În care Musiualexandru sare-n ajutorul Rhettei Marx

Rhetto,

Răspund neobişnuit de târziu la cererea ta obişnuită pentru că am tot căutat. Din câte-mi amintesc, trebuia tu să scrii pe un gard viu cuvântul puţică. Sau poponeţ, nu mai ştiu. Şi n-aveai litere, parcă.

Ei, am găsit.

Ştii, ţi-am mai zis că am nişte zugravi de treabă, Adriano, Relu şi Ceavez. Băi, le ştiu ăştia pe toate, Rhetto, parol. Ai nevoie de-un holzşurub, de un cui de grenadă, de-o adresă, de-o şenilă de tanc, de-un iepuraş de pluş oranj cu urechi vermillon, de-un set de corzi de mandolină, de-o ţeavă de eşapament din inox (à propos, au şi de Lotus, dacă te interesează), te-ndrumă ei. Vorbesc ei cu oamenii ăia şi se aranjează.

Aşa că ieri, după ce am terminat ultima pungă de pufuleţi, zic hai să-l caut pe Ceavez cu un telefon, poate mă scoate el cu chestia asta. Băi, zic. N-ai, nu ştii pe cineva care să aşa şi pe dincolo, mă rog, îi zic ce şi cum. Aaaa, să face, şefu’, să poate ? Staţi aşea, că vă sun io peste zece minute. Mă sună şi-mi dă numărul de telefon al unuia, Sandu Boldişor, cică mare acţionar pe nu ştiu unde. Zice şefu’, sunaţi-l dân partea mea, mă ştie că io i-am făcut tencuiala la vreo câteva blocuri dân cartieru’ ăla pă care şi l-a cumpărat. Domne, zice, ăsta ierea agendăcirculaţie înainte dă revoluţie şi acuma ie acţionar undeva, nu mai ştiu. Cum şi-acumpărat iel cartier, aşea, când are timp liber face panouri, indicatoare d’alea rutiere pentru străzile dă la el d’acolo dân curtea la cartieru ăla. Că are şi multe maşini, vedeţi ? L-am sunat. Tipul foarte drăguţ, amabil – am vorbit vreo două ore despre expresionismul abstract (e şi mare fan de clătite, ce chestie) – mi-a spus că fontul ăla se cheamă Signer.

Uite, cât vorbeam cu el la telefon ţi-a şi-ncropit un panou.

Te pup, vorbim.

Ghicitoarea ajunului de-ntâi aprilie

Păi babelor şi voi ăştia mai tinerei aşa,
Mă copii,

Ia să ne ziceţi voi cine e doamna din poza de mai jos. Aşa. Gândiţi-vă bine, nu faceţi ca ăia care se reped să dea primii lucrarea ca să iasă afară la o ţigară. Pentru ăia dintre voi care răspund corect, ceva premiu. Nu zic ce. Nu de alta, dar nu ştiu încă ce anume. Plus că nu pentru premiu munciţi, ci pentru voi. Deşi cu premiile ştiţi însă că nu suntem zgârciţi, ba chiar Rhetta şi cu mine v-am cam răsfăţat. Care nu răspunde, care dă foaia albă, păzea.

Ca de obicei, contează dacă scrieţi îngrijit, fără ştersături sau pete de cafea, de cerneală, de grăsime sau alte pete. Lucrările le strâng mâine.
Aveţi voie cu celulare, dicţionare, copiuţe.

Vreţi şi hint ? Aidi, mă, că deja e mură-n gură, ce hint ?
Bine, atunci poftim hint: treisprezece.

Haidi, daţi-i drumu’.
Fiţi cuminţi,
Vă pup.

Arte şi meserii (blues for the lost days) – partea a doua

Babelor, mezami, mă copii,

Că spre apusul anilor şaptezeci, tencuiala apocrifă şi mistificatoare en trompe l’œil de pe pereţii de chirpici ai micii istorii se coşcovise de la bun început, era clar pentru toată lumea. L’ancien régime gâfâia deja astmatic în cheie fin de règne, dar convulsiile destructive ale stării terminale nu făceau decât să-nceapă, iar de la peinture sur merde avea să se treacă pentru mai bine de un deceniu la merde sur merde, la sărăcie şi la două-culori-cunosc-pe-lume : ale noroaielor şi cimentului jilav. Perspectivele nu erau deloc fermecătoare, ba chiar se desenau în nuanţe destul de sumbre, iar lumea adultă, cea cu soţ sau fără o duminică din două, cea troienită la cozi, supusă ritualurilor de nevroză obsesională şi ale convenienţelor de demenţă asfixiantă ale sistemului apărea ca un milieu hostile şi de amânat sine die. We’ll cross that bridge when we come to it…

Aşa că pentru mine, un anonim în mulţimea puştimii stradale înhăimurate în ghiozdane de vinilin şi cămăşi pepit (de fapt – potriveală năucitoare şi prilej zilnic de jubilaţii cu miez – chemises Vichy, dragă, da’ nu cumva să spui la şcoală…), meseria de mai târziu era cam ultima chestie care-mi lua metafizicul de guler. Mezinul gândurilor mele, cum ar zice franţuzul.

We were kids and we were having a big time. No rush to grow up.

Bine-nţeles că-n fiecare zi erau catralioane de chestii de fascinaţie cosmică şi de incandescentă şi imperioasă plăsmuire wannabe, de la centrifugă, cromatograf şi biologice rafturi cu eprubete, enzime colorate şi acizi cu nume interminabil, la manuscrisele şi cărţile care arcuiau bibliotecile casei. De la mo-no-co-ti-le-do-na-te la misterele schiţelor motorului rotativ încuiate-n sertarul căruia-i pilisem conspirativ o dublură de cheie plus vraie que nature (cu care eram convins că deschid tot Alcatrazul) şi de la poeziile lui Marin Sorescu la solo-urile lui Jimmy Page, coleoptere, lichenii din pădure sau la cabriolele unor Pelé, Cruyff sau Dudugorgescu. De la la scormonelile de mari arheologi în hăul şantierului din faţa blocului, măruntaiele unui aparat de fotografiat cu burduf, paramecii de sub microscop şi până la voluptatea anti-meseriei de hobo, prilej al unei fugi epice şi nocturne cu mărfarul la vreo unşpe ani tembeli (ocazie cu care am luat-o aplicat şi meritat pe coajă). Musai să le fi ştiut şi să le fi făcut pe toate, dar întrebarea şi-ia-zi-mă-puştiule-tu-ce-vrei-să-te-faci-când-o-să-fii-mare mi se prea la fel de pasabil iritantă ca şi corvoada poeziei de recitat la felurite sindrofii cu adulţi mângâietori pe creştet. Obrăznicătură du tac au tac : sauf votre respect, o-să-văd-când-o-să-fiu-mare.

Ziua carboniferă era undeva prin clasa a doua şi inspecţia inopinată care avea să ne inspecteze era, ca orice inspecţie inopinată, anunţată din vreme. Iar voluntarii la curăţenie, garoafe, oţet pentru tablă, crizanteme, perdeluţe, pictat lozinci sau diverse show-uri lirice, desemnaţi fără drept de apel sau crâcnire. Tovarăşul inspector, un adevărat tovarăş inspector : ventripotent, curea reparată cu sârmă de transformator, cravată cabbage size, costum strâmb pas-belle-époque şi pingele. Singura entorsă la scenariul minuţios pregătit avea să fie întrebarea cu meseria-brăţară-de-aur-de-mai-târziu, păstrată la sfârşit. Pour la bonne bouche.

Oh, shit.

Fire one : ia, zi tu, ăla. Ăla din banca a doua, rândul din mijloc.

Mayday, mayday.

– Ăăă, eu ? (glotă înnodată marinăreşte).

– Nu tu, colegu’ tău de bancă. Ăla bruneţelu’. Ia. Zi.

Wheeeew, it had been a close one. Bruneţelu’ era Ovidenie Andi, chiulangiu cu metodă, puşlama strălucită în scenariile de captatio benevolentiae întru motivarea absenţelor sau promovabilitate, generos cu timbrele lui ta-su şi cu guma de mestecat când era vorba de ajutor la teme şi autorul contrariat al unei lozinci de antologie (pune-mâna-şi-învaţă-ca-să-ajungi-cineva-în-viaţă), pictată cu acuarele Cromo peste o sticlă de acvariu dezafectat ad hoc. Ar fi meritat măcar Le Salon des Refusés

– Eeu, ăă, eu când o să fiu mare vreau să mă fac învăţător.

Uf.

Fire two : eleva Mărculete Dî Anelis Ivona, zisă sifona pe motiv de dioptrii şi mândră premiantă pe motiv de opt martie şi de maşină de spălat făcută discret cadou învăţătoarei : Zic ieu, tovarăşu’ ! Zic ie-eeeu !

– Zi, ia să vedem.

– Ieeeu, mai târziiiiu, când am să mă fac maaa-reee (inspiraţie profundă fiindcă urmează foc automat) vreausămăfacdoctoriiiiiiiţă !

– Ei daaa, braaavooo. Stai jos. Biiiine.

L’honneur était sauf, dar nu pentru multă vreme fiindcă, în răspărul statisticii (mă credeam la adăpost ca-ntr-o groapă de obuz), poftim : ia-zi-şi-tu-ăla-de-lângă-bruneţel :

Eeeh, meeerde. J’en sais rien, moi, ce să-i răspund ăstuia ? Aye, aye, aye… Şi cum era să zic că nu ştiu ? Nu se făcea, eram doar deţinător en titre de coroniţă din campionatul precedent, al clasei întâi. Şi problema mare cât u-re-se-se-ul era că brusc, toată scena îmi scurtcircuitase o stare hilară absolut explozivă de Brigada Diverse (ia-să-vedem-ce-facem-noi-ca-cetăţeni-cinstiţi-când-găsim-pe-stradă-un-portofel-cu-o-sumă-de-bani-în-el ?), iar concentrarea… dusă şi fractalică şi nema.

Circumstanţa salutară a unui splendid Ford Capri mk1 sclipind în soare sub ferestrele clasei avea însă să se dovedească lejer catastrofală. Şofer, da. Meserie proletară, gaj de origine sănătoasă, trebuia să placă, trebuia să meargă, poate că n-aşteptam aplauze, mais quand-même :

– Eu m-am gândit să mă fac şofer.

Qu’est-ce que j’ai dit ? În loc de standing ovation, un plescăit de sictir ministerial, fulgere de trei-obzeici trifazat în ochii învăţătoarei, un grand moment de solitude şi şuierul de rău augur al lui mâine-să-vii-cu-maică-ta-la-şcoală-ai-înţeles ?

A doua zi:

– Doamnă, să fiţi atentă la ăsta micu, că are cap, da’ m-a făcut de râs la inspecţie, a zis că vrea să se facă şofer, auzi la el. Zău aşa, doamnă. Să mai strângeţi puţin şurubul, da ?

Şurubul a fost strâns în secunda doi cu dusul de mână matern la cofetăria de vizavi întru o orgie calorică de cinematecă. Asta a fost. Şofer nu m-am făcut, dar în 2008 tot mi-am luat un Ford Capri model ’71.
Şi fincă e leapşă, merge la tlönieni.

Haidi, gata cu prostiile.
Fiţi cuminţi,
Vă pup.

Arte şi meserii (blues for the lost days) – partea întâi

Babinetelor, mezami, bă copii,

Venit acum vreo săptămână şi mai bine cu pingbecu’ de opşpe şi nooşpe minute, linia una, colet cu ceva leapşă de la Dragon. Că cică temă pentru acasă : să zică pe dată şi să dea în vileag cel lepşuit ce vroia el să se facăcând era mic, dat fiind că stătea în firea lucrurilor că trebuia să se facă mare. Cel lepşuit, adică moa personalmente prezent eu însumi aici de faţă. Aa-şaaaa. Am iscălit de primire, am cerut puţin răgaz că aveam un drum de făcut la Paris, la Miha, după pufuleţi, muşchi ţigănesc, ieugenii, ceva şocolată Rom şi nişte Prince Matei 2004 (pentru care Petronia n-a ratat ocazia să mă suduie că de-ce-l-bei-singur-mă-nu-ţi-e-ruşine-obrazului, ba-da-da’-ce-să-fac-dacă-la-tine-suna-ocupat) şi după ce-am digerat unşpe zile-n hamacul din sufragerie zic hai, să m-apuc. Aşa.

Până acuma văd c-aţi fost atenţi, e bine, bravo.

Numa’ că măăăă… mhm. Cum să vă zic. N-a fost uşor. Hence postarea asta în două postări a câte un ecuator jumate.

În aparenţă zglobie – un jeu d’enfant, aşa – de depănat în cheia înduioşătoarelor prostii nevinovate şi cu inima-n palmă, leapşa Dragonului e mai degrabă un cadeau empoisonné care se scrie teribil de anevoios. Însă nu persoana întâi a singularului o face dificilă. Şi nici închipuite codeli, ruşini calpe, secretoşenii blazate sau pudibonderii miorlăite vis-à-vis de datul din casă (ăăh, cât urăsc sintagma asta), pentru că aşa ceva nu se egzistă în preacinstitele case musiualexandreşti.

Nu.

E grea fiindcă azvârle insidios un viu şi teribil de pişcător cap de pod către malul de dincolo al vremurilor ălora de demult. E grea pentru că la scara libertăţilor irefragabile, dar cu afect bipolar şi efect foarte strabic ale societăţii – să-i zicem – moderniste (post-, hiper-, giga-, meta-, telo-, bafta delo-delo, you name it), a vorbi azi despre ambiguitatea tentaculară şi despre paradoxurile lumii de ieri – chiar şi în cheie pur personală şi fără a cădea în nerozia păcatului generalizării şi al trasului de linii prea groase – riscă să se transforme într-un exerciţiu funambulesc fără fileu de siguranţă. Şi asta în răspărul nuanţelor de pastel subtil ale trăznăilor copilăriei, aia cu batista-n manşetă.

Când voi fi mare. Când voi fi mare ? titra Dragonul. Secantă vertiginoasă, un foc şi trei ţinte lovite: copilărie, vremurile alea şi noi, plozii de atunci.   

Plozii de atunci, heh. Liota – ce-i drept, de contabilitate aproape iepurească – de căpchii răsăriţi după blestematul ăla de ucaz şapte sute şaptezeci (din şaişase), cei peste care păcatul judecăţii şubrede a lui post hoc, ergo propter hoc a lipit neghiob o etichetă bastardă de posteritate confiscată. Cei pentru care năs-cut-cu-de-cre-tul însemnează anatema apăsătoare a dublei pedepse de aborted abortion şi abrogarea injustă a primului amendament al unei întregi generaţii : ăla al prezumţiei de fericire.

But the kids are all right…

Generaţie de sacrificiu ? Poate, dar mai degrabă nu, pentu că la scara chinurilor din anii de-nceput ai satrapiei roşii şi în urma generaţiei părinţilor, cea a virtuţii tăcute a sacrificiului de sine şi de zi cu zi, misiunea de copil era mai degrabă un privilegiu savuros. L’ennui est au bout de tous les plaisirs ; le contentement au bout de tous les sacrifices, spunea domnul Octave Pirmez, dar în ecuaţia de atunci, le contentement era al nostru, al ălora mici, iar sacrificiile, ale babacilor.

Cum să fie însă uşor să explici azi lumea de ieri, cea care ştia să plângă cu ochiul părintesc şi să râdă cu cel al copiilor, cum să explici paradoxul traiului au jour le jour împletit cu speranţe care băteau dincolo de linia orizontului şi pe cel al sacrificiului dorinţelor, dar nu şi al ambiţiilor, cum ar spune René Bazin ? Cum să explici paradoxul copilăriei ăsteia şi al melanjului de dozaj alchimic de luciditate şi în acelaşi timp de nonşalanţă ? Cum să explici că trăiam la prezent şi în acelaşi timp în afara vremii… avec notre temps mais pas du dans l’air du temps… ? Şi cum să explici totuşi că fredonam conspirativ My generation, dar cu un vers schimbat ? Hope I live before I get old

Fiţi cuminţi,
Vă pup.

(à suivre…)

În știri.

Babelor,

Hehehehehehe! Căutați cuvântul „romanian” în articolul ăsta. O să râdeți cu un ochi.

Vă pup,

Rhetta

O cerere obișnuită.

Babelor,

Vroiam să scriu Pula pe un zid, dar nu găsesc fontul potrivit – care e cel din poză. Îmi zice și mie careva cum se numește, mersi?

Vă pup,

Rhetta

Horoscop 25 martie – 1 aprilie

Babelor,

Asta e postarea 1400 și ea zice așa:

Odată cu plecarea lui Rechinroll dintre noi, postul de horoscopist a rămas vacant. Am dat concurs, au venit șase vrăjitoare. Prima, Baba Menghina, avea un neg pe buza de sus, deci am împușcat-o. Cea de-a doua, Baba Sony, n-a apucat să intre că au venit niște avocați japonezi și au luat-o pe sus, că cică ceva cu numele. Ok. Am poftit-o înăuntru pe a treia, Baba Petrescu. Baba Petrescu era o doamnă la vreo 71 de ani, fostă învățătoare într-o școală generală din Aiud. I-am zis să-mi spună cine a câștigat mondialele din 86. „Nu știu, doamnă”, a spus ea jignită, „eu sunt…”. N-am apucat să aud continuarea, pentru că Baba Petrescu deja îmi făcea cu mâna în cădere de la balcon. A patra, Baba Ciolana, avea un nas cârn și zâmbea libidinos. Am băgat-o în pizda mă-sii și am chemat-o înăuntru pe baba a cincea, care eram eu. Am pocnit-o peste maxilar pe Rhetta, i-am rupt o coastă cu un scaun sau un scaun cu o coastă, depinde de perspectivă, și mi-am asumat postul.

Horoscop 25 martie – 1 aprilie

Taur: În lada frigorifică nu aveți nimic. Și atunci, la ce vă trebuie ladă frigorifică? Câți bani ați aruncat pe ea, și unde? Aceste întrebări vă vor fi puse în cursul săptămânii și de doi domni de la ANAF. Să nu le răspundeți.

Berbec: Zodia Dumneavoastră nu inspiră nimănui încredere. Prietenii vă ocolesc, rudele la fel, de necunoscuți nici nu mai vorbim. Schimbați-o cât mai puteți. Recomandăm Balanța.

Săgetător: Obiceiul de a vă lăsa șosetele în mijlocul camerei nu este de fapt amuzant. Nici bancurile pe care le faceți în fiecare miercuri seară pe un post de televiziune destul de mare. Dar dacă treaba cu bancurile se poate rezolva, cea cu ciorapii este de mult o cauză pierdută. Și vă mai mirați că nevasta și copiii…

Leu: Astrele au câteva lucruri interesante de zis despre săptămâna care va veni. Sunați-le la 0906 909 595. Numai 2,22 euro pe minut! Sau trimiteți parola Astre prin SMS la 0906 909 595 – numai 1,11 euro! Sunați acum sau trimiteți parola Astre! 0906 909 595! Astrele vă așteaptă!

Solniță: Morcovii pe care i-ați cumpărat săptămâna trecută au prins rădăcini în cămară. Dacă săpați sub ele, veți găsi un apartament mic, dar dotat cu televizor, frigider, mașină de spălat, pat și o femeie. Toate acestea sunt ale vecinului de jos, dar le puteți folosi din când în când, cu încredere.

Gemeni: Într-un fel, nimeni nu se aștepta să ajungeți atât de sus. Dar mulți s-au adunat acum jos și vi se uită sub fustă. Măcar dacă v-ați fi pus niște chiloți curați, nu?

Rac: Racul niciodată n-a fost o zodie prea importantă. Serios acum, câte personalități sunt rac? Două: Emilian Godrea și Dana Armin-Mureșan. Și recunoașteți că habar n-aveți cine sunt.

Balanță: N-aveți noroc. Lumea continuă să vă considere berbec – în afara poștașului care vă aduce pensia. Acesta vă consideră idiot, și are în felul lui dreptate.

Vărsător: Când erați mic știați o poezie. „Venea o moară pe Siret”, așa începea. O mai țineți minte?

Pești: Duhovnicul Dumneavoastră e un trișor. Alaltăieri, la poker, avea doi ași de pică în mâneca stângă. Dacă nu ne credeți, verificați miercuri, când va face baie. Mâneca stângă, țineți minte!

Notar: Sunteți debusolat, în degringoladă, în derivă? Să nu credeți că văzând episodul 6 al singurului serial românesc produs de HBO va schimba cu ceva starea Dumneavoastră. Mai curând dimpotrivă.