Pentru oameni care dau cu telefonul de pământ

Oamenilor,

Cred că pot spune fără să greşesc prea mult că fiecare dintre noi a avut la un moment dat un telefon Nokia. Probabil dacă n-a fost primul vostru telefon a fost al doilea, după ce aţi sărit în mare cu Sony Ericsson-ul în buzunar. Dacă făceaţi asta cu Nokia numărul telefoanelor pe care le-aţi schimbat de-a lungul vieţii voastre de comunicator ar fi fost cu unul mai mic, pentru că – şi nu e doar un mit urban – telefoanele Nokia sunt indestructibile. Vorbesc despre alea oneste, făcute să semene cu ele însele (cu nişte cărămizi mai mari sau mai subtile, adică), nu despre cele făcute în momente de nebunie temporară să semene a iPhone şi alte parascovenii. Fabricate din titan de cea mai bună calitate placat cu plastic şi având piese din aliaje de carbon al căror secret moare la uşa fabricilor sub forma spălării creierelor oricăror forme de viaţă trec pragul clădirii, aceste telefoane au devenit cumva un etalon de rezistenţă.

Există destule legende care le susţin statutul, iar la confirmarea a două din ele am fost martoră personal: un Nokia care funcţiona la cinci minute după ce fusese scos din budă şi apoi spălat sub jet la robinet şi unul (aici cred că se pun cel puţin 30 de confirmări) care a supravieţuit aruncării repetate în pereţi ca singură formă de a opri alarma. E drept că ajunsese singura formă de a opri alarma numai după prima aruncare de tipul ăsta, dar astea sunt detalii care ţin mai mult de persoane decât de aparate.

Se tot spune că ba meduzele, ba gândacii de bucătărie, ba pisicile Marx ar supravieţui rasei umane după un dezastru cosmic sau nuclear. Ce se uită să se spună e că indiferent care din ele o să fie, la Nokia o să vorbească unele cu altele în lunga iarnă nucleară. Ăsta-i status quo.

Ce vreau eu să lansez însă este o realitate care s-a impus prin repetare conştiinţei mele: că, fără a atenta la mitul Nokia (opţiune de siguranţă având în vedere că ştiu un om care s-a rănit destul de grav încercând să incapaciteze un astfel de telefon), o amendare a lui este necesară. *tobe în surdină* Destul de rezistent la căderi repetate încât să se bată cu mitul cel puţin la categoria asta (că la altele n-am încercat eu să-l înscriu încă) este un telefon mic, cu aspect firav şi deloc de natură să inspire încredere. De altfel ăsta-i şi marele lui atu în lupta cu greii acestei categorii, faptul că nu pare în stare nici să fie luat de pe noptieră în siguranţă. Când colo, graba cu care-i sare la fiecare şoc capacul, urmat la trei milisecunde de baterie, îi asigură o rezistenţă cam de acelaşi tip, bănuiesc, cu a plopului care rămâne întreg după furtuni în care stejarii sunt scoşi din rădăcini.

Când l-am primit mi-am zis că prima dată când dau cu el de pământ s-a dus dracului, o să-i culeg maţele cu penseta şi cioburile de ecran cu rola pentru scame. Au trecut de atunci doi ani şi cam 105 căzături, pentru că săptămânal ori uit că e în buzunar şi manevrez textila conţinătoare în mod neadecvat, ori uit că e pe plapumă şi mă bag sau sar de sub ea de-l catapultez în colţul opus al camerei, ori îl confund cu telecomanda şi-l arunc în capul cuiva, ori vibraţia unui apel îl trimite de pe o margine periculoasă pe podea. De fiecare dată îi sar cât colo capacul spate şi bateria, de fiecare dată i le pun la loc şi-l pornesc aşteptându-mă să văd pe ecran ceva foarte decorativ dar complet morbid pentru aparat, cam cum am văzut când mi s-a spart display-ul la laptop odată. Şi de fiecare dată porneşte şi pe ecran citesc un calm şi iertător *tobele mai tare* E2510, dedesubtul lui http://www.samsungmobile.com şi jos de tot, cu majusculele pe care şi le permite un mândru supravieţuitor, SAMSUNG. Ăla practic strigă la mine că moare, dar nu se predă. Şi de fiecare dată îmi pare bine şi jur să nu-l mai trântesc. Până data viitoare.

Acu’ nu zic să vă luaţi aşa un telefon (este complet în urma plutonului din punct de vedere tehnologic, mie-mi place cum arată şi faptul că scrie repede mesaje, nu stă să se gândească trei secunde ca să-şi dea seama ce tastă am apăsat) şi să-l izbiţi de toţi pereţii pentru ca apoi să veniţi urlând la mine că v-am împins într-o investiţie proastă. De parcă ar fi mare investiţie şi de parcă n-ar fi vina voastră dacă m-aţi asculta. Nu. Zic numai că la categoria “rezistenţă la şocuri” face o treabă bună, deci dacă obişnuiţi să vă confundaţi telefonul cu o minge şi cel puţin trei au protestat prin moarte împotriva acestui tratament, în plus dacă vă plac liniile şi suprafeţele nete, dotările minime şi o cameră foto / video extrem de slabă, există o opţiune şi pentru voi.

Later edit: 107. Mdap. E viu.

Help?

Babelor,

Să admitem că pe acest blog a scris cândva o persoană numită Veta Marx, soră cu mine.
Să admitem în continuare că această Veta Marx se află acum într-un loc frumos și liniștit, ca un fel de sanatoriu. Adică într-un sanatoriu.
Să admitem mai departe că un asemenea sanatoriu este scump, și că uneori plățile întârzie, și că uneori oamenii extrag bani de pe un cont care nu este al lor, pentru nevoi personale care sunt ale lor.
Să admitem, în cele din urmă, că numita Veta Marx mi-ar fi cerut un extras de cont al contului ei – cont care este acoperit cu suma corectă, dar care nu era acoperit acum o lună, și că eu aș vrea ca Veta să primească un extras de cont de luna trecută pe care să fie trecută suma de astăzi.
Cum se poate face una ca asta, vă veți întreba. Simplu: fotoșopând extrasul și corectând cu grijă data.
Bineînțeles că aș putea face și eu asta, dar banii care lipseau la un moment dat de pe contul Vetei au fost, poate, folosiți pentru ca cineva să își cumpere alcool, foarte mult alcool.
De la alcool tremură mâinile, și deci.
Deci care se bagă să-mi falsifice o dată în Fotoșop? Nu-i vorba de nimic ilegal, că dacă ar fi, aș face-o chiar eu.

Aud?

Vă pup,

Rhetta

Am zis că dau premiu ?

Am zis.

Aşa că poftim, mai întâi şi-ntâi de toate, cu grăbire şi dreptate, pentru Stef. Podium, lauri, vivat, pălării zvârlite-n sus şi voilà trofeul.

 

Cosmicele şi însutit zâneficientele clătite musiualexandro-marxiene, dulceaţa de vişine de rigoare « să-nnebunească simţirile » şi licoarea divină promisă : un Saint-Joseph alb de la musiu Louis Chèze, vin cu nume de frântură de ursonată schwittersiană : « Ro-Rée » şi despre care o să mai vorbim.

Da. Da, da, Dada, pălăria şi bastonul dumneavoastră. Personajul din poză nu e altul decât Hugo Ball, sculptor de cuvinte vii, îmblânzitor de sunete, coregraf al vocalelor şi lingvist al dialectelor inventate. Oficial, Dada avea să se nască pe patrusprezece iulie în anul atât de belicos şi fără de graţie 1916, după o gestaţie finiseculară încolţită poate chiar în Iluminaţiile lui Rimbaud, purtată mai apoi de Alfred Jarry şi de Isidore Ducasse, de la care ştim că „les gémissements poétiques de ce siècle ne sont que des sophismes”… Locul naşterii : pe cât rău-numitul, pe atât de bine-famatul Cabaret Voltaire, în starea nu prea civilă a vremilor de atunci, dar în joviala hăhăială camaraderească a acoliţilor Tzara, Arp, Huelsenbeck, Janco & Co.. Hugo Ball prindea în registrul dadaist prima filă, manifest tonitruant faisant office d’acte de naissance, pe care avea să-l citească – ironie du sort şi toponimie cu tâlc – la Casa Corporaţiilor din Zürich. Manifest din care poftim extras. Franţuzit, ne vous en déplaise :

« Je ne veux pas de mots qui ont été inventés par d’autres. Tous les mots ont été inventés par les autres. Je veux ma propre bêtise et en plus des voyelles et des consonnes qui lui correspondent. Si une vibration mesure 7 cm, je veux justement des mots qui mesurent 7 cm. Les mots de M. Dupont ne mesurent que 2 cm 1/2. On peut très bien voir comment se crée le langage articulé. Je laisse tout simplement tomber des sons. Des mots surgissent, des épaules de mots ; des jambes, des bras, des mains de mots. Au, Oi, U. Il ne faut pas laisser venir trop de mots. Un ver, c’est l’occasion de pouvoir se passer de mots et de langage. Ce langage maudit, auquel colle la crasse comme à des mains de courtiers, qui ont usé les pièces de monnaie. Je veux le mot là où il s’arrête et là où il commence. Chaque chose a son mot ; c’est là que le mot lui-même est devenu une chose. Pourquoi l’arbre ne peut-il pas s’appeler Plouplouche et Plouploubache quand il a plu ? Et pourquoi doit-il s’appeler quoi que ce soit ? Avons-nous à accrocher partout notre bouche ?

 

Le mot, le mot, les maux justes en ce lieu, le mot, messieurs, c’est une affaire publique de première importance. »

 

Şi da, indiciul dat arată către Talking Heads şi către albumul lor Fear of Music (de prin ’79, dacă nu mă-nşel), pe care prima bucată (I Zimbra) e… pe versuri de Hugo Ball. Poezia cu pricina (fonetică, se-nţelege) se cheamă Gadji beri bimba. Despre dada şi (post)-punk om mai depăna.

Premiem şi pe Noemi pentru că am zis că se pune, şi pe Elza, cu candoare, pe jessyara şi Monsieur Antoine Marin pentru pohta ce-au pohtit la clătite şi vin, pe Ben Ungar pentru că a scris un răspuns, pe Zâna Eficienţei că măcar o dată poate să ne invidieze ea pe noi, pe stronzius pentru Miţa biciclista (sau era Miţa Baston ?), pe Rokssana pentru că a răspuns corect şi pentru că scrierile ei sunt mai delicioase decât clătitele noastre, pe cariatida Anaid pentru că este Anaid, pe Piticu Gras zău că nu ştiu de ce, pe Juliariasi (cu menţiunea doradă regală la cuptor şi Robert de Niro la drum de seară), pe Windwhisperer în schimbul a nişte mure, pe Petronia fiindcă ştie toate răspunsurile şi poza lui Hugo Ball e făcută chiar de ea. Şi pe toti pe care i-am uitat.

Aidi pa,

Fiţi cuminţi.

I have a dream

Oamenilor,

Am avut o revelaţie de-am auzit trosnind alambicul în cămară de şoc. Nu contează de ce a crăpat alambicul dacă revelaţia am avut-o eu, să zicem că am capacitatea de a-mi exterioriza trăirile în aşa hal încât nici chiar o bucată de metal nu a putut rămâne insensibilă. Oamenilor, mi-am dat seama de o chestie colosală. O legătură între alte două chestii pe care le ştiţi despre mine deja: că nu prea mă uit la filme/nici la tv şi că nu visez. Sunt aici nişte lucruri foarte interesante despre somn, pe care eu le cred pentru că modul lor de prezentare îmi sugerează ceva extrem de serios, care ar fi elaborat probabil în laboratoarele NASA dacă NASA s-ar ocupa de alt somn decât să doarmă pe ea. Trăgaciul meu de revelaţie a fost informaţia pe care o vedeţi lângă un tv pe care scrie „Love Lucy”: că numai vreo 12% din oameni visează exclusiv alb-negru (ceea ce-i interesant, dar nu relevant pentru revelaţie), urmată de cea că de când cu televiziunea color mai mulţi oameni visează color. Ceea ce are sens, pentru că e vorba de ce imagini receptezi şi reactivezi, că la urma-urmei asta face un vis.

Aşadar, io care nu mă uit la imagini, de unde să le visez? Normal că n-am de unde, pentru că deşi primesc în cap multe imagini ele sunt statice, iar la calculator (unde s-ar putea argumenta că petrec totuşi nişte timp) am de-a face preponderent cu litere şi cu sunete pe fundal. Aş putea să mai visez din stocul de imagini şi experienţe pe care-l filmez cu propriii ochi şi înmagazinez în propriul creier zilnic, ca orice fiinţă umană. Dar având în vedere că mă uit mai mult la clădiri, copaci şi căni, mi-ar trebui un drac de imaginaţie ca să pot scoate ceva visabil din astea, ceea ce nu am nici în vis. Altă sursă ar putea fi traumele şi fobiile pe care fiecare din noi le cară în el, dar până şi creierul meu ştie să nu se bage acolo şi apoi mereu am avut un mecanism foarte bun de uitare. Aşa de bun că se extinde şi peste chestii pe care nu-mi propun să le uit, totuşi având în vedere că datorită lui nu mă trezesc în fiecare noapte urlând din cauză că m-am visat sfâşiată de câini sau înecându-mă cred că pot să-i iert excesul de zel.

Vizualizez în schimb tot ce citesc sau ce aud, dar nici asta nu poate deveni sursă de vise pentru că o fac atât de mult când sunt trează încât intră în aceeaşi categorie cu imaginile receptate din realitate.

Să revin la vise. Sunt sigură că unii dintre voi ştiu mai bine cum stă situaţia cu ele şi cu mecanismele lor, dar în ciuda tuturor demonstraţiilor eu o să-mi menţin părerea că există o legătură între, ca să vorbesc serios, doza mea zilnică de imagini mişcătoare receptate şi lipsa mea de vise. Da, ştiu că toată lumea visează, că doar nu-mi amintesc. Voi vă amintiţi, da? Deci visaţi chestii memorabile. Eu din faptul că nu-mi amintesc visele mele decât extrem de rar (şi dacă sunt absolut cumplite prin atrocitate sau banalitate) deduc că nici măcar eu nu sunt impresionată de ele. Noroc că-mi rămân visurile, ar completa un optimist. Noroc că nu-i nici unul prin preajmă, zic eu.

Dintre lucrurile din schema aia singurul pe care aş zice să nu-l credeţi e ce scrie despre oamenii care nu visează. Nu de alta, dar probabil o să mă enervez că mă consideraţi  o scelerată şi o să vă omor, caz în care evident vina ar fi a voastră, dar ce-ar urla statisticile? Că sunt bipolară sau tripolară sau multipolară ori că am şaizeci şi patru de personalităţi, ceea ce ar fi nedrept de fals. La recensământ au ieşit numai cinci.

Ghicitoarea barosană de miercuri

Babelor, mezami, mă copii,

 Se dă următoarea fotografie. Să se zică cine este personajul. Aşa.

Câştigătorilor, o porţie binemeritată de clătite marxiene (ediţie limitată) plus câte un vin bun. Un Saint Joseph 2007 alb, merge cu clătitele, simbioză curată, nu alta. Necâştigătorii, la colţ cu arici în buzunare.

Cum adică, să vă dau un indiciu ? Aaaidi, buei, că zău e uşurică. Da’, dacă ţineţi cu tot morţişul dinadinsului, poftim :

« Heard about Houston? Heard about Detroit? »

Mâine strâng lucrările. Şi poate p-ormă-ntr-o zi vă spun şi cum i-a marcat Frosei viaţa.

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Manole OCD

Oamenilor,

Se ştia de mult, adică unii pretindeau de mult că ştiu şi eu le spuneam că aiurează, dar ieri s-a confirmat fără putinţă de tăgadă. Ce? Nu, nu că sunt nebună, deşi. Despre altceva-i vorba: despre dependenţa mea. Nu aia de cafea, nu aia de vin, nu aia de topoare. Pe astea le ştiţi până şi voi. Aia aproape secretă: de Tetris.
Da, oamenilor.  Uneori joc câte o noapte întreagă, ceea ce probabil vă ridică sprâncenele a neînţelegere – “haide bre, cum să te poată ţine un joc cu şapte tipuri de piese, din care patru-s variante, atâta timp?” Ete că se poate, pentru că nu există repetiţie. Mereu încerci să nu mai faci greşeala aia, să gândeşti  mai repede şi mai bine, să reacţionezi mai prompt, să ignori încheietura amorţită care cere repaos. Nu-mi plac alea inutil complexe, cu nu ştiu câte forme de piese şi câmpuri de start cu diverse grade de ocupare. Ok, poate ultima mai merge. Dar să văd următoarele patru piese în loc de doar următoarea sau ca unele piese să treacă fantomatic prin altele şi să acopere goluri, toate astea pe o viteză de melc, nu. Poate sunt de fapt o romantică, îmi place ideea de a porni de la curat. Ce faci după aia şi ce tragi din cauza a ceea ce ai greşit e treaba ta. Aşa că cel mai probabil îmi plac doar lucrurile simple şi nete, ceea ce ştiam deja. Şi nu-mi place să trişez – golurile rămân goluri până reuşeşti să sapi până la ele şi să le repari. E singurul loc în care te bucuri să fii Manole: cu cât construieşti mai bine cu atât dispare mai mult.

Orele petrecute rupându-mi patru taste de la laptop şi trei tendoane de la mâna dreaptă în încercarea compulsivă de a obţine linii perfecte (de la patru în sus) şi reacţii cât mai rapide mi-au prilejuit două înţelepciuni pe care vi le împărtăşesc, na, că poate nu sunteţi dispuşi să staţi nopţile clămpănind nişte taste ca să le descoperiţi singuri. Şi oricum nu există garanţia că aţi face-o. Prima ar fi că ruşii ne-au dat cel puţin două chestii divine: Tetris şi vodka. Sunt sigură că fiecare dintre voi va sări s-o completeze pe asta cu spor. Pentru mine astea două sunt. Na, normal că şi nişte artă dar nu despre asta am chef să vorbesc acum. A doua înţelepciune e că liniile (nu alea care se scad, ci piesele drepte, pe care le pândeşti cu disperare dacă ai clădit un gol mai mare de două pătrăţele) la Tetris îţi vin ca multe chestii din şirul de întâmplări pe care în mod curent îl desemnăm cu termenul general de “viaţă”: la momente şi/sau în moduri când sunt complet inutile, dacă se poate chiar în contratimp cu nevoia ta.

Citind postarea asta îmi dau seama că “deşi”-ul din introducere nu-şi are locul. Filosofia lu’ Tetris. O să mă studieze ăştia la şcoală. La psihiatrie. Deh, până atunci…

Recomandarea zilei.

Babelor,

O chestie mișto de făcut: găsiți o persoană care să semene cu un leuț și îndrăgostiți-vă nemuritor de ea. După care aprindeți-vă o țigară, puneți apă de ceai și zâmbiți fericite.

Să-mi spuneți dacă a funcționat și la voi.

Vă pup,

Rhetta