Ciudat, bizar şi alte sinonime

Oamenilor,

Ce să mai înţeleg? Păi vin azi acasă – am ieşit puţin din hrubă, mi se terminaseră proviziile de zacuscă şi şosete, în plus îmi amintisem că lăsasem frigiderul deschis – şi dau de o scenă suprarealist de dementă. Înşiraţi pe scări ca vrăbiile pe sârmă, vecinii păreau să se zgâiască la limita săritului ochilor din orbite spre apartamentul verişoarelor mele. De unde se auzeau nişte zgomote, cum să vă explic, cam ca Apocalipsa pusă-ntr-un amplificator de multe mii de W.

Termin de urcat cele două etaje strecurându-mă cu greu printre curioşi (n-ar ieşi unul când moare cineva pe scări sau când urlu eu că am nevoie de careva să cumpere hârtie budală), auzind în acest timp bufnituri şi pocnituri înfundate, completate de câte un urlet din când în când.

Când ajung în faţa uşii, aia era dată de perete şi în casă se vedea gri, de fapt un nor de fum şi scame. Ce dracu, se bat cu perne acu’? îmi zic, strecurându-mă prudent în hol. De unde văd, în sfârşit, haosul în toată splendoarea lui: din două colţuri opuse de casă zburau spre două…  cum să le zic, ar fi valize dacă n-ar fi atât de mari şi căptuşite cu plumb… spre două containere să spunem, valvârtejuri de obiecte. Cădeau care în, care pe lângă, care pe fotolii sau pe lustră. Haine, batice, bocanci, satâre, patru mitraliere şi două halebarde, trei pisici şi coada încă uneia (nici nu vreau să mă gândesc), şerveţele zdrenţuite, un polonic, şase Tonitza, alte haine, trei laptop-uri, două desktop-uri, o plapumă şi trei perne sub formă de pene împrăştiate peste tot, o avalanşă de taste, gheme de cabluri şi corzi de instrumente, precum şi multe alte chestii pentru care drept să vă spun n-am mai avut ochi şi atenţie.

Pentru că în secunda aia a apărut Veta din camera ei, cărând Veceus-ul, şi a trebuit să mă feresc. Am strigat din debara:

–         Curăţenia de vară?

–         Nu. Ne mărităm. Dă-te de pe trenciul meu şi vezi dacă-i vreo drujbă pe acolo.

Vă daţi seama că m-am apucat să caut şi m-am oprit în secunda doi.

–         Ăm. Ce?

–         Ce ce? Ai găsit drujba aia?! Hai odată, ne grăbim!

I-am întins drujba mea de buzunar şi am continuat:

–         Serios acu’, ce zici acolo?

–         Am zis, ne mărităm, e ceva rapid, dă vaza aia.

Pasez Daum Nancy-ul.

–         Cu cine?

–         Cu unul Caţavencu.

–         Bun, tu, da’ Rhetta?

–         Şi ea, zice Veta împingând cu piciorul în geantă un calorifer care se lăsa cam greu convins şi ofta din toate fontele.

–         Cum amândouă? Cu acelaşi Caţavenc?!

–         Dap. Auzi, bricheta aia a rămas la tine? strigă spre camera Rhettei, din care se aude o înjurătură rostită ca printr-un burete de baie: – Nu, cretino, ţi-am împrumutat-o să aprinzi fitilul alaltăbşbşabfşbl!

În mai puţin de zece minute, rămăsesem pe spătarul unui fotoliu holbându-mă la un al şaptelea Tonitza, un portret de femeie cu mustăţi desenate hotărât cu carioca şi cu patru pete de mâncare de mazăre în loc de chiloţi. Na, am dat de mâncare pisicilor rămase şi am încuiat. Acu’ se aud zgomote din casă, muzică şi ceva care sigur implică un fierăstrău. Ce-o fi…

 

 

 

Tui în măsa de hackeri, probabil.

Babelor,

Să-mi bag pula dacă înțeleg de ce cineva ne-a spart blogul și s-a prefăcut că ar fi un necunoscut care se preface că e Veta. Este complet peste puterile mele de înțelegere. Și apoi, toată povestea aia cu Cațavencu n-are nici un sens. Ce să caut eu la Cațavencu? Și mai ales ce să caute Veta acolo, care de orice numai nu talent scriitoricesc poate fi bănuită. E bizar și absurd, și singura explicație care-mi vine în minte, anume că Cațavencii au băgat gogoașa asta aici ca să strice imaginea Academiei Cațavencu, e la fel de bizară și absurdă. Desigur, ar putea fi și mâna ucigașă a cățelului ăla pe care un cunoscut de-al nostru, să-i zicem PiticuGras ca să nu-i zicem altcumva, l-a dresat să se pișe pe roata Suburbanului meu. Dar și asta e cam trasă de păr. Poate că în cele din urmă de vină e Băsescu, după ieșirea lui antimihăileană nimic nu mi se mai pare imposibil.

Vă pup și vă poruncesc să nu plecați urechea la orice căcat.

Rhetta

Absenţă

Oamenilor,

Cum am zis, posed o sârmă aproape magică ce îmi asigură incursiuni sporadice prin internet. Ea m-a anunţat aseară două chestii: una, că pot să ies din subsol (unde e minunat de răcoare şi linişte, da, ştiu bancul cu babele şi argila, exact asta fac – mă obişnuiesc) cam o săptămână – şi a doua cu ceva ce mie-mi place foarte mult, încă o noapte dedicată unei bucăţi de cultură. Totuşi, strigarea catalogului la Noaptea Institutelor Culturale:

–  Marcs Petronia!

–  …

Asta deşi m-am declarat şi chiar sunt recunoscătoare pentru orice chestii culturale se întâmplă noaptea. Aseară am stat să număr ploaia, chestie pentru care recunoştinţa era mai intensă în momentu’ ăla. Deşi se poate extrapola neplăcut că supravieţuire > cultură, aş zice că nu e chiar surprinzător, când e vorba despre mine fiind, sper, deja de aşteptat ca sărbătorirea ploii să aibă prioritate în faţa multor lucruri. În plus, ieri se împlineau fix 48,3 zile calendaristice de când dormisem ultima dată noaptea, ori eu (asta nu v-am mai zis până acum, e informaţie în premieră) o dată la 48,3 nopţi trebuie să ratez un răsărit, altfel se întâmplă chestii groaznice care implică descompunerea unghiilor şi căpătarea unei pronunţate culori de algă verde.

Aşa că de fapt postarea asta este despre o întrebare: cine, ce şi unde a văzut, făcut, plăcut? Se pun şi variantele care nu au absolut nici o legătură cu Noaptea Institutelor Culturale, nu de alta dar numai din alea mă aştept să primesc.

Podul cu steaguri

Babelor,

Se făcea că după ce-am spart chiuveta și am lipit-o și mi-am dezlipit mâinile una de alta și am dat în judecată firma care a făcut lipiciul, am ieșit pe străzi să mă plimb. Văzând că străzile nu duc nicăieri, m-am întors acasă, mi-am luat mașina și am pornit încolo. Din zare, un pod magnific mi-a făcut cu ochiul: podul Basarab. Cum nu conta ce fac, m-am dus la el, l-am traversat, am frânat, am întors blocând traficul și l-am mai traversat odată. În trecere am observat următoarele:
1. Steaguri și panouri. De-a lungul podului erau atârnate, ridicate sau amplasate steaguri: unul mare cât un cearșaf, care atârna din hobanarea aia. Era al României, pasămite, și arăta ca o rolă de șters la cur dintr-un club de hipsteri. Avea 600 de metri. M-am gândit că e acolo mai curând degeaba; bou să fii, și tot știi că ești în România, că te uiți în stânga, vezi niște blocuri triste, te uiți în dreapta, vezi niște șine, și ar trebui să îți fie clar cel târziu în momentul ăla că ești în București.
În afară de steagul ăsta mai erau și unele italienești și spaniole, că deh, italienii și spaniole au construit podul. Asta înseamnă că pe teoretica autostradă Bechtel vor fi pictate din 34 în 34 de metri steaguri americane, bănuiesc.
Iar pe marginea podului cineva a pus niște panouri pe care scria „trăiască Partidul Comunist Român în frunte cu secretarul său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu” – sau echivalentul acestui slogan, dar referitor la Primăria Capitalei, prin a cărui grijă s-a construit în numai 87 de ani această măreață realizare.
Chestia e că am mai trecut peste poduri la viața mea. În țări îndepărtate, desigur, cum ar fi Ungaria, Germania sau America, dar acolo nu fâlfâiau steaguri, nu se lăudau primari, nu scria cu litere cât podul numele firmei italienești care l-a construit.
Alte locuri, alte obiceiuri, s-ar putea spune.

Ah, și încă ceva: cu câteva zile înainte de inaugurarea podului, Bucureștiul a fost atacat de extratereștri. Aceștia au pus un laser verde sus pe pod și au luminat orașul cu el, nelăsând populația să doarmă și iritând pisicile mele, care se dădeau cu capul de geam urmărind raza. Muie.

Vă pup,

Rhetta

O altă mierlă. Citatul zilei

Babelor,

Uite ce zicea mierla asta, acum o sută de ani :

 Que veux-tu ? j’ai l’esprit que mon siècle m’insuffle,

Et tout bec un peu chic se doit d’être un peu mufle !

 

 

E mierla lui Edmond Rostand – le Merle – alegorie de zeflemea şic, cârteală, pizmă şi cinism de argou cu care secolul al douăzecilea – aflat încă în scutece – întra spărgând uşa ca să facă praf şi pulbere rânduielile sufocante, aseptice şi aseptizante ale veacului de dinainte. Malaise fin-de-siècle, Boum et Bing, tabula rasa şi patatras ! 

Piesa se cheamă Chantecler, bijuterie de vers alexandrin în patru acte, aflată fix pe traiectoria care uneşte păsările lui Aristofan cu orwelliana fermă a animalelor de mai târziu. Însă dacă Cyrano de Bergerac îi aducea lui Edmond Rostand glorie universală, iar câtăva vreme mai târziu l’Aiglon îl făcea nemuritor – adică immortel – fiindcă-i deschidea porţile Academiei la numai 33 de ani, cu Chantecler a fost ceva mai complicat. Poate fiindcă prea elaborată şi prea cu două tăişuri pentru publicul anului 1910 care aşteptase şapte ani cu sufletul la gură ceva şi mai şi decât ce cunoscuse.

Merită citită, zic io – cela vaut le détour – chiar acum. Nu că după o sută de ani ar aluneca de la sine din modernism în post-modernism (de fapt, ce sunt astea două ?) şi nici că ar fi mereu de actualitate (vacs Albina, natura umană e mereu de actualitate, atâtă vreme cât specia îi supravieţuieşte individului), dar ce pişcă acut – printre altele – sunt deziluzia, cinismul şi ironia ca răspuns aproape invariabil idealismului, chiar dacă un pic naiv.

Drept pentru care dăm alt citat, de data asta din Balzac :

C’est un signe de médiocrité que d’être incapable d’enthousiasme.

Vă pun şi poza lui Edmond Rostand, nu de alta, dar sunt sigur că Piticugras o să zică – punem prinsoare ? – că e o scorneală şi că de fapt ăla e Ovidiu Schumacher.

Aidi, gata, fiţi cuminţi.

Les jeux sont faits, rien ne va plus,

Vă pup.

Însemnări din drum spre subterană

Oamenilor,

Azi în autobuz, în timp ce mă lichefiam pe un scaun, am prins un pont de la o babă care vorbea la telefon – probabil era mai puţin familiarizată cu faptul că nu numai interlocutorul, ci şi cei din jur aud ce se vorbeşte într-un telefon. Zic asta pentru că sigur trebuia să fie un secret, aşa e de deşteaptă strategia. Baba asta povestea unei alte babe, cu câţiva ani (nu mulţi, maxim 5) mai în vârstă decât ea – se auzea şi vocea celeilalte babe, evident – că tocmai vine de la biserică, doar nu era să stea acasă pe căldura asta.

Mi-am înghiţit MP3-playerul de ciudă, ştiam şi io că în biserici e răcoare vara, dar uitasem. Cum însă sunt o babă competitivă, eu mă mut în nici mai mult nici mai puţin decât o catacombă. Adică mă rog, un subsol, pentru că morţi nu sunt decât dacă mă încui şi pierd cheia.

Zic pentru că, după cum ştiţi, căldura chiar nu e unul din cele două lucruri care-mi plac mie la vară, la fel cum nu e nici moartea prin lichefiere. Şi pentru că nu ştiu cum o să fie pe-acolo cu semnalul. Văd eu cum întind o sârmă de wireless printre două cărămizi, totuşi, aşa că io în locul vostru n-aş face ce n-aş face dacă aş fi voi şi eu nu aş fi în locul vostru, ci în locul meu. Sper că e clar.

Antiverbul săptămânii

Antiverb ciudat de data asta, oamenilor. L-am auzit zilele trecute şi a trebuit să-l fugăresc prin internet ca să fiu sigură că chiar există, credeam că l-am visat – dacă Veutzu poate compune melodii în somn, io de ce să nu compun antiverbe?

L-am confirmat, există. Dar asta nu-l face mai puţin ciudat. Ia priviţi descrierea unei asistente medicale cu apucături ciudate: „În ochi cu gura te unge şi-n dos cu ac te împunge.”

Ok, din câte-mi dau seama ăsta ar vrea să fie un proverb despre trădare. Dar reuşeşte să fie un antiverb despre… Păi să vedem. A doua parte este despre o injecţie, e clar (pentru cei care vor să aplice antiverbul, informaţia că împunsătura trebuie plasată în cvadrantul exterior superior al fesei ar putea fi utilă. Şi înfigeţi acul fără milă, mila nu face decât să chinuie victima mai mult pentru că ori va trebui să mai împungeţi o dată, ori rupeţi acul ori dracu ştie. Deci darts, da?)

Cu prima parte e însă mai greu, pentru că să te lingă cineva în ochi nu e deloc o practică obişnuită indiferent de fetişul pe care-l ai. De altfel e şi insuportabil, cu excepţia situaţiei în care omul respectiv e modificat genetic şi secretă Visine în loc de salivă. Trecând la posibilitatea ca “în ochi” să fie o expresie pentru “pe faţă”, adică direct – ca în “piei din ochii mei!”, chestie care înseamnă un sfat ca cineva să dispară şi nu o rugăminte pentru un gunoi intrat în ochi – zic că nu se mai potriveşte finalul părţii întâi, în sensul că chestiile de “uns cu gura” se aplicau parcă în caz de linguşire într-o altă zonă a corpului, cam pe unde vine acul din antiverbul ăsta.

Dacă mai înţelege careva de ce mi se pare ciudat antiverbul ăsta, să mă susţină cu alte exemple de proverbe şi zicale şi alte forme de înţelepciune despre trădare, care să aibă puţin mai mult sens. Eu încep cu „pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti” sau cu o banalitate ca „frate la câştig, străin la pagubă”. E nememorabilă, dar măcar nu sună ca ceva spus după trei jointuri şi şase pahare de vodcă. Aia cu lupul în piele de oaie mi se pare o alternativă mult mai bună, iar cea cu prietenul care la nevoie de cunoaşte deloc recomandabilă de testat, dar decentă în teorie.

Am dat însă de un proverb care mi-a plăcut: „Dă-i un cal celui care spune adevărul pentru după ce-l spune”. Sau ceva similar. Mi s-a părut bun, drept pentru care de-acum o să port un cal pliant în geantă.