Ciudat, bizar şi alte sinonime

Oamenilor,

Ce să mai înţeleg? Păi vin azi acasă – am ieşit puţin din hrubă, mi se terminaseră proviziile de zacuscă şi şosete, în plus îmi amintisem că lăsasem frigiderul deschis – şi dau de o scenă suprarealist de dementă. Înşiraţi pe scări ca vrăbiile pe sârmă, vecinii păreau să se zgâiască la limita săritului ochilor din orbite spre apartamentul verişoarelor mele. De unde se auzeau nişte zgomote, cum să vă explic, cam ca Apocalipsa pusă-ntr-un amplificator de multe mii de W.

Termin de urcat cele două etaje strecurându-mă cu greu printre curioşi (n-ar ieşi unul când moare cineva pe scări sau când urlu eu că am nevoie de careva să cumpere hârtie budală), auzind în acest timp bufnituri şi pocnituri înfundate, completate de câte un urlet din când în când.

Când ajung în faţa uşii, aia era dată de perete şi în casă se vedea gri, de fapt un nor de fum şi scame. Ce dracu, se bat cu perne acu’? îmi zic, strecurându-mă prudent în hol. De unde văd, în sfârşit, haosul în toată splendoarea lui: din două colţuri opuse de casă zburau spre două…  cum să le zic, ar fi valize dacă n-ar fi atât de mari şi căptuşite cu plumb… spre două containere să spunem, valvârtejuri de obiecte. Cădeau care în, care pe lângă, care pe fotolii sau pe lustră. Haine, batice, bocanci, satâre, patru mitraliere şi două halebarde, trei pisici şi coada încă uneia (nici nu vreau să mă gândesc), şerveţele zdrenţuite, un polonic, şase Tonitza, alte haine, trei laptop-uri, două desktop-uri, o plapumă şi trei perne sub formă de pene împrăştiate peste tot, o avalanşă de taste, gheme de cabluri şi corzi de instrumente, precum şi multe alte chestii pentru care drept să vă spun n-am mai avut ochi şi atenţie.

Pentru că în secunda aia a apărut Veta din camera ei, cărând Veceus-ul, şi a trebuit să mă feresc. Am strigat din debara:

–         Curăţenia de vară?

–         Nu. Ne mărităm. Dă-te de pe trenciul meu şi vezi dacă-i vreo drujbă pe acolo.

Vă daţi seama că m-am apucat să caut şi m-am oprit în secunda doi.

–         Ăm. Ce?

–         Ce ce? Ai găsit drujba aia?! Hai odată, ne grăbim!

I-am întins drujba mea de buzunar şi am continuat:

–         Serios acu’, ce zici acolo?

–         Am zis, ne mărităm, e ceva rapid, dă vaza aia.

Pasez Daum Nancy-ul.

–         Cu cine?

–         Cu unul Caţavencu.

–         Bun, tu, da’ Rhetta?

–         Şi ea, zice Veta împingând cu piciorul în geantă un calorifer care se lăsa cam greu convins şi ofta din toate fontele.

–         Cum amândouă? Cu acelaşi Caţavenc?!

–         Dap. Auzi, bricheta aia a rămas la tine? strigă spre camera Rhettei, din care se aude o înjurătură rostită ca printr-un burete de baie: – Nu, cretino, ţi-am împrumutat-o să aprinzi fitilul alaltăbşbşabfşbl!

În mai puţin de zece minute, rămăsesem pe spătarul unui fotoliu holbându-mă la un al şaptelea Tonitza, un portret de femeie cu mustăţi desenate hotărât cu carioca şi cu patru pete de mâncare de mazăre în loc de chiloţi. Na, am dat de mâncare pisicilor rămase şi am încuiat. Acu’ se aud zgomote din casă, muzică şi ceva care sigur implică un fierăstrău. Ce-o fi…

 

 

 

Tui în măsa de hackeri, probabil.

Babelor,

Să-mi bag pula dacă înțeleg de ce cineva ne-a spart blogul și s-a prefăcut că ar fi un necunoscut care se preface că e Veta. Este complet peste puterile mele de înțelegere. Și apoi, toată povestea aia cu Cațavencu n-are nici un sens. Ce să caut eu la Cațavencu? Și mai ales ce să caute Veta acolo, care de orice numai nu talent scriitoricesc poate fi bănuită. E bizar și absurd, și singura explicație care-mi vine în minte, anume că Cațavencii au băgat gogoașa asta aici ca să strice imaginea Academiei Cațavencu, e la fel de bizară și absurdă. Desigur, ar putea fi și mâna ucigașă a cățelului ăla pe care un cunoscut de-al nostru, să-i zicem PiticuGras ca să nu-i zicem altcumva, l-a dresat să se pișe pe roata Suburbanului meu. Dar și asta e cam trasă de păr. Poate că în cele din urmă de vină e Băsescu, după ieșirea lui antimihăileană nimic nu mi se mai pare imposibil.

Vă pup și vă poruncesc să nu plecați urechea la orice căcat.

Rhetta

Absenţă

Oamenilor,

Cum am zis, posed o sârmă aproape magică ce îmi asigură incursiuni sporadice prin internet. Ea m-a anunţat aseară două chestii: una, că pot să ies din subsol (unde e minunat de răcoare şi linişte, da, ştiu bancul cu babele şi argila, exact asta fac – mă obişnuiesc) cam o săptămână – şi a doua cu ceva ce mie-mi place foarte mult, încă o noapte dedicată unei bucăţi de cultură. Totuşi, strigarea catalogului la Noaptea Institutelor Culturale:

–  Marcs Petronia!

–  …

Asta deşi m-am declarat şi chiar sunt recunoscătoare pentru orice chestii culturale se întâmplă noaptea. Aseară am stat să număr ploaia, chestie pentru care recunoştinţa era mai intensă în momentu’ ăla. Deşi se poate extrapola neplăcut că supravieţuire > cultură, aş zice că nu e chiar surprinzător, când e vorba despre mine fiind, sper, deja de aşteptat ca sărbătorirea ploii să aibă prioritate în faţa multor lucruri. În plus, ieri se împlineau fix 48,3 zile calendaristice de când dormisem ultima dată noaptea, ori eu (asta nu v-am mai zis până acum, e informaţie în premieră) o dată la 48,3 nopţi trebuie să ratez un răsărit, altfel se întâmplă chestii groaznice care implică descompunerea unghiilor şi căpătarea unei pronunţate culori de algă verde.

Aşa că de fapt postarea asta este despre o întrebare: cine, ce şi unde a văzut, făcut, plăcut? Se pun şi variantele care nu au absolut nici o legătură cu Noaptea Institutelor Culturale, nu de alta dar numai din alea mă aştept să primesc.

Podul cu steaguri

Babelor,

Se făcea că după ce-am spart chiuveta și am lipit-o și mi-am dezlipit mâinile una de alta și am dat în judecată firma care a făcut lipiciul, am ieșit pe străzi să mă plimb. Văzând că străzile nu duc nicăieri, m-am întors acasă, mi-am luat mașina și am pornit încolo. Din zare, un pod magnific mi-a făcut cu ochiul: podul Basarab. Cum nu conta ce fac, m-am dus la el, l-am traversat, am frânat, am întors blocând traficul și l-am mai traversat odată. În trecere am observat următoarele:
1. Steaguri și panouri. De-a lungul podului erau atârnate, ridicate sau amplasate steaguri: unul mare cât un cearșaf, care atârna din hobanarea aia. Era al României, pasămite, și arăta ca o rolă de șters la cur dintr-un club de hipsteri. Avea 600 de metri. M-am gândit că e acolo mai curând degeaba; bou să fii, și tot știi că ești în România, că te uiți în stânga, vezi niște blocuri triste, te uiți în dreapta, vezi niște șine, și ar trebui să îți fie clar cel târziu în momentul ăla că ești în București.
În afară de steagul ăsta mai erau și unele italienești și spaniole, că deh, italienii și spaniole au construit podul. Asta înseamnă că pe teoretica autostradă Bechtel vor fi pictate din 34 în 34 de metri steaguri americane, bănuiesc.
Iar pe marginea podului cineva a pus niște panouri pe care scria „trăiască Partidul Comunist Român în frunte cu secretarul său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu” – sau echivalentul acestui slogan, dar referitor la Primăria Capitalei, prin a cărui grijă s-a construit în numai 87 de ani această măreață realizare.
Chestia e că am mai trecut peste poduri la viața mea. În țări îndepărtate, desigur, cum ar fi Ungaria, Germania sau America, dar acolo nu fâlfâiau steaguri, nu se lăudau primari, nu scria cu litere cât podul numele firmei italienești care l-a construit.
Alte locuri, alte obiceiuri, s-ar putea spune.

Ah, și încă ceva: cu câteva zile înainte de inaugurarea podului, Bucureștiul a fost atacat de extratereștri. Aceștia au pus un laser verde sus pe pod și au luminat orașul cu el, nelăsând populația să doarmă și iritând pisicile mele, care se dădeau cu capul de geam urmărind raza. Muie.

Vă pup,

Rhetta

O altă mierlă. Citatul zilei

Babelor,

Uite ce zicea mierla asta, acum o sută de ani :

 Que veux-tu ? j’ai l’esprit que mon siècle m’insuffle,

Et tout bec un peu chic se doit d’être un peu mufle !

 

 

E mierla lui Edmond Rostand – le Merle – alegorie de zeflemea şic, cârteală, pizmă şi cinism de argou cu care secolul al douăzecilea – aflat încă în scutece – întra spărgând uşa ca să facă praf şi pulbere rânduielile sufocante, aseptice şi aseptizante ale veacului de dinainte. Malaise fin-de-siècle, Boum et Bing, tabula rasa şi patatras ! 

Piesa se cheamă Chantecler, bijuterie de vers alexandrin în patru acte, aflată fix pe traiectoria care uneşte păsările lui Aristofan cu orwelliana fermă a animalelor de mai târziu. Însă dacă Cyrano de Bergerac îi aducea lui Edmond Rostand glorie universală, iar câtăva vreme mai târziu l’Aiglon îl făcea nemuritor – adică immortel – fiindcă-i deschidea porţile Academiei la numai 33 de ani, cu Chantecler a fost ceva mai complicat. Poate fiindcă prea elaborată şi prea cu două tăişuri pentru publicul anului 1910 care aşteptase şapte ani cu sufletul la gură ceva şi mai şi decât ce cunoscuse.

Merită citită, zic io – cela vaut le détour – chiar acum. Nu că după o sută de ani ar aluneca de la sine din modernism în post-modernism (de fapt, ce sunt astea două ?) şi nici că ar fi mereu de actualitate (vacs Albina, natura umană e mereu de actualitate, atâtă vreme cât specia îi supravieţuieşte individului), dar ce pişcă acut – printre altele – sunt deziluzia, cinismul şi ironia ca răspuns aproape invariabil idealismului, chiar dacă un pic naiv.

Drept pentru care dăm alt citat, de data asta din Balzac :

C’est un signe de médiocrité que d’être incapable d’enthousiasme.

Vă pun şi poza lui Edmond Rostand, nu de alta, dar sunt sigur că Piticugras o să zică – punem prinsoare ? – că e o scorneală şi că de fapt ăla e Ovidiu Schumacher.

Aidi, gata, fiţi cuminţi.

Les jeux sont faits, rien ne va plus,

Vă pup.

Însemnări din drum spre subterană

Oamenilor,

Azi în autobuz, în timp ce mă lichefiam pe un scaun, am prins un pont de la o babă care vorbea la telefon – probabil era mai puţin familiarizată cu faptul că nu numai interlocutorul, ci şi cei din jur aud ce se vorbeşte într-un telefon. Zic asta pentru că sigur trebuia să fie un secret, aşa e de deşteaptă strategia. Baba asta povestea unei alte babe, cu câţiva ani (nu mulţi, maxim 5) mai în vârstă decât ea – se auzea şi vocea celeilalte babe, evident – că tocmai vine de la biserică, doar nu era să stea acasă pe căldura asta.

Mi-am înghiţit MP3-playerul de ciudă, ştiam şi io că în biserici e răcoare vara, dar uitasem. Cum însă sunt o babă competitivă, eu mă mut în nici mai mult nici mai puţin decât o catacombă. Adică mă rog, un subsol, pentru că morţi nu sunt decât dacă mă încui şi pierd cheia.

Zic pentru că, după cum ştiţi, căldura chiar nu e unul din cele două lucruri care-mi plac mie la vară, la fel cum nu e nici moartea prin lichefiere. Şi pentru că nu ştiu cum o să fie pe-acolo cu semnalul. Văd eu cum întind o sârmă de wireless printre două cărămizi, totuşi, aşa că io în locul vostru n-aş face ce n-aş face dacă aş fi voi şi eu nu aş fi în locul vostru, ci în locul meu. Sper că e clar.

Antiverbul săptămânii

Antiverb ciudat de data asta, oamenilor. L-am auzit zilele trecute şi a trebuit să-l fugăresc prin internet ca să fiu sigură că chiar există, credeam că l-am visat – dacă Veutzu poate compune melodii în somn, io de ce să nu compun antiverbe?

L-am confirmat, există. Dar asta nu-l face mai puţin ciudat. Ia priviţi descrierea unei asistente medicale cu apucături ciudate: „În ochi cu gura te unge şi-n dos cu ac te împunge.”

Ok, din câte-mi dau seama ăsta ar vrea să fie un proverb despre trădare. Dar reuşeşte să fie un antiverb despre… Păi să vedem. A doua parte este despre o injecţie, e clar (pentru cei care vor să aplice antiverbul, informaţia că împunsătura trebuie plasată în cvadrantul exterior superior al fesei ar putea fi utilă. Şi înfigeţi acul fără milă, mila nu face decât să chinuie victima mai mult pentru că ori va trebui să mai împungeţi o dată, ori rupeţi acul ori dracu ştie. Deci darts, da?)

Cu prima parte e însă mai greu, pentru că să te lingă cineva în ochi nu e deloc o practică obişnuită indiferent de fetişul pe care-l ai. De altfel e şi insuportabil, cu excepţia situaţiei în care omul respectiv e modificat genetic şi secretă Visine în loc de salivă. Trecând la posibilitatea ca “în ochi” să fie o expresie pentru “pe faţă”, adică direct – ca în “piei din ochii mei!”, chestie care înseamnă un sfat ca cineva să dispară şi nu o rugăminte pentru un gunoi intrat în ochi – zic că nu se mai potriveşte finalul părţii întâi, în sensul că chestiile de “uns cu gura” se aplicau parcă în caz de linguşire într-o altă zonă a corpului, cam pe unde vine acul din antiverbul ăsta.

Dacă mai înţelege careva de ce mi se pare ciudat antiverbul ăsta, să mă susţină cu alte exemple de proverbe şi zicale şi alte forme de înţelepciune despre trădare, care să aibă puţin mai mult sens. Eu încep cu „pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti” sau cu o banalitate ca „frate la câştig, străin la pagubă”. E nememorabilă, dar măcar nu sună ca ceva spus după trei jointuri şi şase pahare de vodcă. Aia cu lupul în piele de oaie mi se pare o alternativă mult mai bună, iar cea cu prietenul care la nevoie de cunoaşte deloc recomandabilă de testat, dar decentă în teorie.

Am dat însă de un proverb care mi-a plăcut: „Dă-i un cal celui care spune adevărul pentru după ce-l spune”. Sau ceva similar. Mi s-a părut bun, drept pentru care de-acum o să port un cal pliant în geantă.

Pe care… l-am băut (N° 16) – premiul lui Felix

 

 

« Vreau ca vinul slujbei mele să fie bun, spunea un preot, fiindcă nu vreau să mă strâmb în faţa Domnului când mă-mpărtăşesc » (Léon Abric)

Babelor mezami, mă copii,

Azi se cuvine să punem cununa de lauri peste fruntea bravului centurion ce se cheamă Gabrielus Pauperus Felix pentru că el a fost ăl mai aproape şi mai aproape dintre toţi de răspunsul la ghicitoarea pe care v-am dat-o vineri, chiar dacă vizibilitatea era redusă. După cum am promis, avem să-l răsfăţăm cu una din cele mai desăvârşite şi mai divine licori musiualexandreşti. Na.

Vinul ăsta, mezami, a venit ca o neaşteptată şi cosmică răscumpărare ; it saved my day, sau – cu voia voastră – it saved my dog day. Şi dog day era, oh, my droogies. Căniculă asasină cum franţuzul se vaită cu patos majuscul că cică nu s-ar mai fi văzut – mvaai şi oh-là-làà – de un secol, arşiţă care te jupoaie de viu şi care te-mpinge să te despoi până şi de sufleţi. En conséquence, cu mintea la exorcismul cuiului care pe cui se scoate, plecat prompt în vipia amiezii mari şi-n răspărul ultimului dram de luciditate (a se citi unde-ieşi-mă-pă-căldura-asta) după leac şi fluid vital. Et voilà :

Romanul în Galia spunea aşa : « Saxeolum optimum vinum », aşa că fix acolo vă duc : la Seyssuel, epicentru al viilor rhodaniene, diacritică geografică şi semiton angelic între stiff upper lip-ismul blazat al septentrionului monocord şi faconda de răsfăţ solar a Mediteranei. Suntem în acea paranteză serafică dintre malurile Rhônului şi Alpi, acolo unde primii prin preajmă au fost allobrogii – celţi de compostură sprâncenată, fulminant zel belicos şi nemaipomenit talent podgorean. Aşezarea lor de vază – la o zvârlitură de băţ de Saxeolum – se chema Vienna, după cum primul o pomeneşte – poftim – chiar Iulius Cezar, în De Bello Gallico. Sau ουιεννα, după Strabon, ori Βιεννα, după Plutarh. Înainte de asta însă, prin 121 înainte de Hristos, Quintus Fabius Maximus (alt Fabian ? heh) îi îngenunchea pe allobrogi, făcând din bărbăţia lor renume şi titlu de onoare, fiindcă de-atunci avea el însuşi să se numească  Allobrogicus. De unde Fornix Fabianus, la Roma. Să aibă şi el arcul lui de triumf, cum ar veni. Poza castelului e luată de aici, unde mai sunt şi altele, toate creditele autorului).

Pe romani însă avea să-i subjuge – à leur tour – via allobrogilor. Vitis allobrogica, cea care le smintea simţurile cu cel mai bun vin pe care-l băuseră vreodată ; de unde şi sintagma de mai sus. Dacă nu mă credeţi, ask Pliniu. Pe ăl Bătrân.

Peste o cratimă cam de o mie de ani mai târziu, castelul de la Seyssuel intra pe mâna unui anume Guy de Bourgogne, arhiepiscop de Vienna (nimic de-a face cu ducii burgunzi). Deh, în vremurile alea capeţiene, tăioase şi contondente, parte-şi făcea cel care aduna şi toată lumea ştie că agoniseala şi chiverniseala erau adjuvante serioase ale autorităţii ecleziastice. Câtăva vreme mai târziu, Guy de Bourgogne al nostru primea coroana papală la Vienna – civitas sancta – şi, la 69 de ani, devenea Calixt al doilea.

Pentru Calixt, indulgenţa papală putea să-nsemneze orice, de la  sarcasmul vindicativ al scenei plimbării unui antipapă proaspăt mazilit – Grigorie al optulea – înfăşurat într-o piele însângerată de bou şi arătat mulţimii călare de-andoaselea pe o cămilă, şi până la Sicut Judaeis. Ecleziastic profund şi pătimaş – lui i se datorează ceea ce este azi pelerinajul la Compostela şi (lui mai mult decât oricui) celibatul preoţilor catolici – Calixt era totuşi de o şiretenie dusă cel puţin până acolo unde-şi ridica privirea. Trăgător îndemânatic şi impenitent de sforării, uneltitor hărăzit cu un fler al profitului de o colosală ascuţime, Calixt îşi strecurase suveranul în buzunar, pe Louis VI le Gros, pe care-l însurase prompt c-o nepoată de-a lui. Mariaj, pare-se, din cele mai fericite.

Louis VI le Gros, sau le Batailleur, rege pe cât de bătăios, pe atât de bonom şi jovial,  a fost primul – zice-se – care a pronunţat cuvântul… Franţa, nemaivoind să fie doar rege al francilor, după cum îi scria lui Calixt, ci al unei ţări pe care aşa a numit-o. Franţa. Şi ca să vedeţi cât de mică e uneori lumea marii istorii, Louis VI avea să-şi însoare mezinul, pe Louis al şaptelea, cu cine ? Cu fâşneaţa aia de Aliénor d’Aquitaine, despre care am mai pomenit. Ask Petronia.

În 1401, castelul era al episcopului Thibault de Rougemont, cam până când gentilomii campaniarzi de Montcarrà l-au făcut fărâme. Refăcut, a fost mereu miezul zavistiei între moştenitorii tronului şi arhiepiscopi, asta până la recunoaşterea ca suzeran a lui Louis XI de către arhiepiscopul de atunci al Viennei, Jean de Poitiers. Ce folos c-au căzut la-nvoială, castelul n-avea să scape de prăpădul hughenot şi de-atunci, aşa a rămas.

Gata, hai să ne întoarcem la premiu. Un vin subtil şi rafinat, iconoclast şi jucăuş, un vin de jouisseur et de plaisir immédiat, mezami, desăvârşit contrapunct între nobleţea soiului ăstuia, viognier (mai ţineţi minte ?), modestia etichetei, savoir faire-ul lui musiu Louis Chèze, vertijul neprimitor al colinelor abrupte şi sărăcăcioase unde e plantată via şi splendoarea care se ascunde în sticlă.

Roba: Auriu delicat şi jaune paille, culoare sprintenă de vin tânăr şi care musai se bea tânăr

Aroma: flori şi fructe: pere bergamote, piersici, caise, trandafiri, irişi, salcâmi, violete…

Gustul: rotund şi pomădat, în care se regăsesc toate cele de mai sus, plus o notă discretă de turtă-dulce.

Finalul: Dieu veut que nous vivions au milieu du temps dans l’attente perpétuelle de l’éternité (Bossuet).

A, răspunsul la ghicitoare ? Bucata dintâi, trasă dintr-o tetralogie, se cheamă Warlock şi e pe al doilea – şi, zic io, cel mai reuşit – disc al băieţilor de la Caravan, emblemă a rock-ului progresiv, mai precis a nucleului de la Canterbury. 1970, heh. Într-a doua îi auzim pe amicii lor de la Hatfield and the North.

Gata, hai,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

De-ale blocatarilor

Oamenilor,

Lumea din blocul nostru face multe chestii ciudate. Unora li se pare mai logic să deschidă larg uşa decât geamul când gătesc, alţii lasă pungi cu gunoi la uşă ca şi cum femeia de serviciu ar fi un fel de curier, alţii pur şi simplu bat prea multe şniţele dimineaţa. Pe fiecare îi pedepsim după faptă, luând în calcul şi taxând greu recidivele.

Eh, una din babele antipatice din bloc (cele simpatice fiind noi, evident – mai puţin pentru cei de mai sus, la fel de evident) s-a mărturisit vinovată pentru o aberaţie cât China. Anume mutarea cutiilor de scrisori de pe peretele pe care stăteau atât de normal şi corect pe un altul, unde mi-e incomod să ajung la cutia mea ca să aflu ce furnizor de servicii trebuie să dau în judecată în fiecare săptămână. Ori asta mă agasează pe bună dreptate.

Coborând ieri dimineaţă ca să cumpăr nişte lacăte pentru uşile de la ghenă (lacăte ale căror chei le vom avea doar noi şi cele câteva din maimuţele evoluate care ştiu că uşa ghenei se închide după ce se foloseşte toboganul de gunoi), am dat la parter de baba Pancea. „Bună ziua” – „bună ziua”, dau să trec pe lângă ea când mă opreşte arătând un perete în stânga: „Nu credeţi că-i mai bine cu cutiile poştale aici?”

„Poftim?” mă uit la ea incredulă şi uşor cu milă. „Cutiile sunt ai…” mă întorc spre peretele din dreapta, unde trebuiau să fie, şi văd golul zugrăvit evident în altă culoare, pusă de nişte zugravi cărora nu li se păruse inutil să dea cutiile jos şi să vopsească şi-n spatele lor.

„Unde sunt cutiile?” întreb cu o indignare care o face pe baba stupidă să-mi răspundă probabil mai puţin mândru decât intenţionase:

„Păi i-am cerut administratorului să le mute…”

„Dumneata? De ce?” tun.

„Păi erau prea aşa, pe scări, şi am alunecat alaltăieri de pe o treaptă când m-am oprit să iau ziarul.”

„Şi pentru că dumneata nu ai echilibru noi trebuie acum să ne scălâmbăim pe peretele ăla?”

„Păi e mai bine aşa, uitaţi şi dvs.”

„Mă uit. Şi văd că nu pot să ajung la cutia mea din cauza băncii pe care tot un nepot de-al vostru a furat-o din parc şi a adus-o aici” (de fapt Rhetta sau Veta a adus-o, dar nu asta contează, s-au bucurat toate babele de ea că au pe ce sta la bârfă şi când plouă.)

A tăcut.

Am tăcut şi io şi m-am dus direct la administrator, pe care l-am luat de gât (l-aş fi luat de guler dar era de-a dreptul jegos): „Cutiile de scrisori.”

„…Mddda, ce-i cu ele?…” a tremurat ăla.

„Le muţi acum pe perete la etajul opt. Ai înţeles?”

A înţeles, drept pentru care de-acum baba Pancea va avea bucuria de-a nu mai cădea pe scări când îşi ia ziarul, pentru simplul motiv că nu mai ajunge să şi-l ia. Liftul urcă doar până la şapte şi, precum ştim prea bine, ea cu scările nu se împacă.

 

Dude, wtf!

Oamenilor,

Poate aţi uitat sau aţi crezut la momentul ăla că era o glumă, dar spuneam mai demult că am o fabrică de ţuică în Dorohoi. Afacerea merge bine, mulţumesc de întrebare, şi datorită ei pot să observ că străzile din Bucureşti duhnesc mai nou a borhot. Pentru că a trebuit să tot fac vizite de lucru pe la fabrică şi să inspectez toate halele şi instalaţiile, pot să vă zic foarte sigur că a aşa ceva miroase acest oraş în care duzii sunt lăsaţi să-şi scuture fructele pe trotuare şi străzi.

Oraşul a devenit astfel o mare distilerie în care dudele albe şi negre putrezesc în căldură şi soare, strivite de tălpile trecătorilor – iar cele negre fac bine şi mai şi pătează toate lucrurile pe care cad, de parc-ar fi pungi cu apă cu cerneală aruncate de la etajul trei peste pietoni de o copilă pe nume Petronia Marcs, acum vreo multe zeci de ani. Acu’ eu înţeleg că prin vaporii degajaţi de fructele astea în putrefacţie încercăm să îmbătăm Sf. Duh ca să cadă (pardon, să se pogoare cătinel şi intenţionat) la două zile, să avem Rusalii libere după plac, dar nu merge aşa pentru că ameţesc mai întâi pământenii. Miroase ca o crâşmă în care nu s-au spălat podelele de şase ani.

Practică cum mă ştiţi, am şi de data asta soluţii pentru problemele de care mă plâng: în primul rând, lumea să-şi planteze în curţi copaci care nu produc chestii deranjante (deci fără plopi). Dacă chiar vor cu tot dinadinsul duzi în curte, oamenii să fie obligaţi să-i tundă la limita gardului, în aşa fel încât fructele să nu depăşească perimetrul curţii. În al doilea rând, chiar dacă ar costa ceva, maşinile alea care împrăştie apă pe străzi să fie trimise şi pe alte rute decât marile bulevarde, pe un traseu al bălţilor de dude fermentânde. Şi să pună jetul inclusiv pe trotuare, măcar noaptea. Mă gândesc că s-ar putea acoperi costurile unor asemenea activităţi anormale economisind din altă parte, de exemplu închizând fântânile arteziene când plouă de rupe asfaltul.