Noaptea pe la muzee

Oamenilor,

Cu 24 de ore întârziere despre Noaptea Muzeelor pentru că azi dimineaţă la 6 m-am hotărât să vizitez pentru comparaţie alt muzeu din alt oraş şi am şi pus în practică decizia. Despre asta mai încolo, poate. Noaptea Muzeelor acum. Când am ieşit aseară din casă spre muzeele nocturne m-am împiedicat de o bară de fier care nu era acolo mai devreme, drept pentru care mi-am zis: „iar o să fie nemulţumită toată lumea de câştigătorul Eurovisionului”.

Cu această concluzie în cap am pornit (după ce am mâncat o îngheţată în faţa blocului aşteptând să se facă noapte de tot, că mă grăbisem – când naibii s-a şi făcut aşa de cald şi mai ales de ce?) spre Muzeul hărţilor şi cărţii vechi. Acolo, probabil pentru că era încă devreme (ştiam eu că trebuia să mănânc două îngheţate!) era puhoi de lume. Deja seara începea în miros de transpiraţie şi înghesuială, ei să nu porneşti o a noua cruciadă din cauza asta? Şi am pornit-o, tăind cărări prin mulţime ca să ajung să văd hărţile alora opt cruciade răscunoscute. Traseele armatelor europene marcate frumos cu roz şi verde, care dacă se explica undeva ce anume reprezentau probabil că asta se întâmpla pe primul panou şi atât. Ori cum eu tocmai pe primul nu l-am văzut pentru că o familie întreagă îşi ţinea ora de istorie în faţa lui şi cum pe panourile următoare legenda nu era reluată, am admirat frumos nişte săgeţi pe nişte hărţi şi am început să mă uit la altceva. Adică la gravuri, printre care asta, publicată pe la 1840 şi care reprezintă unica tabula rămasă din cele cam 10 pe care Traian pusese pe unii să le sape de-a lungul Cazanelor Dunării când s-a jucat de-a „pe-aici se trece”.

De la muzeul ăsta m-am cărat la cel de Geologie, unde cele mai tari mi s-au părut pietrele (răspuns pe care de altfel l-am şi dat unei tinere care nu ştiu de ce a simţit nevoia să mă întrebe care mi se pare cel mai tare lucru din muzeu. Faptul că era beată s-ar putea să fi avut vreo legătură cu această curiozitate manifestă.) Fosilele sunt mişto când nu te privesc din oglindă sau de peste masă, dar reconstituirile de dinozauri mi s-au părut absolut hidoase şi dezgustătoare. Şi inutile. Fain însă cuibul cu ouă de dinozauri. Evident că toate vocile feminine din jurul meu întrebau unde-s diamantele şi celelalte pietre interesante, sper că muzeul ăsta e păzit bine.

Mai departe, am trecut rapid prin Muzeul Enescu, unde formaţia Anton Pann cânta ceva şi unde am făcut cea mai memorabilă poză a serii (dar despre asta mai jos). Pentru că paznicii şi ghizii discutau lipsa de ocupaţie a populaţiei care nu găseşte altceva mai bun de făcut în Noaptea Muzeelor decât să umble printr-un muzeu, am detonat o grenadă lacrimogenă şi am plecat spre piaţa Enescu, unde se întâmpla Muzeul Labirint. Oricât mă bucur că Antipa a găsit o formulă să fie prezent pe harta evenimentelor pentru  a compensa faptul că e în renovare până la sfârşitul veacurilor, zic că provocările proiectului comun cu MŢR au fost, pentru mine, în ordine: 1. să n-o pocnesc pe săraca fată a cărei treabă a fost să informeze lumea că „pe-aici e ieşirea, nu se intră” (nu mă interesează traseul gândit de voi, ideea proiectului era destul de evidentă şi fără să obligi oamenii să se supună unei reguli odioase la care prea multe concepte muzeale refuză să renunţe odată. Poate eu aveam chef să mor şi pe urmă să fiu născută, ce dracu’?). 2. să găsesc şi să bag mâna în toate cutiile cu semnul întrebării. Îndeplinite fiind ambele misiuni, am mers la Art Society unde am tras o vreme de poartă până să renunţ deşi era 1:40.

Aşa că am traversat la MNAR, ignorând coada de la BCU (unde mi s-a părut bună ideea cafenelei pe trotuar, ar trebui păstrată. Nu e la botul ci la coada calului, e drept, dar arată bine.) În curte la MNAR  am ascultat nişte muzică vreo oră, stând pe iarbă în timp ce în jurul meu se fumau diverse. Mulţi reprezentanţi ai speciei care cred că se numeşte „hipster”, la fel de mulţi băieţi ca şi fete – dar culmea, îmbrăcaţi cam la fel toţi. Am identificat repede un loc care părea să fie movila de orientare a suricatelor hipstereşti, căci nu mai puţin de 3 tipi diferiţi (înalţi, androgin de frumoşi şi la fel îmbrăcaţi, adică androgin) s-au postat acolo uitându-se câte zece minute în toate direcţiile înainte să plece în una.

După ce la MNAR nu mai rămăseseră decât cozile de intrare în galeriile permanente (la expoziţia Hokusai din aripa laterală era închis), am tulit-o spre Muzeul de Istorie, unde am admirat cu nesaţ ştiinţific operaţiunea de strângere a meselor şi scaunelor de plastic din faţa clădirii închise.

Aşa că m-am aşezat pe trepte acolo şi am recapitulat: este exasperantă obsesia cu care muzeografii se agaţă de traseele fixate, doar pentru că s-au obosit să ordoneze cronologic sau după un concept nişte piese. Unii oameni sunt suficient de inteligenţi încât să ţină minte ultimele 5 exponate pe care le-au văzut şi să le şi citească explicaţiile sau să le pună singuri într-o relaţie care de cele mai multe ori e cea corectă. Probabil cineva trebuie să fie rănit ca să se înţeleagă că publicul nu se mână ca o turmă de oi. Ok, se face. Doi, este o mare şi disperată nevoie de instalaţii de aer condiţionat – toate interioarele erau leşinător de sufocante. Aceste instalaţii există. Să fie pornite, că un muzeu al duhorilor omeneşti s-a inventat deja şi se cheamă RATB.

Una peste alta, multă muzică şi programe speciale şi asta a fost bine. Muzeele încearcă să învie şi să îmbie, iar MNAR mi se pare felicitabil din punctul ăsta de vedere pentru că era cel mai puţin probabil să facă asta. Mulţi oameni, ceea ce iar ar fi bine dacă nu ai auzi întrebări idioate la fiecare pas. Dar scopul e ca muzeele să se împrietenească cu ceea ce se cheamă „marele public”, adică în traducere ăia care nu calcă într-un muzeu niciodată. Una din urmări este poza pe care o pomeneam mai sus şi care mi se pare cea mai onestă reacţie la muzica din Muzeul Enescu, mai ales din partea cuiva care stătea aristocratic la balcon. Vă las să admiraţi nestingheriţi de nimic, da’ chiar de nimic, pe cel mai mare admirator al muzicii clasice şi vechi:

Anunțuri

4 comentarii

  1. cumpara-ti un telefon mai bun. e urata poza.

  2. Uh, să vezi ce poze mai groaznice poate să facă. E o performanţă în ale neinteligibilului vizual câteodată. Mă uit la poză şi nu-mi amintesc dacă am fotografiat un peisaj sau un tort împrăştiat pe un perete.
    Dar de data asta şi-a făcut treaba. Esenţialul se vede.

  3. noi credem ca e un babuin. frumos fund rosu.

  4. Piticegras, ai avea dreptate dacă nu aş şti din surse sigure că fundul era roşu din cauză că era ruşinos. Săracul. Să fie expus aşa, ce trebuie să fi făcut naturii lui sensibile… Probabil acum refuză să iasă din pantaloni şi la budă, ceea ce a dus la o reprezentare destul de realistă a personajului în lume.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s