Oamenilor,
Azi despre ceea ce poate fi confundat cu toleranţa religioasă, dar este de fapt doar inteligenţă. Sau despre lipsa lor, care în mod interesant este acelaşi lucru pentru amândouă cazurile: lipsă.
Io în tren. Ca de obicei, terorizată de infinitele posibilităţi ca lumea din compartiment să mă facă să scriu a 780-a scrisoare Institutului Smithsonian, în care să cer reevaluarea termenul de „evoluţionistă” aplicat teoriei lui Darwin. Cu căştile în urechi, fireşte, şi cu o carte suficient de mare încât să încap toată după ea. Pregătită pentru orice, cu taser-ul în mâna din buzunar. Şi se deschide uşa.
Şi intră două doamne îngrijite, din care nu am reuşit să identific emanaţii gospodăreşti sau neigienice. Păreau salutabile, aşa că le salut. Îmi răspund! Se aşază pe scaunele lor fără să se învârtă aiurea, scot nişte ziare şi cărţi, trenul porneşte, trec câteva ore în care vecinele mele discută sporadic şi pe tonuri reţinute despre chestiile obişnuite: cum se duce ţara de râpă, cum pensiile, cum medicamentele, cum nepoţii din Canada şi Austria etc. Ele în faţa mea, iar în dreapta mea un băieţaş liniştit şi cuminte, care a întrebat frumos dacă poate să aprindă lumina şi nu a fost împiedicat de nimeni, spre imensa şi discreta mea bucurie. Se anunţa o călătorie de vis: lumea conversa liniştită sau tăcea şi mai liniştită, io ascultam muzică şi citeam ceva (mai precis despre cum au descoperit musulmanii Europa şi cum s-a văzut procesul ăsta din ceea ce suntem obişnuiţi să considerăm cealaltă tabără, mulţumesc Dragoane! Adică despre alteritate, despre punctul de vedere al celuilalt, despre cum celălalt e o chestie cu viceversa, lucru atât de uşor de uitat. Se va vedea, evident, de ce a fost necesară paranteza.)
În compartiment, discuţia ajungea religioasă tocmai în timp ce eu meditam la cât de multe chestii s-ar evita dacă ne-ar trece prin cap măcar din când în când să ne imaginăm cum se vede prin ochii celuilalt. Nu războaiele, evident, că alea au motive mai bune decât incapacitatea de a ne imagina universul unei alte culturi sau persoane. Lucruri mai mici, neînţelegerile.
Doamnele, pentru care aveam deja de două ore cel mai apropiat de respect sentiment pe care l-am încercat într-un tren, se înţelegeau perfect. Amândouă erau de părere că soia e un înlocuitor viabil pentru carne în post şi că trebuie să faci metanii în faţa icoanei Maicii cu Pruncul indiferent de cât de tare te doare spatele. (Aici am înghiţit guma, chestie care s-a dovedit salvatoare mai departe.)
Nesatisfăcute probabil de acordul perfect până la detalii de lumânăristică dintre ele, doamnele şi-au ridicat ochii căutând un nou partener de conversaţie. Care nu puteam să fiu eu, baricadată şi sonor şi vizual şi arătând cam la fel de disponibilă pentru aşa ceva ca şi pentru fierbere în acid. Mai rămânea copilul, care cu cei probabil cam 19 ani ai lui li s-a părut numa’ bun. Pentru discuţii teologice, bineînţeles.
Şi-au sărit, oamenilor, pe el ca nişte feline antrenate. La început subtil, mieros, cu întrebări relativ paşnice. Mă rog, eu nu aş fi stat prea calmă dacă cineva m-ar fi descusut dacă merg la biserică sau ţin post (poate faptul că mâncam o ciocolată a fost un indiciu), dar băiatul era foarte senin. A intrat chiar în joc, iar doamnele se mirau apreciativ că „tineretul din ziua de azi ştie şi lucruri bune”. Nu mai puteam respira de dulce şi amiabilă ce era atmosfera din jur, când deodată s-a făcut un frig groaznic. Mă uit în faţa mea, femeile îngheţaseră. Pun pauză discret muzicii, fix la timp ca să aud întrebarea pusă cu un ton incredul şi forţat din toţi rărunchii să semene a voce de una din femei puştiului: „cum, eşti pocăit?! Pocăit?!”
Oamenilor, eu nu ştiu prea multe despre pocăiţi decât că după denumire trebuie să fie unii cărora le pare rău de ceva. Dar copilul ăsta avea doi ochi, două mâini, două picioare, un nas şi părea şi destul de normal mintal şi sufleteşte. Adică na, n-am cum să ştiu dacă în secret nu torturează şi omoară pisici, dar părea respectuos şi chiar oarecum deştept, până atunci fusese în ochii celor două foste doamne devenite instantaneu cretine tânărul perfect. Văzusem în ochii lor cum aveau de gând să-şi dezmoştenească vreun nepot petrecăreţ pentru el şi să-i pună poza pe avizierul cu „aşa da” de la biserică. Acum vedeam scârbă şi o ură cruntă, cum doar prostia poate da, care s-au concretizat în încă o oră de interogatoriu despre cum a avut tupeu puştiul să renunţe la ortodoxie şi să se convertească la altceva, alternate cu predici despre cum o să ardă în iad şi cum e de fapt vina maică-sii că nu i-a insuflat de mic dragoste pentru confesiunea ortodoxă, singura care asigură mântuirea. O oră de lipsă de respect pentru o altă persoană, de habotnicie de neam prost, de minţi încuiate perorând ipocrit despre iertare şi valori şi căi drepte.
O oră în care misionară ortodoxă să fi fost şi tot mă converteam de greaţă. La orice. La căruciorul cu snacksuri, jur pe pufuleţi.
Surorile Marx 