea Elzei sunt corecte: cele două verişoare ale mele se împuşcă reciproc în debaraua unde s-au încuiat fiecare crezând că o s-o prindă pe cealaltă la ananghie. Normal că n-au internet în debara – nu încape unda de la routerul wireless, aşa-s de înghesuite borcanele cu castraveţi muraţi.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s