Taxidermie ceferistă

Oamenilor,

Azi despre ceea ce poate fi confundat cu toleranţa religioasă, dar este de fapt doar inteligenţă. Sau despre lipsa lor, care în mod interesant este acelaşi lucru pentru amândouă cazurile: lipsă.

Io în tren. Ca de obicei, terorizată de infinitele posibilităţi ca lumea din compartiment să mă facă să scriu a 780-a scrisoare Institutului Smithsonian, în care să cer reevaluarea termenul de „evoluţionistă” aplicat teoriei lui Darwin. Cu căştile în urechi, fireşte, şi cu o carte suficient de mare încât să încap toată după ea. Pregătită pentru orice, cu taser-ul în mâna din buzunar. Şi se deschide uşa.

Şi intră două doamne îngrijite, din care nu am reuşit să identific emanaţii gospodăreşti sau neigienice. Păreau salutabile, aşa că le salut. Îmi răspund! Se aşază pe scaunele lor fără să se învârtă aiurea, scot nişte ziare şi cărţi, trenul porneşte, trec câteva ore în care vecinele mele discută sporadic şi pe tonuri reţinute despre chestiile obişnuite: cum se duce ţara de râpă, cum pensiile, cum medicamentele, cum nepoţii din Canada şi Austria etc. Ele în faţa mea, iar în dreapta mea un băieţaş liniştit şi cuminte, care a întrebat frumos dacă poate să aprindă lumina şi nu a fost împiedicat de nimeni, spre imensa şi discreta mea bucurie. Se anunţa o călătorie de vis: lumea conversa liniştită sau tăcea şi mai liniştită, io ascultam muzică şi citeam ceva (mai precis despre cum au descoperit musulmanii Europa şi cum s-a văzut procesul ăsta din ceea ce suntem obişnuiţi să considerăm cealaltă tabără, mulţumesc Dragoane! Adică despre alteritate, despre punctul de vedere al celuilalt, despre cum celălalt e o chestie cu viceversa, lucru atât de uşor de uitat. Se va vedea, evident, de ce a fost necesară paranteza.)

În compartiment, discuţia ajungea religioasă tocmai în timp ce eu meditam la cât de multe chestii s-ar evita dacă ne-ar trece prin cap măcar din când în când să ne imaginăm cum se vede prin ochii celuilalt. Nu războaiele, evident, că alea au motive mai bune decât incapacitatea de a ne imagina universul unei alte culturi sau persoane. Lucruri mai mici, neînţelegerile.

Doamnele, pentru care aveam deja de două ore cel mai apropiat de respect sentiment pe care l-am încercat într-un tren, se înţelegeau perfect. Amândouă erau de părere că soia e un înlocuitor viabil pentru carne în post şi că trebuie să faci metanii în faţa icoanei Maicii cu Pruncul indiferent de cât de tare te doare spatele. (Aici am înghiţit guma, chestie care s-a dovedit salvatoare mai departe.)

Nesatisfăcute probabil de acordul perfect până la detalii de lumânăristică dintre ele, doamnele şi-au ridicat ochii căutând un nou partener de conversaţie. Care nu puteam să fiu eu, baricadată şi sonor şi vizual şi arătând cam la fel de disponibilă pentru aşa ceva ca şi pentru fierbere în acid. Mai rămânea copilul, care cu cei probabil cam 19 ani ai lui li s-a părut numa’ bun. Pentru discuţii teologice, bineînţeles.

Şi-au sărit, oamenilor, pe el ca nişte feline antrenate. La început subtil, mieros, cu întrebări relativ paşnice. Mă rog, eu nu aş fi stat prea calmă dacă cineva m-ar fi descusut dacă merg la biserică sau ţin post (poate faptul că mâncam o ciocolată a fost un indiciu), dar băiatul era foarte senin. A intrat chiar în joc, iar doamnele se mirau apreciativ că „tineretul din ziua de azi ştie şi lucruri bune”. Nu mai puteam respira de dulce şi amiabilă ce era atmosfera din jur, când deodată s-a făcut un frig groaznic. Mă uit în faţa mea, femeile îngheţaseră. Pun pauză discret muzicii, fix la timp ca să aud întrebarea pusă cu un ton incredul şi forţat din toţi rărunchii să semene a voce de una din femei puştiului: „cum, eşti pocăit?! Pocăit?!”

Oamenilor, eu nu ştiu prea multe despre pocăiţi decât că după denumire trebuie să fie unii cărora le pare rău de ceva. Dar copilul ăsta avea doi ochi, două mâini, două picioare, un nas şi părea şi destul de normal mintal şi sufleteşte. Adică na, n-am cum să ştiu dacă în secret nu torturează şi omoară pisici, dar părea respectuos şi chiar oarecum deştept, până atunci fusese în ochii celor două foste doamne devenite instantaneu cretine tânărul perfect. Văzusem în ochii lor cum aveau de gând să-şi dezmoştenească vreun nepot petrecăreţ pentru el şi să-i pună poza pe avizierul cu „aşa da” de la biserică. Acum vedeam scârbă şi o ură cruntă, cum doar prostia poate da, care s-au concretizat în încă o oră de interogatoriu despre cum a avut tupeu puştiul să renunţe la ortodoxie şi să se convertească la altceva, alternate cu predici despre cum o să ardă în iad şi cum e de fapt vina maică-sii că nu i-a insuflat de mic dragoste pentru confesiunea ortodoxă, singura care asigură mântuirea. O oră de lipsă de respect pentru o altă persoană, de habotnicie de neam prost, de minţi încuiate perorând ipocrit despre iertare şi valori şi căi drepte.

O oră în care misionară ortodoxă să fi fost şi tot mă converteam de greaţă. La orice. La căruciorul cu snacksuri, jur pe pufuleţi.

Gândul zilei

Ce mă deranjează astăzi.

Babelor,

Accentul în titlu se pune pe astăzi. Pentru că ieri m-a deranjat altceva (cantitatea enormă de mâncare pe care am halit-o, femeia care a încercat să se arunce în aer în fața blocului, chipurile în semn de protest față de mine, fărâmiturile lăsate pe masă de Piticugras, lipsa bașilor din boxele pe care am cheltuit o avere).
Astăzi, așadar.
În primul rând, iRealitatea TV. Care normal că m-a deranjat și ieri, dar din cu totul alte motive.
Astăzi, iRealitatea a găsit de cuviință să ne plictisească cu un incendiu din Călărași. Aparent, toți oamenii acestui post de televiziune s-au urcat în mașini sau trenuri și s-au dus la Călărași, unde ardea sau mocnea ceva. Și iRealiștii se dădeau de ceasul morții și numărau câte autospeciale ale pompierilor sunt acolo (7) și cât de roșii sunt autospecialele alea și de câți pompieri e nevoie ca să țină un furtun.
În fine, și deci asta era o știre.
Că bani să trimită un corespondent în Siria n-au, normal.
Atunci de ce nu tac dracu’ din gură?
Pe bune, babelor, revoluția din Siria e mai importantă decât incendiul din Călărași. Chiar dacă iRealitatea este de altă părere. Sau poate tocmai de-aia.

Și ca să nu vin cu o listă de enervări care să conste dintr-un singur element, mai e un lucru. După o pauză de 17 ani, am vrut să accesez blogul Tlonienilor, să văd ce poze alb-negru au mai postat. Și, surpriză: în loc de un header cât casa cu David Bowie, am dat peste următorul disclaimer:

Acest blog este deschis doar cititorilor invitaţi. Se pare că nu aţi fost invitat să citiţi acest blog. Dacă credeţi că este vorba de o greşeală, v-aţi putea gândi să luaţi legătura cu autorul blogului şi să-i solicitaţi o invitaţie.

Bine, Tlon. De-acum încolo o să vă scriu fără umlaut.

Vă pup (dar nu pe Tlon și iRealitatea),

Rhetta

Alegeri.

Babelor,

Cu ocazia sfintelor sărbători ale Paștelui, ieri am vrut să scriu o postare numită revista presei. Asta pentru că făcusem rost cum-necum de Libertatea de vineri, citisem prin ea și aflasem că o româncă a găsit leacul împotriva cancerului (ceva cu niște ciuperci) și că în București a fost mâzgălit un afiș cu un bebeluș homosexual. M-am luat însă cu tăierea mielului, după ce l-am fugărit vreo două ore prin bucătărie, și n-am mai scris nimic.
Revin, dară, acum, și voi face referire la chestia cu bebelușul. Pe afiș scria că homosexualitatea nu este o boală, și nici o alegere. Din punctul meu de vedere, ambele afirmații sunt corecte. Din același punct de vedere, ambele sunt totodată neinteresante și neimportante; ce-mi pasă ce e homosexualitatea? Mă interesează la fel de mult ca culoarea ochilor unei persoane. Cineva are ochii gri, verzi sau roșii? Fantastic, treaba lui. Cineva vrea să se îndrăgostească sau să fută pe cineva de același sex? Go ahead (ce, eu aș refuza o noapte cu Gwynneth Paltrow?!?). Doar că na, noi trăim în România și asta ne ocupă tot timpul, drept care avem foarte mult timp liber și ne supărăm că unii se fut în cur sau alții poartă ochi albaștri. În loc să ne fută grija că deficitul Portugaliei va fi mai mare decât se pronosticase la începutul anului.

Bleah.

Paște frumos.

Rhetta

Eu Paşte, tu Paşte, el / ea Paşte…

Oamenilor,

După cum se vede dacă aveţi calendar, tv sau vecini, vine Paştele. Adică deseară o să mergem prin preajma unei biserici, o să zgâriem maşinile parcate aiurea de cei cărora le e lene să meargă 100 de metri până la lumânare, o să încercăm să ne călcăm pe picioare cu cât mai puţini oameni dintre care toţi o să ne cunoască brusc şi o să ne zâmbească împăciuitor pentru că nu se face să te uiţi urât de Paşte,  o să ascultăm îndemnul unui tip îmbrăcat ciudat să ne luminăm, o să ne gândim că asta ne-ar prinde bine tot anul, o să doborâm recorduri olimpice de toate felurile încercând să aprindem o lumânare şi s-o cărăm acasă fără să se stingă, prilej cu care o să concurăm neloial cu toţi vecinii ca să dăm cât mai eficient foc blocului. Odată ajunşi în casă, o să plantăm cu hotărâre toate lumânările care au supravieţuit vântului şi încercărilor de sabotaj într-un sfeşnic, ocazie cu care o să ne despărţim de o suprafaţă variabilă de piele fuzionată cu ceara topită.

Şi apoi o să mâncăm chestii şi o să stăm de vorbă vreo şaizeci de ore, evitând abil şi cu diplomaţie sărbătorească subiectele spinoase cum ar fi cine dracu’  a făcut salata asta de hrean care tocmai a dat o gaură în masă, bucurându-ne de-a dreptul, sincer şi nesarcastic de compania unor oameni cu care ne place să ne batem cu ouă roşii.

După aia, cu pretextul că mergem în vizită pe la diverşi o să ne lăudăm ce cozonaci fenomenali, ce pască neomenească şi ce ouă decorative am fabricat. Iar apoi se termină, că totuşi cam câte poţi să faci în trei zile?

Şi cu ce rămânem după toate astea, v-aţi putea întreba în momentul ăsta? Nu cu indigestie, pentru că nu suntem români imbecili şi nici caraşi aurii să ne îndopăm până la crăpare. Nici cu resturi de mâncare care să sature un stat african, pentru că suntem deştepţi. Nici cu amintirea unor dispute teologice iscate de convingeri sau lipse de convingeri, pentru că ştim să respectăm adunarea. Nici măcar, poate, cu vreun sentiment că ceva poate să fie bine în oameni şi între ei. Nu. Rămânem cu sentimentul că am petrecut nişte timp mişto cu nişte oameni şi că, dacă stăm să ne gândim, avem ceva fain de trăit şi uneori restul contează destul de puţin.

… Sau nici una din toate cele de mai sus şi vor fi trei zile ca toate celelalte, eventual cu o uşoară urmă de enervare din cauza isteriei colective.

În ambele cazuri vă urăm să fie zile bune.

O postare care de fapt nu e o postare

Babelor, mezami, mă copii,

Azi n-am să vă scriu nimic fincă am instalat hamacul în jarden şi sunt foarte ocupat. Ezitam : sub gutui ? Sub cireş ? Noemi KuK Kronstadt-Marx a zis că sub cireş şi după cum se vede, s-a şi oploşit. Zice că să veniţi şi voi, da ? Mai ales că la sugestia lui gronjius, avem şi un vin… ceva paradisiac. Pouilly-Fumé, babelor.

Rămâne cum am stabilit.

Vă pup.

Baba-oarba à la Marx

 

Babelor,

Ăăămm, păi să vedeţi, ia fiţi atente. Se dă experimentul de mai jos, da ? Uitaţi-vă, uitaţi-vă bine.

 

Aşa. Uite ce zice acolo, cică dacă legaţi un individ sau o individă la ochi şi-i spuneţi să meargă drept înainte, o să vedeţi  că-şi sfârşeşte invariabil traiectoria dându-se cu capul de un copac. Straniu, nu ? Buuuun. Îi dau ieri Rhettei un telefon s-o-ntreb de chestia asta, poate ştie. Bă, zice, nu, da’ poate am o idee, vino-ncoace, hai, c-o chem şi pe Petronia. Fac pagina sul, o bag în buzunarul de la fulgarin, iau un getax, ajung. Petronia era deja acolo, bonjur-bonjur, ţoc-ţoc, ce faci, bine, bref, ne strângem în salon. Apare şi Veta. Băi, zice, pe mine să mă scuzaţi că am nişte treabă şi se-nchide la ea-n cameră cu un tinerel blonziu, cică îi dă lecţii de harpă bas. Facem nişte clătite, le flambăm cu Armagnac, degaba, nu găsim explicaţia. Dăm un telefon şi la Piticugrs, care ne recită « Călătorul şi copacul » de Anton Pann şi ne invită să-i dăm o bere. Pfffft.

– Băi, zice Rhetta, nu ne rămâne decât să verificăm noi treaba asta. Na, uite, o luăm pe madam Axinte. Găsim noi un motiv. O baba-oarba, o filmare, ceva… proastă cum e, oricum o să ne creadă.

  Aaa, madam Axinte. Inefabila, inenarabila şi mizerabila madam Axinte, dobitoaca aia de deasupra care-şi scutură covoarele pe ferastră în fiecare duminică şi care ascultă Kenny G cu boxele lipite de duşumea.

Bine. Săltăm pe madam Axinte şi haidem. Luăm poziţie pe Magheru, lângă Sephora, faţa spre vitrină, o legăm la ochi, linişte, motor !

Numai că… something went wrong. Babelor, n-am apucat să vedem experimentul terminat. De ce ? N-am fost atenţi şi n-am remarcat că în articol se mai arată că subiectul legat la ochi trebuie să traverseze strada de patru ori înainte să se dea cu capul de copac.

La prima trecere, a evitat-o un Oltcit. La a doua, n-am putut să mai facem nimic.

Se oferă altcineva să ne ajute ? Nu de alta, dar să vedem şi noi cum e cu chestia asta.

Vă pup.