Pe la 1922

Babelor,

O amintire: aveam șapte ani și mă jucam cu Veta, care avea deci cinci ani. Și brusc mi-a dat cu un ciocan în cap (ne jucam adeseori în acea fierărie de lângă casa noastră, deși nu am mai vorbit până acum de ea). La fel de brusc, am trântit o nicovală pe piciorul ei. A ripostat înfigându-mi un fier încins între coastele 2 și 4. Am ridicat sabia pe care fierarul o lăsase acolo la răcit și i-am spulberat ficatul. Ea a icnit, după care am icnit și eu, pentru că lama rece și aspră a unui fierăstrău pătrunsese adânc în clavicula mea. Cu ultimele puteri, am aruncat-o din avion. Nărăvașă, m-a tras după ea. Am aterizat amândouă în curtea regelui Spaniei, un bătrânel posac, cu gușă și manșon.

Drept care mă întreb: ce fel de amintire este asta? De ce fierarul – admițând că exista – făcea săbii la 1922? Cum am ajuns în avion, și despre ce fel de avion era vorba? Cum naiba am supraviețuit acelei căderi, și mai presus de toate, de ce zic că regele Spaniei avea manșon, când habar n-am ce-i aia? Și ce s-a întâmplat mai apoi? Ne-am întors cuminți acasă, cu rochițele sfâșiate și pătate de sânge? Am plâns? Ne-au certat părinții? Am murit?

Cum nu găsesc un răspuns la vreuna dintre aceste întrebări, vi le adresez și vouă. Știu de pe acum că nu aveți capacitatea intelectuală să-mi răspundeți la ele, dar firea mea sadică mă împinge să vă las totuși să încercați. Zadarnic, după cum se va vedea.

Vă pup,

Rhetta

Anunțuri

7 comentarii

  1. Sa inteleg; – totul a inceput de la un ciocan. Urmata de o escaladare brusca a conflictului, intensitatea luptei fiind limitata doar de tehnologia vremurilor din ’22.
    Cred ca omenirea ar trebui sa multumesca divinitatii ca nu ati fost ficele lui Openhaimer, altminteri azi n-ar avea cine sa ne povesteasca…Nu, n-ati murit! (ori dupa atare aventura, o bataita, precum spuneati, se cuvenea!).
    Aveti mare grija, doamnelor, din cite inteleg conflictul intre dvs. e departe de a se fi incheiat, germenele unui al III – lea razboi mondial zace mocnit acolo, undeva la etajul IX. Soarta omenirii e in miinile dvs. (De fapt ce e acum pace sau razboi? Ca nu stiu.)
    – O zi frumoasa, doamnelor! –

  2. mai, asta e o adevarata problema. cu mai multe intrebari… și cam greu de rezolvat 🙂

  3. iar te uiti la minimax in pauzele de pub la „sangele templierilor”.si ti-am mai spus ca se bea lapte inainte de culcare, tante retha. lap-te, da?

  4. CEEE?
    Rhetta… ai inventat toate lucrurile astea ca sa capeti atentie?

  5. Arăt eu ca cineva care are nevoie să capete atenție, Maria? Zi cinstit acum!

    ________________________________

  6. Îmbiat de calda dumneavoastră gentileţe, deşi e clar că-mi lipseşte o doagă – am acte pe chestia asta, nu aşa! -, ţin să vă răspund măcar la câteva întrebări, tocmai fiindcă n-am capacitatea intelectuală necesară. Astfel, în ordinea aleatorie a numerelor de pe tricouri, o să răspund rând pe rând dilemelor formulate:
    Presupun că traumatizată de ultima încercare prin care aţi trecut – conspiraţia uşii care s-a blocat – aţi luat anumite decizii în legătură cu starea dumneavoastră de sănătate. Probabil că nu vă mai amintiţi când a început procesul de regresie hipnotică. Oricum, n-are nicio importanţă, nu puneţi la suflet! Cert e că ajunsă în acest punct cu povestirea, doctorul Freud, care vă sugerase să vă întindeţi binişor pe canapea, a clacat nervos şi a plecat într-o direcţie necunoscută. E de domeniul evidenţei că din aceeaşi direcţie v-aţi întors şi dumneavoastră acasă, desigur, uşor confuză.
    Una peste alta, cele zece rânduri ale minunatei dumneavoastră povestiri pot constitui oricând un început captivant al unei opere literare de excepţie care ar putea fi numită banal, dar cât se poate de sugestiv: Amintirile din copilărie ale Rhettei Marx. Această lucrare ar putea face parte din lecturile obligatorii de vacanţă. Care vacanţă? Cea de la sfârşitul clasei a doua primare, desigur. E ştiut faptul că elevii din ziua de azi nu mai citesc basme, care oricum nu sunt corecte politic, dar emoţionanta dumneavoastră rememorare sigur le va deschide un insaţiabil gust pentru lectură.

    În încheire (nu în încuiere), deşi zadarnic, vă contrapup,

    Anton

    P.S Ah! Era să-mi uit, fir-ar să fie!. Din banii strânşi în urma avalanşei de cărţ vândutei – e vorba, normal, de „Amintirile din copilărie ale Rhettei Marx” -, se va putea ridica – încă din timpul vieţii dumneavoastră! – Monumentul Cultural Surorile Marx. Fireşte, e doar o umilă sugestie.

  7. Marin Anton, nu m-apuc să-ţi număr doagele dar la dioptrii m-aş băga. Ia pune tu, te rog, ochii pe monitor şi uită-te în josul postării ăsteia şi în josul celei cu uşa blocată. O să vezi că Rhetta nu a rămas blocată în casă, ci în debara, şi că asta nici măcar nu recunoaşte ea ci spun eu. Prizonieră în propria casă luni am fost eu, Petronia Marcs, în anul 2011, al 65-lea al domniei mele, luna lui februar, ziua a şaptea.

    Altfel perfect legitimă interpretarea pe filieră freudiană.

    Rhetta, data viitoare când mai fumaţi chestii nu te mai uita la Transformers, te rog io. Şi ca să-ţi fiu pe deplin de ajutor, răspunsurile la întrebările tale normal că le ştiu tot eu:
    – fierarul nu numai că exista, dar chiar făcea săbii şi asta pentru că era şi el spaniol şi lucra pentru corrida.
    -în avion aţi ajuns tu fiindcă te-a înţepat Veta cu una din săbiile alea într-un loc delicat, iar ea pentru că ai tras-o după tine. De asta s-a şi răzbunat şi te-a tras cu ea în cădere.
    -cât despre cădere în sine, ea nu v-a fost fatală pentru simplul motiv că regele Spaniei avea în curte struţi. „Avea” fiind cuvântul-cheie.
    – manşonul ştii ce-i pentru că mi l-ai furat pe al meu când a început iarna, ziceai că ţi-e frig la mâini, că eu şi aşa am mănuşi şi că tu n-ai şi că ceva cu echilibru cosmic sau nu ştiu ce.
    – ce-i drept nu prea au fost încântaţi ai voştri când au trebuit să vină la Curte să vă recupereze pline de sânge şi să mai şi îmbuneze regele cu două diamante cât oul de struţ, singura formă de „struţ pentru struţ” care v-a putut scoate din situaţia neplăcută de a fi supărat un rege destul de susceptibil. Dar s-au amuzat destul de tare cu toată povestea, mai ales când v-au văzut pline de sânge uscat şi de fulgi, încât v-au iertat şi chiar v-au imortalizat în postura aia. Ceea ce ne aduce la ultimul răspuns, de unde ştiu eu toate astea: am văzut pozele în albumul de familie. Dacă te întinzi puţin pe canapeaua recomandată de Anton Marin, o să-ţi aminteşti că doi ani din copilărie vi i-aţi petrecut în Spania. Aveţi o poză chiar simpatică de la Pamplona, cu tine călare pe un taur care fuge după Veta.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s