Ghicitoare de treizeci mai

Babarozelor,

 

Se dau aşa: o monedă de douăj’ de cenţi de euro şi Radio Ga Ga.

Problemă: să se dea în vileag ce anume au chestiile astea în comun. Dacă au ceva. Nu ştiu.

Hint nu vă dau, că e facilissimă.

 

Regulile le ştiţi, sunt aceleaşi, nu s-au schimbat. Scrieţi-vă numele în colţul din dreapta sus al foii, colţ pe care să faceţi bine şi să-l îndoiţi de două ori, pentru că se corectează în dublu orb. Deasupra să lipiţi o etichetă, un acţipild, un afiş sau ce vreţi voi, ca să nu se vadă.

 

Lucrările le strâng mâine seară, toate răspunsurile sunt luate în considerare. E voie cu fiţuici, puteţi să vorbiţi între voi, să daţi un telefon la un prieten.

 

Premiul: un vin – o tămăduire, nu alta – plus inenarabilele, inegalabilele, galacticele clătite marxiene cu dulceaţă de vişine, făcute chiar de your humble narrator în preacinstitele case musiualexandreşti.

 

Haidi pa,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Doi iepuri

Babelor,

Acum cam o săptămână şi ceva, primesc un telefon de la o prietenă.
– Rhetta, zice, hai să salvăm caii!
Eu tocmai făceam o ciulama. Nu mai ştiam dacă pusesem sau nu piper.
– Stai dragă, zic, că uite mă aiureşti de tot! Ce vrei?
– Să salvăm caii, Rhetto, zice prietena mea. Caii!
– Ce cai, dragă?, zic eu punând totuşi piper.
– Caii din pădurea Letea, spune ea.
– Bine, zic, ok. Când?
– Acum, Rhetta! Mâine o să fie prea târziu!
I-am explicat că aş fi venit cu dragă inimă, dar tocmai făceam ciulama, şi deci. A închis abătută.
Trei zile mai târziu, prietena mea a sunat din nou.
– Rhetta! Rhetta!, a urlat în receptor, e revoluţie! Revoluţie! Hai la revoluţie!
– Uşurel, uşurel, am zis.
M-am uitat pe geam. Nu era nici un fel de revoluţie, doar praf. Colb.
– Nu-i dragă nimic, i-am spus prietenei. Nu văd nici o revoluţie.
– Păi nu, Rhetto, că noi o facem! O facem noi! Ca în Spania, ai văzut ce revoluţie e acolo?
– Păi şi caii?, am zis. I-ai salvat?
– Ce cai, Rhetto, n-auzi că facem revoluţie? Vrem democraţie reală! Hai în stradă!
Sceptică, am arcuit o sprânceană.
– Ce se întâmplă în Spania e o tâmpenie, am zis. Nişte leneşi care nu ştiu ce vor au ieşit în stradă să îşi ceară drepturile pe care deja le au şi să clădească comunismul. S-a mai clădit. N-a ţinut mult. N-o să fie nici o revoluţie.
– Eh, a plâns prietena mea, tu eşti aşa rea, Rhetta, atât de lipsită de idealuri… Eu mă duc. O să fie revoluţie, o să vezi.
S-o fi dus, nu s-o fi dus, nu ştiu. Cert este că în ziua urmăroare m-a sunat din nou.
– Cum mai merge revoluţia?, am întrebat-o,
– Rhetto! Acum e momentul să acţionăm!, a zis prietena mea extaziată.
– Eu tocmai acţionez, am zis. Fac ordine în şifonier.
– Asta nu-i acţiune, Rhetta, a zis prietena mea. Acţiune înseamnă flash mob!
– Da?, am zis cumva fără convingere.
– Da! În două ore în faţă la TNB!
– Şi ce înseamnă flash mob-ul ăsta?, am întrebat.
– Ce înseamnă? Păi e împotriva dublării filmelor în română, normal!
– Ah, da, am spus. Eu tocmai fac ordine în şifonier.
Am mai schimbat două-trei politeţuri şi am închis.
După care mi-am zis: nu aşa se face treabă. Prietena asta a mea are prea multe probleme simultan. Dacă Stalin ar fi vrut şi să construiască comunismul, şi să inventeze salteaua pneumatică, şi să fie dresor de lei, probabil că nu i-ar fi ieşit nimic din toate astea. Când vrei să faci un lucru – indiferent dacă e bun sau prost – fă-l până la capăt, nu te încurca cu alte prostii. Şi dacă vrei să faci trei lucruri, fă-le pe rând. Altfel, e ca şi cum ai face şi clătite, şi spaghetti carbonara, şi şniţel pe acelaşi ochi de aragaz. Mai mult decât probabil, n-o să îţi iasă nimic din toate trei, pentru că o să pui pesmet în clătite, smântână în şniţel şi făină în spaghetti. Şi o să trebuiască fie să arunci totul la gunoi şi să o iei de la capăt, fie să mănânci lucrurile aşa cum ţi-au ieşit, adică prost.

Vă pup,

Rhetta

Puţină istorie a lumii şi puţină nebunie

Oamenilor,

Eu o iau razna uşor, foarte uşor. Iar ceva ce-am auzit aseară m-a deraiat grav. Săritoare cum mă ştiţi când e vorba de nelămuriri la care pot ajuta, n-am avut odihnă până nu am compilat o listă a ceea ce ar fi prea mult de spus într-un comentariu la un meci de fotbal despre evenimentele ultimilor 25 de ani. Ca să ne amintim, nişte băieţi îşi exprimau aseară limitele timpului sau limbajului în direcţia acestei recapitulări, în timp ce nişte alţi băieţi fugeau de zor după o minge. Vă las pe voi să răspundeţi la întrebarea: care din chestii ar fi fost de interes mai mare având în vedere circumstanţa că primii băieţi erau nişte comentatori de fotbal, ultimii nişte fotbalişti, iar evenimentul comentat era totuşi un meci de fotbal şi nu chiar oricare?

Să vedem aşadar. Din 6 noiembrie 1986, când Alex Ferguson s-a înrădăcinat la Manchester United (sigur, pe atunci abia fusese numit, chestia cu înrădăcinarea e retrospectivă, but then again la fel e şi istoria, da?) şi până ieri, 28 mai 2011, s-au întâmplat cam următoarele chestii:

Au fost schimbate, paşnic sau nu, cam 102 guverne. Numai prin preajma noastră, s-au destrămat URSS-ul şi Iugoslavia, s-a unificat Germania etc. Au pornit aproximativ 50 de conflicte armate şi s-au încheiat vreo 13. S-au întâmplat în jur de 275 de masacre, asasinate, revoluţii şi alte metode neplăcute şi practice de a omorî mai mulţi oameni deodată. Dezastre în transporturi (mă refer la transporturile de oameni), pe la 153, aşa. Dezastre industriale (unde am inclus şi hoteluri dărâmate, incendii în cluburi, explozii de fabrici şi de mine etc.) – nu mai multe de 61, depăşite lejer de cele naturale: cam 158 (incluzând vreo trei sau patru epidemii).

S-au depăşit vreo douăj’ de recorduri ţinând de viteză, spaţiu şi zbor – că atâtea am avut răbdare să număr. În tehnologie, industria de hardware şi software (cu jocurile inovatoare cu tot) s-au inventat cam 32 de chestii noi (printre care vreo patru versiuni de Windows, Mac-ul, Ubuntu, Google, Wikipedia, Facebook şi Wikileaks). Descoperirile științifice ar fi multe, dar notabile să zicem vreo opt (între ele: Ötzi, rezolvarea Ultimei Teoreme a lui Fermat, freak waves, elementul chimic Copernicium, prima clonă – oaia Dolly, 1996 – al 43-lea număr Mersenne, că poate se milostiveşte vreun matematician să ne explice ce-i deosebit la el). Dap. Şi au fost instalaţi sateliţii GPS pe orbită, au fost inventate fuziunea la rece, telefoanele mobile şi minutele gratuite.

În muzică şi filme bine-nţeles că s-a lansat în fiecare an ceva nou şi fiecare are preferinţele lui, însă amintim că, de exemplu, au apărut The Simpsons (1987), Seinfeld şi alte chestii similare, a fost lansat IMDB (1990), o cântăreaţă pe nume Selena a fost omorâtă de preşedinta propriului fanclub, nişte oameni au murit în timpul unui concert Pearl Jam (la Roskilde în 2000) şi ditai concertăciunea simultană a adunat bani anti-sărăcie. Da, na, bine, a murit şi Michael Jackson. Da’ a murit şi Pavarotti.

Au fost construite Disneyland Paris şi Channel Tunnel, precum şi o groază de poduri-record. În Dubai, mereu câte-o nouă cea mai înaltă clădire din lume – plus o insulă artificială, că doar ce-i mare lucru? A, da, şi un Louvre, tot acolo.

Tot din 6 nov. 1986 până-n 28 mai 2011, ne-am făcut 5 miliarde (în 1987) şi apoi 6 (în 1999). Tot la capitolul viaţă – sau nu, o specie de rândunică de mare, una de broască şi una de delfin au dispărut, în timp ce un pin considerat dispărut a fost descoperit făcând bine merçi fotosinteză, iar o specie de capră a avut ghinionul să dispară când un copac i-a aplatizat ultimul membru (care probabil, conştient de statutul lui solitar, încercase să se împerecheze cu arborele puţin cam prea insistent).

La capitolul oameni şi realizările lor, Ordinul Jartierei s-a întors de unde a plecat, adică accesibil femeilor, iar cele din Kuweit (femeile, nu jartierele) au primit mult mai onorantul ordin de votante. Minorităţile sexuale s-au afirmat public prin National Coming Out Day, s-a întâmplat istoria pe care noi o cunoaştem prin intermediul filmului The Terminal şi două milioane de oameni s-au ţinut de mâini.

La capitolul politice, au căzut Cortina de Fier şi Zidul Berlinului, s-a terminat apartheidul, oficial a dispărut KGB-ul, au apărut Uniunea Europeană şi moneda ei dătătoare de dureri de cap la chirii şi rate, după care ne-am trezit şi noi dormind în UE. A făcut ochi şi Acordul Schengen, Nelson Mandela a fost eliberat şi apoi a şi a devenit primul preşedinte de culoare al Africii de Sud, au fost executaţi Saddam Hussein şi Osama bin Laden. Tot la din astea vesele, IRA a pretins că s-a lăsat de crime, la fel şi ETA – care s-a răzgândit cam în nouă luni, deci îşi luase de fapt prenatal.

În ce priveşte chestiile ştiinţifice, manuscrisele de la Marea Moartă au fost deschise publicului, iar Galileo Galilei se bucură probabil de undeva sau suferă grave dureri în cur iertat fiind de Biserica Catolică – Papa Ioan Paul II şi-a cerut de altfel puţin mai târziu scuze lumii pentru toate măgăriile făcute de B.C. Cometa Shoemaker-Levy s-a ciocnit de Jupiter şi cea Hale-Bopp aproape i-a dat un cap în gură Pământului. Staţia Spaţială Internaţională a devenit domiciliul unora şi din nefericire o rachetă a explodat cu astronauţi cu tot. Altfel, s-a terminat de închis Cernobâlul, s-au inventat inima, traheea şi ochii artificiali şi s-a făcut primul transplant de faţă. Zborurile Concorde au fost suspendate până or putea fi şi controlate, s-au adăugat trei secunde din burtă timpului de când facem umbră Pământului şi Pluto a fost retrogradată. Nasol pentru ea, n-o să-şi mai poată lua salariul de planetă cu normă întreagă, de parcă şi-l lua aşa de des (o dată la 247 de ani şi ceva).

Culturaliceşte, multe, evident. Selectăm: a murit Kurt Cobain, un episod de desene animate a provocat convulsii copiilor japonezi şi nişte desene cu Mohamed au făcut scandal, au dispărut două limbi (Mlahsô şi Neo-Aramaica Bijil), Apocalipsa a venit de vreo 5 ori (6, dacă punem şi acceleratorul de particule de la Geneva) şi a murit un Papă. A, şi tot în această perioadă au fost sărbătorite 25 de aniversări ale venerabilei dvs. Petronia Marcs, evident.

Ca să închei circular această recapitulare care, recunosc, a dat un sens insomniei mele de-azi-noapte şi chiar primelor ore ale dimineţii (pentru că am numărat personal, an cu an – ceea ce, Dragoane, da: înseamnă o judecată şi un set de criterii pur subiective şi supuse greşelii, mai ales că-mi amorţiseră ochii pe la 1997 🙂 ): în sport, domeniul care le-ar fi putut furniza nişte idei băieţilor care mi-au dat mie treabă cu aluzia lor, s-au întâmplat tot nişte chestii. Cum ar fi 13 olimpiade de vară şi iarnă, plus unele lucruri memorabile. Unul din ele a fost unicul spectator ucis de trăsnet vreodată la un eveniment sportiv (1991, US Open), altul – moartea a doi piloţi de Formula 1 în acelaşi eveniment la San Marino (1994, Roland Ratzenberger în calificări şi Ayrton Senna în cursă). Recordul lui George Foreman, devenit cel mai bătrân boxeur campion la categoria grea din istorie şi cu un an mai târziu, în 1995, al echipei Ajax care a bătut AC Milan de 3 ori într-un sezon.  Un record mai puţin vesel de alpinişti morţi pe Everest în 1996, şi tot atunci cea mai lungă finală de tenis feminin (Steffi Graff vs Arantxa Sánchez). Apoi, cel mai bun timp pe o milă alergată (1999, Hicham El Guerrouj). În anii ăştia Lance Armstrong a făcut istorie în ciclism şi Michael Schumacher în Formula 1, Marion Jones a dat înapoi 5 medalii dopate, iar Michael Phelps a cules 8 nedopate – încă (ceea ce-i un record pentru o singură Olimpiadă).

Adică: da, băi comentatorilor. „În 25 de ani, în lume s-au întâmplat atâtea încât ne-ar trebui multă vreme să le spunem.” Aşa că nu mai bine nu încercăm şi găsim altă formulă (gen „sfert de secol”) ca să subliniem rădăcinile prinse de Ferguson pe banca lui Manchester United ca antrenor? Ba da.

Uhf.

S-a-nchis sezonul la caracatiţe prezicătoare

Oamenilor,

Bun. A fost şi finala Ligii Campionilor. Văzut, plăcut. Apreciat mai ales faptul bizar că de data asta comentatorii au părut să aibă mai multe de zis despre meci decât despre rudele jucătorilor şi despre alinierea planetelor, poşete, raţă de pus pe varză şi alte subiecte cam la fel de legate de sport. Aş zice că din cauză că chiar s-a jucat, deci n-au avut timp, dacă nu mi-aş aminti că şi la semifinale au găsit momente pentru strecurat aberaţii.

De data asta n-au reuşit decât să dea o întorsătură cronicărească unei fraze despre Ferguson („Are 25 de ani de când stă pe banca lui Manchester. În 25 de ani, în lume s-au întâmplat atâtea încât ne-ar trebui multă vreme să le spunem.” De o candoare absolută, chestia asta aproape că-l văd pre pleaplecatul domniei sale, Ureche cronicarul, scriind-o; numai „leaturi” în loc de „ani” şi „tronul Moldovei” în loc de „banca lui Manchester”, plus un „să-i lungească bunul Dumnedzeu dzilele întru sănătoasă stare în fruntea neamului şi preacucernică dzidire de bisearici” sau ceva).

A, şi o comparaţie care, cât o fi fost de clară dominaţia Barcelonei, mi se pare totuşi excesivă ca formulare a diferenţei: „a pune un tâmplar să cânte la vioară” nu cred că-i chiar ceva ce poţi spune despre Man. United, fie şi în meciul ăsta. Zic că mai bine ar păstra expresia asta pentru sezonul următor, când vor trebui să comenteze performanţa vreunei echipe româneşti rătăcite prin grupe.

Altfel, frumos ce-a făcut Puyol în privinţa lui Abidal la ridicarea trofeului, indiferent dacă „a făcut de capul lui, bine a făcut; iar de l-a învăţat cineva, bine l-a învăţat.” Na că pot şi io cu basme. Cam asta cred că o să-şi amintească lumea despre finala de anul ăsta, şi poate nu-i rău dacă s-ar asocia unui sport, oricare ar fi el, mai degrabă o mentalitate de luptător care permite unui sportiv să joace mai bine de 90 de minute la 2 luni după o operaţie uriaşă decât chestii ca soarta, norocul şi alte competenţe vrăjitoreşti . Asta şi încă o lecţie, poate dă Sf. Corner şi scăpăm de-acum de obsesia cretină a mâncărurilor în devenire transformate în oracole.

M-aş mai întreba io şi de o posibilă importanţă de moment de turnură în ce priveşte antrenoratul european, da’ ştiţi că nu-mi plac speculaţiile aşa că nu mă întreb şi aştept sezonul următor.

Îngrijorări internautice şi antiverbul săptămânii

Oamenilor,

Pfuuu. Tocmai când voiam să zic că antiverbul săptămânii e „Să nu-i dea Dumnezeu omului cât poate duce”, chestie care mi se pare cea mai stupidă instigare la masochism formulată vreodată şi de altfel o incoerenţă majoră de intenţie, ce-mi văd ochii în sertarul cu termenii motorului de căutare din blog? Păi ce: ceva teribil de îngrijorător, care mă face să mă întreb aproape speriată ce zvonuri or fi circulând, pe unde şi mai ales de ce. Cum să înţeleg motivul pentru care două căutări implică – citez – „surorile marx renunţă la băutură”?!

Nu ştiu de unde şi cum a pornit această abominabilă calomnie, dar atât timp cât cu noi este Alexandre şi, sinceră să fiu, atât timp cât avem gâturi şi esofage, aşa ceva nu există. Ce urmează? Că ne lăsăm şi de pedepsit practic vecinii imbecili? Şi de observat stupidităţi ale lumii în care trăim? Şi de protestat împotriva oricărui lucru cu care ne trezim în minte că nu e ok, fie el hârtia igienică prea subţire sau politica românească, ceea ce de multe ori înseamnă cam acelaşi lucru? Uh. Nu. Nu ştiu ce comploturi pun unii la cale dar încă respirăm şi dăm din pumni şi din picioare (chiar cu preocupări pentru impresia artistică), deci dăm şi din pahare. Din pahare în stomac, evident.

A, şi de ce e incoerent ca intenţie antiverbul săptămânii: pentru că afirmă că-i preferabil ca omul să nu afle cam cât din căcatul pe care poate binevoi Dumnezeu să i-l arunce-n spinare poate căra, dar pe de altă parte nu are cum să afle limita asta altfel decât întinderea corzii până la punctul de elasticitate maximă, după care urmează ruperea. De asta masochismul şi de aici lipsa de logică: pentru că afirmă necesitatea de a evita singura metodă de investigare viabilă a unei limite.

Nici, nici, nici, nici.

Babelor,

Ieri-alaltăieri, scandal: noi arestări în vămi, de data asta în cele din porturile Constanța și Agigea. Printre implicați, un senator PDL (Mircea Banias) și un secretar al MAI (Laurențiu Mironescu), din aceeași mocirlă politică ca domnul Banias.
Acum, după mine ăsta ar fi trebuit să fie un prilej de bucurie: deși PDLul este la putere, membrii – de vază, chiar – ai partidului sunt cercetați și inculpați. Un lucru bun, s-ar putea spune.
Însă nu de aceeași părere este tovarășul Ponta. Acest băiat mic, complexat și plictisitor, ajuns din neglijența celor maturi șef al PSDului, a găsit o bâtă, a ridicat-o, și a trântit-o în mijlocul bălții, afirmând că anchetarea lui Banias și Mironescu este de fapt o manevră politice ale lui Băsescu; Banias ar fi vrut să treacă de la PDL la PSD, iar Băsescu ar fi poruncit ca acesta să fie aruncat în căcat pentru a lansa un avertisment la adresa celorlalți PDLiști cu dor de ducă. „Din PDL nu ieși decât în cătușe”, cum ar veni.
Iar cum orice parlamentar PDList ar putea, cel puțin teoretic, să treacă în opoziție, deduc de-aici că conform teoriei lui Ponta nici unul dintre aceștia nu ar trebui să fie anchetat. Sau? Pe de altă parte, nici parlamentarii PSD nu trebuiesc anchetați, pentru că tot lucrătură politică s-ar chema că este.
Prin urmare, Ponta ne sugerează că toți parlamentarii sunt mai presus de lege. Nu asta a spus, dar asta este concluzia logică a declarațiilor sale. De mirare, având în vedere că Ponta pretinde că ar fi fost procuror. Și că același Ponta speră să ajungă cândva prim-ministru (ceea ce sper să nu se întâmple, desigur).
În plus, aș mai spulbera puțin logica și așa șubredă a tânărului PSDist, și anume că bineînțeles că PDLul ar fi profitat mult mai mult dacă ar fi așteptat ca Banias să treacă la PSD, ar mai fi lăsat să se scurgă vreo două-trei săptămâni, și abia apoi ar fi lansat atacul împotriva sa (întâmplător, cred că nu a fost un atac comandat, ci că cineva chiar și-a făcut treaba. Din păcate, am mai multă încredere în Justiția Română decât Victor Ponta, ceea ce este trist). Mesajul trimis PDLiștilor ar fi fost la fel sau poate chiar și mai clar, PSDul s-ar fi trezit cu un scandal cât casa în propriile rânduri și Băsescu ar fi putut spune „uite cine pleacă la PSD, toți corupții”.
Aș fi vrut să vorbesc și depre declarațiile lui Crin Antonescu în același caz, dar văd că dânsul a avut o prezență de 1,4% la voturile finale asupra proiectelor legislative din parlament, deci nu îl pot considera o prezență reală pe scena politică românească – și dacă nu există, de ce să mai vorbim despre el?

Vă pup,

Rhetta

Moarte pufului!

Oamenilor,

Fiindcă tocmai halesc apocaliptic cea mai bună prăjitură inventată de magicianul meu de prăjituri (nu v-am zis niciodată despre el, îl cheamă Zeus şi e evident italian) – imaginaţi-vă un blat subţire şi aromat, cremă pufoasă de brânză dulce şi jeleu din sirop de vişine deasupra – nu o să cer tăierea tuturor plopilor din lume. Nu, o să fac ceva ce nu fac de obicei, adică o să mă gândesc la soluţii alternative pentru a scăpa de puful ăsta de plop care ne inundă omniprezent şi implacabil traheile, ochii, buzele, urechile şi cred că şi cururile. Parc-a fost o mare bătaie cosmică cu perne şi noi suntem forţaţi să ne deplasăm prin aftermath.

Să nu ziceţi că pe voi nu vă enervează. Serios, vă place să vă intre-n ochi când tocmai v-aţi machiat, să vi se planteze pe buzele proaspăt rujate, să vă gâdile de să faceţi ca toţi posedaţii pe stradă, să se lipească de pielea voastră din nou transpirată la cea mai mică aventurare pe-afară sau să vă umple parbrizul? Să vă intre-n nas când aveţi tupeul să respiraţi? Pe mine toate astea mă fac să-l urăsc crunt, iar faptul că am fost alergică la el o perioadă nu are nimic de-a face cu situaţia.

Aşadar, cum putem scăpa de monstrul alb şi pufos? Ar putea să-l spele ploaia, sau măcar să-l împiedice să mai zburde în halul ăsta. Dar să ne gândim: dincolo de faptul că niciodată nu plouă cât vreau io, ca să plouă trebuie să  vină nori, ca să vină nori trebuie să bată vântul, dacă bate vântul puful de plop zburdă, deci e o falsă soluţie. Ar putea fi angajaţi oameni care să stropească tot timpul apă cu furtunurile prin aer, cam cum se face ca să împiedici roiurile de albine să-şi ia zborul, dar ceva îmi spune că ar exista cetăţeni cârcotaşi care ar avea ceva împotriva acestei soluţii altfel rezonabile. Şi care ar crea şi nişte locuri de muncă decente.

Am putea să-l folosim cumva, să lansăm industria pernelor cu puf de plop, iar unii să fie plătiţi să alerge toată ziua după el cu plase din alea cu care prinzi fluturi pentru insectar. Ar creşte şi vânzările la Claritine ce-i drept, deci am da repede faliment din cauza maniacilor anti-companii farmaceutice, care văd comploturi peste tot.

Dacă ne gândim mai departe că puful ăla e de fapt un fel de spermă a plopului, zic că n-ar fi rele nişte prezervative pentru plopi. Dar pentru că ecologiştii ar sări imediat că plopii au alergie la latex, soluţia ar putea fi ca savanţii, care şi aşa iau degeaba premiul Nobel, să facă ceva practic: să modifice în laborator mecanismul de înmulţire al plopului, care să împrăştie ceva mai discret. Spori de exemplu, ca ferigile. Nici o ferigă nu a deranjat vreodată pe nimeni (sau na, poate una arborescentă să fi căzut peste cineva vreodată, dar nu poţi să te plângi de asta pentru că e esenţialmente un copac şi deci te plângi că a căzut un copac peste tine, nu o ferigă. Că râde tot spitalul de tine.)

Bun. Deci cer comunităţii ştiinţifice internaţionale să facă plopul să se înmulţească prin pere, pentru a îndeplini un proverb românesc, cu riscul să tragă după el mulţimea de termene gen „la sfântu-aşteaptă” care i-au fost asociate. Trebuie găsită o soluţie, pentru că mie altfel îmi plac copacii ăştia: unu că sunt copaci, doi că foşnesc frumos când bate vântul, trei că pică uneori oportun peste maşinile sau câinii vecinilor.

De cacao

Oamenilor,

Dacă şi-aşa nu ştim clar de-i laie sau bălaie cu Apocalipsa asta, măcar să mor aşa cum am trăit, adică plângându-mă de ceva. Azi, de ciocolată.

Povestea mea cu ea începe demult şi se desfăşoară, ca puţine alte poveşti de dragoste de-ale mele, constant. De ce mă plâng de ea, vă întrebaţi atunci. Pentru că e laşă şi acceptă mizerii. Păi: dintre chestiile rapid şi uşor accesibile, preferata mea e Milka Chocolate Dessert. Nimic interesant, de acord. Acum duceţi-vă la buticul nonstop de la scara vecină şi cereţi o ciocolată din asta vânzătorului.

N-ai cum să pronunţi în română, că ţi se rup limba şi mintea de revoltă, te simţi ca taximetristul din reclama aia veche cu maimuţa („tiu zi erport!”). Dacă o pronunţi în engleză, o să ţi se răspundă că n-au chiar dacă e afişată în geam. Pentru că vânzătorii de la buticurile nonstop, poate vă miraţi, dar nu sunt în majoritate absolvenţi de Româno-Americană. Go figure. Aşa că ori arăţi cu degetul dacă o vezi în vitrină, ori rogi vânzătorul să-ţi arate toate sortimentele de Milka pe care le are.

Asta poate nu deranjează nici o coadă uriaşă la orele 2 dimineaţa când îmi cumpăr io ciocolată, dar cu siguranţă vânzătorul nu e niciodată extrem de vesel să se ridice de pe scaun şi să cotrobăie în spate ca să adune un catalog întreg de ciocolată. Deci de multe ori mă aleg cu un încurcat „n-avem”.

Aşa că zic: bă oameni de la Milka, dacă tot aţi fost voi aşa de realişti în privinţa competenţelor bilingve din ţara în care aţi introdus sortimentul ăsta (deşi e valabil şi pentru multe altele), măcar când priviţi statisticile de vânzări, dacă-l vedeţi printre ultimele gândiţi-vă că sunteţi voi idioţi („Spumă de ciocolată” vă suna rău, aşa-i? Mârlăneşte, limbaj inferior, hm.) Poate-l mai şi scoateţi de pe piaţă din cauză că nu-l vrea lumea. Lumea-l vrea, da’ n-are cum să pună mâna pe el decât dacă merge cu ambalajul la magazin.

Aoleu, e cu moarte!

Oamenilor,

Mi-a făcut plăcere să bloguiesc alături de voi, dar pân-aici ne-a fost. Tuturor. Prima [hopa! Unu! Număr semnificativ. E de rău!] oară am aflat că azi se termină cu lumea acum o săptămână, când ca o mesageră bună ce sunt v-am zis şi vouă. Evident, tot ca pe o mesageră bună ce sunt nu m-a crezut nimeni, ceea ce e ok de vreme ce şi eu am pus nebunia pe seama insolaţiei constănţenilor. Dar acum trei zile [hopa! Trei! Grav!] am aflat că e pandemie apocaliptică şi că  boala vine de fapt de undeva departe. Mr. McHâncu din America a decis că ne ducem dracu’ cu toţii, mai puţin cei care-şi salvează vecinii şi care oricum o să moară dar o să ia liftul în sus. (Nu e clar ce se întâmplă cu vecinii salvaţi, ăia mor sau trăiesc? Că dacă e a doua variantă [2! Vai de noi!], vreau să amintesc că nu am vecini dar sunt vecină.)

Ca să fie clar tuturor pentru că e bine să murim ştiind lucruri sigure, este vorba despre o grupare creştină evanghelică ce a împânzit toată lumea (din SUA până-n Rusia cel puţin) cu afişe de toate dimensiunile, conform cărora azi crăpăm în masă. Şeful ei este Mr. McHâncu din America pentru că această crăpare se va întâmpla, după convingerea lui, din cauza unui cutremur global. Nu, nu mă întrebaţi cum e aia un cutremur global şi cam ce fel de chestii trebuie să-ţi zboare prin cap ca să crezi că aşa ceva există, m-am întrebat şi eu de cinci ori. [Hopa! Cinci! Tragic!]

Cunoscut şi sub numele de scenă Harold Camping, Mr. McHâncu zice că a făcut calcule numerologice care zic că azi gata, s-a terminat. În consecinţă, sute de metri cubi de hârtie au cucerit lumea sub formă de anunţuri. (12 ecologişti [hopa! 12! Sinistru!] s-ar revolta spunând că dacă lumea e mai aproape de ceva nasol, e din cauza sutelor de copaci tăiaţi pentru a tipări anunţurile.)

A trebuit să mă rog de Firefox de şapte ori [hop! Şapte! E de rău!!] să încarce site-ul ăstora; e de înţeles să fie suprasolicitat, doar e ajunul Apocalipsei şi aia-i casa de bilete pentru viaţa de apoi. Acelaşi lucru i s-a întâmplat şi lui Noe, nu mai rămăsese milimetru pătrat de creangă pe care să aterizeze e-mail-urile de pe vremea lui, adică porumbeii. (Se vede că un fel de profetă am fost şi eu mereu, de nu mi-au plăcut dihăniile astea care anunţă Apocalipse.) Pe site, trecând cu un scrâşnet care m-a lăsat fără smalţ pe dinţi [toţi cei 32, adică 3+2 = 5! Jale iar!] peste povestea cu Biblia dictată de Dumnezeu, am aflat că prin „careful study of the Bible” (nu contează cum, nu despicaţi firu-n patru [hopa, 4! Groaznic!] – de-ajuns că au fost atenţi, da?) s-a datat Potopul.  În 4990 î.Hr. Bun, zic, e bine că un numerolog a reuşit ce n-au reuşit sute de cercetători din zeci de domenii. (Chiar nu contează că la vremea aia se dezvoltau bine merçi culturi neolitice prin toată Europa, prin Egipt, China etc. La fel cum nu contează că un alt vizionar a datat crearea Universului în seara de dinainte de 23 octombrie 4004 î.Hr., deci Geneza e cu vreo 800 de ani după Potop.)

Mai departe aflăm că Dumnezeu i-a zis lui Petru cândva că povestea o să se termine prost pentru oameni peste ceva timp, dar că e ok, să nu se sperie, el o să fie în siguranţă. Pentru că Dumnezeu are limbile ceasului foarte lungi, aşa că 1 zi de-a lui = 1000 de ani de-ai noştri. Eh, rezultă că azi ne-am ars. Asumându-mi sublinierile, să urmărim logica unei demonstraţii infailibile: „the seven days (…) can be understood as 7,000 years”, deci „the Bible has given us absolute proof that the year 2011 is the end of the world during the Day of Judgment, which will come on the last day of the Day of Judgment.” Ah, mai sunt şi alte dovezi. Normal.

Nu continui, găsiţi savanta demonstraţie pe site-ul lor, de unde am citat ce-i cu ghilimele. Io atât mai zic:

1. dac-aş fi Dumnezeu m-aş căca pe mine de râs.

2. dacă aşa de simplu e de profetizat o Apocalipsă, io ca Dumnezeu m-aş da bătut. Păi cum mă? Eu mă chinui să vorbesc cu beţivul de Noe, să-i bag în cap salvarea, să astea. Şi voi asta înţelegeţi din poveste? Că luaţi cartea, adunaţi şi scădeţi nişte chestii pe-acolo şi gata, vă prindeţi singuri? Păi eu ce mai fac, fir-aţi?! Vă faceţi Apocalipsa de capu’ vostru?

4. cum e numărătoarea inversă la numerologi? Adică na, murim în 3, 2, 1… adică 3+2+1 = 6. Începem de la 6: murim în 6, 5, 4, 3, 2, 1… adică 21, adică 3, adică de la capăt? O să ne iubească moartea ca pe Ivan Turbincă.

4. dacă printr-o coincidenţă se întâmplă ceva cataclismic global azi, o să turbez de ciudă nu că mor, ci că din cauza ei o să pară c-au avut tembelii ăştia dreptate.

În încheiere, le zic hâncuiştilor ăstora că dacă voiau să pună de-o Apocalipsă ca lumea trebuiau să-şi ia mai întâi un imn. Nişte tineri români urâţi feroce de unele dintre noi au anticipat necesitatea. Aşa se face, bă:

PS: Felicitările mele cui a făcut variantele de răspuns ale sondajului de pe apropo.ro. Ultima, adică. E pur şi simplu cea mai tare chestie pe care poţi s-o spui Cavalerului Apocalipsei când îţi bate la geam cu coasa-n spinare: „Nu mă interesează, mâine sunt liber.”

Poşta redacţiei opşpe (n-ai un foc ?)

Babelor, mezami, mă copii,

Primit ieri scrisoare pe asdresa consulatului francez al blogului nostru. Expeditor este domnul Mititelu J. Hortensiu-Alain, şeful cazărmii de pompieri din Bucinişu Mărunt, România. Domnia-sa ne face părtaşi unei serioase dileme stârnite de anunţul comercializării exclusive – începând cu noiembrie 2011 – a ţigărilor care se sting între două fumuri. În româneasca jurnalistică post-proletară, astea se cheamă – cică – ţigări cu tendinţă redusă de aprindere. Tiens, tiens, hopa. În preambul, am să vă-ntreb dac-aţi văzut vreodată o ţigară care să aibă vreo tendinţă oarecare. Sau care să năzuiască. Sau care să tânjească după ceva anume. Eu nu. Da’ mă rog, să lăsăm, hai mai bine să vă spicuiesc din scrisoarea domnului Hortensiu-Alain Mititelu:

Stimati doamnilor babi şâ dumniavoastrâ, matali musiualixandru,

 

În primu rând, vriau mai întâi ca sâ ştiţ câ nuoi vâ urmârim cu niesaţ aişi cari ni plaşi tari-tari mult cum purtaţ lumia roatâ prin meandrieleli (sic!)vieţii că avieţ sfaturi practişi şâ mari drieptati şâ ni strânjim în fiicari siarâ la bruodbiend la buticu sătiesc ca sâ ştim.

 

Ieti ci sâ-ntâmplâ: cicâ di prin nuoiembrii anu curient, dupâ cum scrii aişi la jurnal, o sâ sâ vândâ numa ş’numa papiroasi cari sâ stinji sângurieli-sângurieli. Ca s’nu mai hii inşiendii, sâ zişi în articuol.

 

Vălieu, auz la iei şi mari prăstii, doamni babilor, saracan di mini ! Nainti pi vriemuri fumam papiroasi ca Carpaţ, Buşieji sau Mărăşieşt cari iera umpluti cu un sfiert tutun şâ riestu şpan, azboşimient, rădăşini di rafii şâ dibluri di paişpci cari nu s-aprindia pacatili mieli niş stropiti cu motorinâ şâ ni sâ ţuguia buzili di cât trăjiam din ieli şâ consumam cât o cutii jumati di chibrituri la o ţigarâ şâ nu iera doamnâ mai puţini inşiendii dicât dupâ rievolturâ când la căminu cultural s-o făcut butic di şiela şâ s-o găsât asos şâ lemeu şâ papiroasili aistea sâ pierpelea sângurieli-sângurieli dac’ nu ieşt atient şâ ajunjia la chiştuoc fărâ ca s’dai fălşi da nu sa criescut statistic aşa siemnificativ inşidienţa la inşiendii fincă făcurâm olec’ţâ di studii comparativi cu tiestu tâ mic şâ riegriesii lojisticâ şi tăti şieli statistişi di cuviinţâ şâ ieşâ câ p = 0,62.

 

Prăbliema uiti undi-i. Di fapt îs trii prăbliemi: una-i câ aşa-i, iesi mari pojar şâ prăpăd când uomu cari pufăi din ţigarâ aţipieşti câ vin Moş Ieni şâ cu Mistier Sendmien pi la jeni. I driept, am işât di douâ ori cu tulumbili dupâ rievolturâ. Întâi ca sâ stinjiem casa lu Ion Dominique Amăriucâi cari fuma chient opt şâ adormisi subit, aşa. Numa câ pi Ion îl diagnosticasi don’ duoctor di la dispiensaru’ cu platâ cu narcolepsii. Adicâ Ion adormia din nica. Câ cânta la harpâ, câ juca tabiniet, câ picta, ni une, ni deux, hop ! ti trieziai câ sforăia. Şâ dieci nu ieria vinovat chientu opt cari avia combustia singuricâ, vinovatâ ierea bolieşniţa lu Ion şâ aşa câ iesi din calculi. A doua oarâ am işât câ mistuia flăcărili primăria cari paznicu fuma tot o ţâgarâ cari sâ pierpeleşti singurâ şâ aţâpisi. Da’ aţâpisi câ iera addictid la bienzodiazipinişi şâ la barbiturişi şâ iar nu-i di vinâ papiroasa, i di vinâ farmacuopieia şâ iarâ iesi din statistişi. Adica nainti s’ni vândă papiroasi cari nu s’pierpeleşti diloc sâ sâ facâ aşa mai digrabâ campanii împotriva hipnuotişielor şâ diepiendienţei di bulini şâ s’nu mai aţipiascâ omu când nu-i voii.

 

Prăbliema doi i câ chiar nu pria mai ari ci sâ mai arzâ. Şientru di butielii nu mai iesti câ s-o făcut şnac-bar, rafinăria îi acuma scaiscrieipăr, păduri nu mai iesti câ s-o rietroşiedat şâ acuma-i tierien di guolf, undi mai pui c-am săvârşât cuontract cu miecduonald cari ni dă ulieiu di la friptieuzi pi cari-l punim în dizălu di la tractoari şâ di la gipu primăriii. Rămâni doar locuinţili. Şâ dac’ niş ieli casili nu mai ardi, je vous pose la question: noi şi ni faşim ? Şomieri ?

 

Şî probliema trii i câ-i şâ oliec’ţâ di cuonspiraţii di la ăia di la OPEC, cari câ să scumpi barilu sâ vidieţ voi cât o sâ cuosti brichetili mai mult dicât un bax şâ când ti gândieşt câ triebi şăsi brichieti la un pachiet di papiroasi din aşielea… Mari prăstii mari ! Voi şi zâşiţ ?

Babelor, eu aş fi tentat să-l sfătuiesc pe domnul Hortensiu-Alain Mititelu să nu se mai frământe degeaba, fiindcă într-o lume în care până şi prostia se vrea ignifugă, are totuşi posibilitatea să se reconvertească. I-am trimis un DVD cu Fahrenheit 451, sper să-i aducă niţel optimism. Vă las şi pe voi să-i răspundeţi, poate aveţi o idee mai bună.

Fiţi cuminţi,

Vă pup.