Ora de istorie și bune-maniere

Babelor,

Văd că vă amuză pățaniile mele din copilărie. Și cum despre cele actuale nu pot spune nimic atâta timp cât protestele din piața Tahrir continuă, o să vă mai povestesc una.

Să fi tot fost primăvară, așa cam ca acum. Cândva prin anii ’30, când eram doar o puștoaică de 16-17 ani. Orice bărbat se uita la buzele mele voluptoase, cădea lat și își spărgea capul. Picioarele, în fuste aproape prea scurte pentru vremea aia, provocau accidente frecvente când treceam pe stradă: tramvaiele deraiau, mașinile se răsturnau, rostogolindu-se în jos pe povârnișuri, caii cabrau, câinii mușcau (nimic nou aici). Despre piept nu este nevoie să mai spun nimic, legendele sunt multe și ușor de găsit pe net sau în cărți. Într-un cuvânt, deși vor fi mai multe, eram cea mai frumoasă fată din București.

Fiind eu așa frumoasă, eram bineînțeles asediată de roiuri de admiratori. Unul dintre ei, Marcel Gheppo, era nu numai deosebit de insistent, dar și mult mai deosebit de frumos. Și într-o dimineață oarecare s-a prezentat la ușa mea cu un buchet de flori și o mână în buzunar.
– Bună, i-am zis luând florile și punându-i-le în gură unei pisici care tocmai trecea pe-acolo. Ce faci?
Băiatul a început să tremure și să tacă, dar peste puține minute i-a trecut.
– Ooo… eu…, a bâiguit și a luat-o la fugă.
A doua zi, scena s-a repetat. Sonerie, flori, pisică, tăcere, fugă. A treia zi, la fel. A patra, la fel. În a cincea zi, l-am tras pe Marcel în casă și l-am sărutat cu foc. Stăteam lipită de zid, un picior îndoit frumos, o mână pe ceafa lui. După ce am terminat să-l sărut, am luat defibrilatorul, l-am dat la maxim și l-am reanimat pe bietul băiat.
– Băi Marcel, i-am zis, ce naiba e cu tine?
– Nu știu, a spus. Te iubesc. Vreau să-mi petrec restul vieții cu tine.
– Mai vedem, am spus. Zi-mi mai întâi de ce stai ca boul cu mâna în buzunar tot timpul? Te freci la pulă când mă vezi?
– Nu, a spus și a leșinat din nou.
– Păi, și atunci?
– Nu știu, a zis. Așa îmi vine.
– Deci nu te freci la pulă…
– Nu.
– Niciodată? Gândindu-te la mine?
– Ah, ăhh, nu… Te iubesc și vreau să fii soția mea.
– Și chiar nu te freci niciodată?
– Nu, niciodată!
– Juri?
– Jur!
L-am bătut cu o ghioagă și l-am aruncat de la geam. A căzut pe coviltirul unui Plymouth, s-a ridicat, s-a scuturat, și apoi a plecat șontâc-șontâc și pentru totdeauna.

Sper că ați tras învățămintele potrivite din povestea asta.

Vă pup,

Rhetta

Anunțuri

13 comentarii

  1. Normal. Că nu-i frumos să ţii mâna în buzunar în timp ce vorbeşti cu o domnişoară. Degeaba.

  2. acel si pentru totdeauna parca ma face sa ma gandesc ca v-ati mai intalnit cand a crescut… ;))

  3. Invers mai merg la tine cuvintele, Elza. Mie mi se pare că tocmai posibilitatea asta au evitat-o amândoi cu grijă până azi. Până azi.

  4. Aha, până azi, deci… Bun, să zicem că până aici e clar. Dar de azi încolo s-au mai întâlnit? Asta una la mână – neţinută-n buzunar, fireşte. Iar a doua ar fi: mai are doamna Rhetta Marx pisici-vază? Sau iar am înţeles eu greşit? Pe a treia n-o mai găsesc. Cred că iar mi-a rătăcit-o nemţu’ ăla bătrân, domnu’ Azheimer. Mare încurcă-lume şi omu’ ăsta, zău aşa!

  5. stii cum se spune… ia-o invers ca sa vezi cum e direct. 😉
    deci azi s-a intamplat ceva. ;))

    si de ce raspunzi tu petronie, in locul Rhettei?

  6. Fiindcă eu răspund mereu în locul tuturor, Elza. Sunt un răspunzător înnăscut.

    Anton Marin, ca să-mi exercit talentul nativ şi în ce priveşte întrebarea ta, da: Rhetta mai are şi acum pisici-vază, chiar toate cinci funcţionează în această calitate. Numai că în loc de flori preferă carne.

  7. pentru ca petronia e rhetta si veta si surorile marx.
    si fratii ar fi fost tot ea, daca mai traiau.
    hi :)))

  8. Juliariasi, nu mai reiau chestia cu identităţile că s-a mai pus problema asta de mulţi în unu sau de personalităţi multiple în istoria blogului şi nu ne face să răspundem foarte vesel. De fapt din ce în ce mai puţin vesel. Zic numai atât: dacă aş fi eu şi Rhetta şi Veta, n-aş avea imbecilitatea de a răspunde ca Petronia la o întrebare pusă Rhettei. Adevărul e că pur şi simplu răspund întrebărilor adresate pe aici, dacă ştiu despre ce-i vorba. Acum dacă vreţi să ştiţi ce număr poartă Rhetta la pantofi, va trebui să aşteptaţi să vă răspundă ea. Deşi mă tem că poartă numere diferite după un incident de acum vreo 20 de ani.

  9. mhm, zeppo era un fratemarx, nici gheppo nu pare a fi fost mai presus. ca sa-l fi aruncat pe geam trebuie sa fi trecut prin dormitor. dupa umila mea parere, ne imbrobodesti aici.

  10. Hahahaaa! Rhetta, ai încurcat-o. Stronzius ţi-a descoperit latura practică.

  11. Petronia e plina de simtul raspunderii, d’aia raspunde la toate.

    Petronio, ai grija ce boacana inginereasca mai faci azi ca iar ti’am luat plasa de siguranta si’am plecat sa iau niste paprika din piata. Da’ miine sint inapoi 😀

  12. Păi nu Dragoane, că permanentul (deficit) de gene pe care l-am încercat ieri nu era năzbâtie inginerească. Dar na, grijă am. Mereu.

  13. mi-a placut aia cu ‘piciorul indoit frumos’.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s