Am zis

Oamenilor,

Mai întâi aş întreba ceva, dar înainte de mai întâi (deci mai zero ca să păstrăm logica) trebuie să reiterez că nu am văzut nici unul din filmele nominalizate la Oscaruri anul ăsta. Aşa că ce urmează nu e deloc, dar deloc recomandat cinefililor. Deci, că tot vine 8 martie şi mi se reactivează traumele: cinefili din lumea-ntreagă, eu vă dau un singur sfat / ce am scris mai jos nu-i de lecturat.

Bun, acum am cugetul împăcat şi o bucată de caş cu ceapă verde în mână, deci să continui. A, eram la întrebarea de mai întâi: de ce să faci un film după un caz real? Mă refer bineînţeles nu la The Social Network (pentru că, nu-i aşa, dacă fenomenul a prins la public de ce nu ar fi prins şi varianta de „making of”) ci la coşmarul alpiniştilor, 127 hours. Să vă explic de ce nu înţeleg chestia asta: unui om (supra-om aş zice eu cu respectul meu sănătos pentru alpinism) i s-a întâmplat o chestie groaznică. O chestie în care s-au bătut două instincte de supravieţuire care o bună bucată de luptă merg umăr la umăr: cel de a rămâne întreg şi cel de a trăi orice ar trebui să faci pentru asta. Ultimul câştigă mereu numai in extremis, când omul renunţă la tot ce l-a ţinut în viaţă până la vârsta aia: instinctul de autoconservare şi cel de a evita durerea. N-o să mă apuc acum să vă povestesc că am fost şi io într-o situaţie similară, pentru că n-am fost. Dar dacă aş fi fost n-aş fi vrut să se facă un film după iadul meu. Din trei motive: n-am nevoie să mi se amintească, n-am nevoie ca cei dragi să-şi poată imagina, n-am nevoie ca nişte unii irelevanţi să pretindă că înţeleg. O fi bun, n-o fi bun filmul în sine? Aşteptăm să răspundă cine l-o fi văzut.

În rest, mai observ aşa: din 10 filme concurente pentru cel mai bun, patru (The Social Network, The Fighter, 127 hours, The King’s Speech) sunt făcute după cazuri reale sau cum naibii s-o zice ca să nu insulţi cinematografia atunci când punctul de pornire e o poveste adevărată. Iar unul (True Grit ) e remake, deci jumate din poveşti se ştiu. Asta mie mi-ar sugera că lumea nu mai are răbdare să construiască un context, vrea să-l ştie şi să fie verificabil. Surprizele… Hm. Să ştim mai bine de la început cum se termină. Nu mă bag să zic dacă finalul vreunuia din celelalte cinci e previzibil, deşi probabil că e.

Aş mai zice numai o chestie banală: cu cât e mai neimportantă persoana care păşeşte pe covorul roşu, cu atât mai importante-s aerele pe care le arborează. Cam atâtea chestii am dedus înainte să înceapă. După aia aţi văzut şi voi, sau dacă n-aţi văzut găsiţi pe net. Aici de exemplu.

 

Şi totuşi, The King’s Speech?!

Nu, normal că n-are nici o semnificaţie pentru mine mirarea asta, dar am zis că dacă tot am intrat în horă măcar să joc cum se face.

 

A, şi mi-am dat seama la ce se referea biletul: la gemenii doamnei Voicu de la etajul doi, pe care-i cheamă Oscar. O să mă ocup în seara asta, evident.

Anunțuri

13 comentarii

  1. da si eu m-am intrebat ce s-a intampla cu lumea asta de face filme dupa cazuri reale. daca erau documentare mai spuneam, dar asa… adica imaginatia nu ne mai trebuie?
    unde esti tu Jules Verne?!?

  2. Buna observatia.
    127 Hours ala sigur nu e un episod din I Shouldn’t Be Alive?…

  3. Veutzule, eu la Ultimate Survival am auzit, dar ar merge şi unde zici tu.

    Elza, ziceau ăia că a fost un an bun pentru documentare. Ce-i drept cred că se refereau la filmele înscrise în secţiunea de documentare.

  4. Babo, io merg de circa două ori în trei ani la cinema (sau mai rar). Şi-atunci ajung la un soi de cinematecă (Filmhuis Den Haag)

    Dar problematica de tine aici expusă mi-e cunoscută. Cu amendamentul că actualele exemple îmi par minore.

    Nu m-aş duce să văd Titanic sau Schindler’s list nici pentru toată averea lui Bill Gates. Mi se par la acelaşi nivel cu filmele porno: imaginează-ţi filmarea, decorul de mucava, strigătul: „motor”, dublele, etc.

    Sinistre făcături.

  5. Cred ca trebuie sa protestam . Ne facem *oscar.ro* . Doi ani cantam rap romanesc, folosim cuvinte necenzurate *pasarica* si *cocosel* ne crestem barba, ne punem ochelari negri, clefaim ciunga, ( cu gust dementa) alergam bunicile , pardon, babele din public si…gonna be some flashin’ too .
    Ce Schindler’s list , ce King’s speech, ce Alice in wonderland, ce atatea mofturi .
    * Daca vrem , putem * or remake *Ro in lalaland* o sa-l cheme ( precis luam O…. )
    * Read the directions and directly you will be directed in the right direction*- a rainbow maybe
    . http://www.youtube.com/watch?v=J0_N8DVE0u8&feature=related

  6. A, poti sa faci un film prost cu buget mare si oameni culti cazuti in cur ca Schindler’s List sau poti sa faci un film mai modest, cu mai putine pretentii, nascut din aceeasi realitate, ca La Vita e Bella, si sa’ti iasa ceva frumos. Depinde de cita morga de mare regizor ai.

    O intrebare. Da’ de ce vorbim noi despre mizeriile astea? A trecut mult timp de cind pe la Oscaruri au mai ajuns pelicule care sa merite cu adevarat asemenea pierderi de energie (chiar daca Black Swan e un film reusit, dupa mine. Da’ nu atit de reusit. Nu e nici Citizen Kane, nici Casablanca, nici Dolce Vita, nici macar unul din filmele mai lejere ale lui Hitchcock. Ca sa nu mai vorbesc despre preferatul nostru, unchiul Kubrick).

  7. Dragoane, cam tocmai pentru că bănuiam asta m-am băgat, doar nu crezi că aş avea prostia să comentez chestii cu adevărat tari. Adică na, aş avea-o. Dar nu despre asta era vorba. Vrea cineva şerbet de portocale? De pisici? Plătiţi-vă întreţinerea! Mai multe năvoade. Mowgli.

  8. au scapat multe filme grase printre ochiurile plasei de selectionat, uite, am dibuit io unul care ar fi luat oscarul pentru coregrafie la sectiunea
    „o bere si pentru calul meu care asteapta afara, neaparat ”

    youtube.com/watch?v=IohrbUtMnd4

  9. Stronzius, tocmai ai adus dovada irefutabila ca viata bate filmul. La fundul gol. Cu nuiele de salcie.

    Petronia, as vrea eu niste serbet d’ala. Cu conditia sa treci pe la noi prin birlog, sa iei dragoanca si vreo 2-3 sticle de merlot si sa veniti cu toate astea incoace. Vremea e buna pe aici, racoare cum iti place matale da’ fara zapada enervanta, iarba e verde si tunsa regulamentar dupa standardele locale celebre in toata lumea, pasarile triluie in copaci si iepurii imi taie veseli calea masinii (la distanta regulamentara, cred ca au facut scoala de trecut strada, nu m’ar mira sa aiba si permis).

  10. După mine, 127 Hours nu e doar un documentar, conţine mai mult, conţine idei, concepţii, emoţii, trăiri, motivaţie…
    Atâta timp cât un film le poate provoca – merită.

  11. Vitalie, pentru că stă să plouă şi deci sunt într-o dispoziţie festivă şi puţin grăbită, zic numai că te rog să-mi arăţi unde apare în postarea de mai sus cuvântul „documentar”. Dacă documentarele şi filmele care au la bază cazuri reale sunt acelaşi lucru, mă tem că mă bufneşte râsul. Cam la fel se-ntâmplă dacă mă gândesc că din ce scrii tu 127 Hours pare singura realizare cinematografică din lume umplută de „idei, concepţii, emoţii, trăiri, motivaţie”. Poate faptul că nu mă uit la filme să fie de vină pentru impresia pe care-o aveam: că toate filmele conţin ingredientele astea.
    În rest, ce chestie: emoţii îmi provoacă şi o crimă. Şi un genocid. Şi să fiu alergată de un câine pe stradă. Asta nu prea înseamnă automat că merită, dar poate mă înşel din nou şi Nero avea dreptate.
    Mă opresc aici, pentru că am citit postarea la care trimite link-ul cel discret plasat în comentariul tău şi decid să mă abţin. Nu vreau să devin chiar afurisită, că mă bucură prea mult ploaia.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s