I have a dream

Oamenilor,

Am avut o revelaţie de-am auzit trosnind alambicul în cămară de şoc. Nu contează de ce a crăpat alambicul dacă revelaţia am avut-o eu, să zicem că am capacitatea de a-mi exterioriza trăirile în aşa hal încât nici chiar o bucată de metal nu a putut rămâne insensibilă. Oamenilor, mi-am dat seama de o chestie colosală. O legătură între alte două chestii pe care le ştiţi despre mine deja: că nu prea mă uit la filme/nici la tv şi că nu visez. Sunt aici nişte lucruri foarte interesante despre somn, pe care eu le cred pentru că modul lor de prezentare îmi sugerează ceva extrem de serios, care ar fi elaborat probabil în laboratoarele NASA dacă NASA s-ar ocupa de alt somn decât să doarmă pe ea. Trăgaciul meu de revelaţie a fost informaţia pe care o vedeţi lângă un tv pe care scrie „Love Lucy”: că numai vreo 12% din oameni visează exclusiv alb-negru (ceea ce-i interesant, dar nu relevant pentru revelaţie), urmată de cea că de când cu televiziunea color mai mulţi oameni visează color. Ceea ce are sens, pentru că e vorba de ce imagini receptezi şi reactivezi, că la urma-urmei asta face un vis.

Aşadar, io care nu mă uit la imagini, de unde să le visez? Normal că n-am de unde, pentru că deşi primesc în cap multe imagini ele sunt statice, iar la calculator (unde s-ar putea argumenta că petrec totuşi nişte timp) am de-a face preponderent cu litere şi cu sunete pe fundal. Aş putea să mai visez din stocul de imagini şi experienţe pe care-l filmez cu propriii ochi şi înmagazinez în propriul creier zilnic, ca orice fiinţă umană. Dar având în vedere că mă uit mai mult la clădiri, copaci şi căni, mi-ar trebui un drac de imaginaţie ca să pot scoate ceva visabil din astea, ceea ce nu am nici în vis. Altă sursă ar putea fi traumele şi fobiile pe care fiecare din noi le cară în el, dar până şi creierul meu ştie să nu se bage acolo şi apoi mereu am avut un mecanism foarte bun de uitare. Aşa de bun că se extinde şi peste chestii pe care nu-mi propun să le uit, totuşi având în vedere că datorită lui nu mă trezesc în fiecare noapte urlând din cauză că m-am visat sfâşiată de câini sau înecându-mă cred că pot să-i iert excesul de zel.

Vizualizez în schimb tot ce citesc sau ce aud, dar nici asta nu poate deveni sursă de vise pentru că o fac atât de mult când sunt trează încât intră în aceeaşi categorie cu imaginile receptate din realitate.

Să revin la vise. Sunt sigură că unii dintre voi ştiu mai bine cum stă situaţia cu ele şi cu mecanismele lor, dar în ciuda tuturor demonstraţiilor eu o să-mi menţin părerea că există o legătură între, ca să vorbesc serios, doza mea zilnică de imagini mişcătoare receptate şi lipsa mea de vise. Da, ştiu că toată lumea visează, că doar nu-mi amintesc. Voi vă amintiţi, da? Deci visaţi chestii memorabile. Eu din faptul că nu-mi amintesc visele mele decât extrem de rar (şi dacă sunt absolut cumplite prin atrocitate sau banalitate) deduc că nici măcar eu nu sunt impresionată de ele. Noroc că-mi rămân visurile, ar completa un optimist. Noroc că nu-i nici unul prin preajmă, zic eu.

Dintre lucrurile din schema aia singurul pe care aş zice să nu-l credeţi e ce scrie despre oamenii care nu visează. Nu de alta, dar probabil o să mă enervez că mă consideraţi  o scelerată şi o să vă omor, caz în care evident vina ar fi a voastră, dar ce-ar urla statisticile? Că sunt bipolară sau tripolară sau multipolară ori că am şaizeci şi patru de personalităţi, ceea ce ar fi nedrept de fals. La recensământ au ieşit numai cinci.

Ghicitoarea barosană de miercuri

Babelor, mezami, mă copii,

 Se dă următoarea fotografie. Să se zică cine este personajul. Aşa.

Câştigătorilor, o porţie binemeritată de clătite marxiene (ediţie limitată) plus câte un vin bun. Un Saint Joseph 2007 alb, merge cu clătitele, simbioză curată, nu alta. Necâştigătorii, la colţ cu arici în buzunare.

Cum adică, să vă dau un indiciu ? Aaaidi, buei, că zău e uşurică. Da’, dacă ţineţi cu tot morţişul dinadinsului, poftim :

« Heard about Houston? Heard about Detroit? »

Mâine strâng lucrările. Şi poate p-ormă-ntr-o zi vă spun şi cum i-a marcat Frosei viaţa.

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Manole OCD

Oamenilor,

Se ştia de mult, adică unii pretindeau de mult că ştiu şi eu le spuneam că aiurează, dar ieri s-a confirmat fără putinţă de tăgadă. Ce? Nu, nu că sunt nebună, deşi. Despre altceva-i vorba: despre dependenţa mea. Nu aia de cafea, nu aia de vin, nu aia de topoare. Pe astea le ştiţi până şi voi. Aia aproape secretă: de Tetris.
Da, oamenilor.  Uneori joc câte o noapte întreagă, ceea ce probabil vă ridică sprâncenele a neînţelegere – “haide bre, cum să te poată ţine un joc cu şapte tipuri de piese, din care patru-s variante, atâta timp?” Ete că se poate, pentru că nu există repetiţie. Mereu încerci să nu mai faci greşeala aia, să gândeşti  mai repede şi mai bine, să reacţionezi mai prompt, să ignori încheietura amorţită care cere repaos. Nu-mi plac alea inutil complexe, cu nu ştiu câte forme de piese şi câmpuri de start cu diverse grade de ocupare. Ok, poate ultima mai merge. Dar să văd următoarele patru piese în loc de doar următoarea sau ca unele piese să treacă fantomatic prin altele şi să acopere goluri, toate astea pe o viteză de melc, nu. Poate sunt de fapt o romantică, îmi place ideea de a porni de la curat. Ce faci după aia şi ce tragi din cauza a ceea ce ai greşit e treaba ta. Aşa că cel mai probabil îmi plac doar lucrurile simple şi nete, ceea ce ştiam deja. Şi nu-mi place să trişez – golurile rămân goluri până reuşeşti să sapi până la ele şi să le repari. E singurul loc în care te bucuri să fii Manole: cu cât construieşti mai bine cu atât dispare mai mult.

Orele petrecute rupându-mi patru taste de la laptop şi trei tendoane de la mâna dreaptă în încercarea compulsivă de a obţine linii perfecte (de la patru în sus) şi reacţii cât mai rapide mi-au prilejuit două înţelepciuni pe care vi le împărtăşesc, na, că poate nu sunteţi dispuşi să staţi nopţile clămpănind nişte taste ca să le descoperiţi singuri. Şi oricum nu există garanţia că aţi face-o. Prima ar fi că ruşii ne-au dat cel puţin două chestii divine: Tetris şi vodka. Sunt sigură că fiecare dintre voi va sări s-o completeze pe asta cu spor. Pentru mine astea două sunt. Na, normal că şi nişte artă dar nu despre asta am chef să vorbesc acum. A doua înţelepciune e că liniile (nu alea care se scad, ci piesele drepte, pe care le pândeşti cu disperare dacă ai clădit un gol mai mare de două pătrăţele) la Tetris îţi vin ca multe chestii din şirul de întâmplări pe care în mod curent îl desemnăm cu termenul general de “viaţă”: la momente şi/sau în moduri când sunt complet inutile, dacă se poate chiar în contratimp cu nevoia ta.

Citind postarea asta îmi dau seama că “deşi”-ul din introducere nu-şi are locul. Filosofia lu’ Tetris. O să mă studieze ăştia la şcoală. La psihiatrie. Deh, până atunci…

Recomandarea zilei.

Babelor,

O chestie mișto de făcut: găsiți o persoană care să semene cu un leuț și îndrăgostiți-vă nemuritor de ea. După care aprindeți-vă o țigară, puneți apă de ceai și zâmbiți fericite.

Să-mi spuneți dacă a funcționat și la voi.

Vă pup,

Rhetta

True Grit

Babelor,

Mergea un televizor și m-am așezat în fața lui. A început un film: True Grit. Un western, adaptare după alt western cu John Wayne în rolul principal. Povestea, simplă: un tip este împușcat, fiică-sa, în vârstă de 14 ani, hotărăște să îl răzbune, deci pune un ban în buzunarul unui tip care îl caută pe ucigaș etc.
Având în vedere că filmul a fost făcut de frații Coen, m-am prefăcut în primul sfert de oră că îmi place și că mă amuz. După care mi-am încleștat ușor fălcile, iar mai apoi și pumnii. Pentru că filmul, deși corect din toate punctele de vedere, era atât de plictisitor și previzibil încât ar fi putut la fel de bine să fie și franțuzesc. Totul se întâmpla pentru că așa era scris în scenariu, iar scenariul, pe vremuri un punct forte la Coeni, era slab și neinteresant, poate chiar mai slab și mai neinteresant decât originalul cu Wayne. Dar nu asta este problema filmului (la urma urmei, puștoaica de 14 ani juca atât de bine încât ar fi putut face uitat scenariul), ci alta, mult mai gravă: că frații Coen nu au vrut să spună nimic cu filmul ăsta. L-au făcut ca să facă un film, nu pentru că le-ar fi plăcut să-l facă. Nu mi-i pot imagina citind scenariul și bucurându-se de propria genialitate, cum au făcut probabil la Big Lebowski și Fargo. Și asta se vede și se simte. Ceea ce ar fi ok la Anthony Fuqua nu poate fi ok la Coeni. Ce să zic; din punct de vedere intelectual, True Grit este mult sub Terminator 2. Cam ca Alien 3, așa.
Ceea ce nu poate fi bine.

Vă pup,

Rhetta

O elucidare

Rhetto,

Am desluşit misterul cu ăia doi de ieri, asta pentru că de nervi că oamenii cer indicaţii numai ca să aibă ce ignora dărâmi întruna tot prin casă de atunci şi ai ajuns deja la vecinul de deasupra, care-ţi cere că tot veni vorba să-i plăteşti gaura din bucătătărie. Dat fiind că nu mai ai decât vreo două etaje şi ajungi la mine-n casă, mi-am pus bocancii în picioare şi am ieşit să-i caut pe nemernicii din Honda Civic.

I-am găsit pe intrarea Sf. Sava, n-au ratat decât puţin ţinta ceea ce demonstrează calitatea indicaţiilor tale. Maşina tocmai se opintea din greu împotriva gardului care închide strada aia, că de asta-i ea numai intrare: ieşire n-are decât dacă escaladezi clădirile dintre ea şi Ştirbei Vodă. Eh, după ce am terminat de râs le-am bătut în geam. Două mutre ofticate s-au întors spre mine cu mirare tâmpă.

“Bună ziua”, am decis eu să fiu diplomată. “Ştiţi că strada asta se termină aici, nu? Adică… e destul de mhm… evident”, fac cu mâna spre construcţiile din faţă.

“Păi ne-a zis o doamnă frumoasă şi cumsecade că pe aici pe undeva se ajunge la catedrala Sf. Iosif”, miorlăie pasagera din dreapta pentru că şoferul era ocupat să schimbe viteza, ceea ce-i cam greu când motorul  e turat fiindcă maşina escaladează un gard. Ţie, Rhetto, probabil nu ţi s-o fi părut miorlăită pentru că vântul o fi zburat înaltele pe undeva prin alte zări lipsite de noroc. Îţi spun eu că era.

“E cam 100 m mai la stânga, dincolo de clădirile alea înalte, dar nu încercaţi să le escaladaţi, vă rog io. Au acoperişurile destul de fragile de la câtă gheaţă a alunecat de pe ele iarna asta în capul trecătorilor”.

“Păi şi cum să facem?” chirăie iar persoana feminină, în timp ce personajul masculin trecuse la ajustat retrovizoarea deranjată de cine ştie ce spasme sau de vreun picior în momente de pasiune.

“Aţi putea să întoarceţi maşina şi să o parcaţi, apoi să mergeţi pe jos…?” sugerez mirată până şi eu de absurdul ideii.

“Aaa, dar aţi zis că e departe…”

“Am zis cam 100 de m”, mă chiorăsc definitiv edificată.

“Da.”

Concurs de holbat vreo 10 secunde, renunţ. Or ajunge ei la un moment dat  undeva. Poate chiar la Sf. Iosif în persoană. Fericiţi cei săraci cu duhul, la urma-urmei. Decid să lămuresc o ultimă chestiune:

“În fine. Ce treabă aveţi acolo, oricum?”

“Ne-am spovedit pe iPhone şi acum mergem să primim dezlegarea”, vine răspunsul candid ca un ghiocel.

Deci Rhetto, poftim. Acum ai toate explicaţiile din lume la îndemână. De unde nu e, nici tu nu cere.

O indicație.

Babelor,

Azi-dimineață am ieșit din casă să iau o gură de vânt. Nu apuc să fac doi pași, că lângă mine oprește o mașină (Honda Civic argintie). Geamul pasagerului din față se lasă jos și o femeie mă întreabă unde-i episcopia sau mitropolia catolică. Mă uit la ea neînțelegătoare, explică că vrea să ajungă la catedrala Sfântul Iosif. „A”, zic, „înainte, a doua la dreapta, apoi o luați pe lângă pasaj, în Piața Victoriei faceți iarăși a doua la dreapta, intrați pe Calea Victoriei, mergeți ceva, și când vedeți Ateneul faceți iarăși dreapta, după care iarăși dreapta și stânga”. Femeia îmi mulțumește, bărbatul de la volan la fel, mașina se pune în mișcare cam încet. Atât de încet încât în Piața Victoriei o văd din nou: tocmai face stânga și o ia pe Aviatorilor.
Și atunci, dacă oricum n-aveau de gând să-mi urmeze sfatul înțelept, de ce naiba m-au mai întrebat?
Bine, și de ce m-au întrebat cum să ajungă din Victoriei la Sfântul Iosif dacă aveau număr de București? Să fi căzut pradă unor miștocari, sau mai curând unor proști?

Vă pup cu incertitudine crescândă,

Rhetta

Nu întoarceţi şi obrazul celălalt

Oamenilor,

Aaaaaarghh!

Aşa.

Acum: noi pe blogul ăsta, ca nişte babe cumsecade şi care vor să dea societăţii ceva din înţelepciunea lor în schimbul inepţiilor pe care ni le oferă ea, dăm periodic sfaturi, sub formă de semnalarea de traume sau hohote pe care ni le provoacă diverse comportamente. Din când în când ne asumăm cu vitejia care ne caracterizează misiunea de a observa nişte cretinisme, iar uneori atenţia noastră se îndreaptă spre felul în care se prezintă femeia română ca specie naţională.
A protestat Rhetta la adresa ciorapilor verzi (chestie la care eu am răspuns purtându-mi cea mai verde pereche când ne-am văzut după aia) şi pe bună dreptate la adresa femeilor care nu ştiu să folosească chestii: pantofii cu toc, produsele de machiaj, penseta.

Eh, în ceea ce priveşte machiajul Rhetta s-a oprit la ce-a izbit-o în ochi, adică la un fel de ochi pentru ochi –  fardurile stridente. Eu observ inevitabil în ultima vreme, adică de vreo lună, altă chestie: cele mai multe femei din oraşul ăsta (deşi aş putea spune din ţara asta, că m-am plimbat destul cât să adun de-un eşantion reprezentativ) nu ştiu să folosească blush-ul. Băi femei, ăsta se aplică pe pomeţi! În afara cazului în care v-aţi născut cu sindromul Treacher-Collins deci nu aveţi de unde să ştiţi asta, pomeţii sunt nişte oase în partea superioară a obrajilor, nu obrazul tot.

Sfatul e deci următorul: când vă machiaţi şi, probabil din cauză că aţi băut prea mult în tinereţe (sau dacă sunteţi tinere părinţii voştri au făcut asta) mâna cu pensula de blush are spasme şi ameninţă să vă acopere cu pudră roz tot obrazul, lăsaţi pensula jos. Respiraţi adânc, beţi un pahar cu apă şi puţin zahăr. Şi uitaţi-vă la asta, eventual descărcaţi-o şi lipiţi-o într-un colţ al oglinzii. Arată locul fiecărui element de machiaj pe faţă. Pata aia roz pal de pe obraz, aia-i blush-ul. Ciudat, nu?

Ca un minim necesar citiţi sfaturile astea. Sunt în engleză şi cu multe cuvinte, cumplit, ştiu – dar femeile pe care le văd deghizate în clovni sunt paradoxal destul de coborâte din copac în rest, aşa că n-ar trebui ca articolul să le fie inaccesibil. E scris de o tipă makeup artist care cam ştie ce face. La nevoie ofer traducere, pentru că zice nişte chestii de bun-simţ. Dacă cititul nu e mediul vostru şi obosiţi repede, opriţi-vă înainte de cele trei trucuri, alea-s mai avansate. Şi căutaţi pe Google „face chart”, e cu poze. Zău dacă o să vedeţi în vreuna, fie ea pentru zi sau seară / stradă sau catwalk, blush-ul întins pe toată mutra de parcă ar fi pudră sau fond de ten.

Panem et circenses nu înseamnă că trebuie să arătaţi ca scăpate de la circ când vă duceţi să cumpăraţi pâine.

Notre-Dame-din-Serai

Mon passe-temps favori, c’est laisser passer le temps, avoir du temps, prendre son temps, perdre son temps, vivre à contretemps. [Françoise Sagan]

 

În devălmăşia hăbăucă a secundelor expeditive de astăzi, a jumătătilor de ceas înghiţite pe nemestecate şi a zilelor jumulite în goana după amăgeli efemere, a existat o duminică de fericiri celeste pentru care îi mulţumesc infiniment, sperând că vor să mai vie şi altele.

Mângâiată de zei mucaliţi cu harul punerii cuvintelor împreună şi stăpână peste bien parler, face limbii române catedrală cu vitralii din mlădieri de Crai şi potire din aurul salbelor. Ştie să înhaţe timpul de pulpana redingotei, să prindă serafic toga ruptă a istoriei cu acul de cravată al lui Beau Brummell şi să cearnă veacuri prin liniştea conspirativă a pasagiilor. Îşi potoleşte setea din fântâna cu mir a cărţilor şi hagialâcurilor, iar sufletul ei e harpă cu strune de balcon lisboet şi curcubeu întins între malurile Senei, la ale cărui picioare stă comoara de nepreţuit a prieteniei.

Scria Fănuş : Azi, pentru că boceau în mine drumuri neumblate (mereu mi-e dor de toate cărările care încă nu mi-au furat umbra şi nu mi-au răpit pasul), m-am suit într-un tren, la întâmplare, cu o carte în mână…

Aidi, Zazo. Cu voi ta, o sa-ţi fim semn de carte şi fir de praf pe tălpile-ţi umblătoare.

Muita calma pra pensar

E ter tempo pra sonhar,

Da janela vê-se o Corcovado,

O Redentor, que lindo !

.

.

Merde şi… travel light !

Say whaaa…?

Oamenilor,

Ştiu că azi am scris deja eu o postare şi Rhetta două şi deci riscăm să vă obişnuim prost, dar trebuie să vă împărtăşesc asta: e cea mai tare căutare pe care am văzut-o în ultima vreme pe aici. Nu ştiu dacă sunteţi pregătiţi. De fapt sunt sigură că nu sunteţi, n-aveţi cum să fiţi. Nici eu nu eram, a trebuit să citesc de două ori ca să-mi dau seama ce căuta omul. A doua oară am râs de dacă e adevărată faza cu Efectul Fluture tocmai am ras de pe fundul Oceanului Pacific două lanţuri muntoase întregi de la treimea distanţei dintre Noua Zeelandă şi Argentina, măsurată dinspre Noua Zeelandă (acolo-mi spun calculele mele că ar fi antipodul Bucureştiului).

Pentru că, oamenilor, cineva a căutat pe net azi… Nu mai fac nici o introducere, nu mai pot. Vă las să judecaţi singuri. Deci cineva a căutat pe net azi, degetele delicate i-au tastat şi au dat drumul în infinitul internautic, fără ca mintea să-i trimită măcar o sesizare că poate ceva-i în neregulă, asta:

gioni halidei

Numai o căutare. Probabil după aia tastatura i-a crăpat. De râs. Odihnească-se în pace.

[De fapt, dată fiind ora complet fantezistă a blogului, postarea apare cu data de mâine. Bun aşa.]

Later edit: de fapt nu se termină aici, cum speram. A găsit probabil alte tastaturi, pentru că astăzi a recidivat cu „jonihalidei” şi iar „gioni halidei”. Aşa că se impune o precizare, în caz că din cauza mirării mele imbecilii de tipul ăsta vor ajunge pe aici: nu se scrie cum se citeşte, boilor. Se citeşte cum se scrie. Adică Johnny Hallyday.

Sper că acum o să înţeleagă toţi prietenii voştri la fel de cretini ca voi despre cine dracului vă daţi mari că ştiţi.