Oamenilor,
Încep cuvintele despre aseara galeriilor cu observaţia care ar trebui să fie concluzie, pentru că vreau să fie clar de la început. M-am convins că amatorimea de artă e o specie înrudită cu vrăjitoarea aia din Oz care se topea de la apă, pentru că a fost cam aproape de pustiu oraşul. Nu-i nimic, ploaie şi străzi goale = Petronie fericită. Şi nici n-am văzut decât un câine.
Mi-am pus deci nişte sandale şi trei haine pe mine încercând să nimeresc corect locul fiecărui obiect şi am plecat. M-am întors după umbrelă şi-am mai plecat o dată. Ca şi anul trecut (dar cu mult mai multă viaţă, care la mine e evident invers proporţională cu temperatura, dar direct proporţională cu precipitaţiile) m-am cărat mai întâi la Postăvăria Română, adică la Make a Point. Acolo am primit ceva de băut în care am identificat doar nişte măceşe (erau mult mai multe, am aflat apoi) şi de mâncare nişte chestii delicioase. Am întrebat unde-s cartofii prăjiţi şi privirea pe care am primit-o m-a făcut să mă aşez cuminte pe un scaun. Apoi un bărbat cu vreo zece ani mai bătrân ca mine s-a apucat să ne povestească despre cum putem trăi 40 de zile cu suc de portocale. Am strigat că Iisus a făcut o afacere mult mai bună cu peştii ăia, anume ca să arunce lumea-n mine cu bilele alea din mere rase, smochine şi nucă de cocos. Succes.
N-a durat mult pauza, pentru că un tip firav, cu o moacă periculoasă de escroc şi îmbrăcat într-un costum gri cu cămaşă roz (urăsc cămăşile roz, nu-mi inspiră încredere) a venit în faţă cu două pahare şi un fel de aparat de electroliză. „Ăsta o să-ncerce să ne vândă ceva”, i-am şoptit babei care era cu mine. Şi am avut dreptate, la fel cum am avut în privinţa faptului că aparatul era trucat – chestie care s-a demonstrat mai apoi la cererea insistentă a publicului. Tipul arăta mult mai puţin jenat decât ar fi trebuit să fie într-o asemenea situaţie, ceea ce mi-a făcut silă mai rău decât păcăleala în sine. Am luat un blender cu suc de ceva de pe masă şi am plecat.
În continuare am dat peste nişte oameni la Atelier 35 care, din câte am înţeles din chestia numită „Energy – Pangea 2011” şi din „Small Maitreya Solar Cross”, deplâng fiinţele rele şi nenorocite, înstrăinate de natură şi de noi înşine, care am devenit în era industrială în care am uitat să venerăm Soarele. Eu zic că m-am săturat de leitmotivul ăsta cu „vai, oh, omul modern cel dezumanizat”, că nu am văzut ca statement-ul lor să fi fost făcut construind un cromleh în Lipscani şi că n-aş zice că Aztecii de exemplu, care venerau regulamentar Soarele, erau oameni foarte drăguţi când fugeau după inima unuia cu cuţitul.
Mi-a plăcut în schimb la ei o carte numită Post Internet Survival Guide, deşi n-a fost aşa amuzantă cum promitea titlul.
Am decis să-mi continuu seara văzând un film. Respiraţi, nu ştiam că urma să văd un film şi n-a fost chiar un film, ci Lovers and Enemies la Grand Café van Gogh. A fost cea mai tare chestie a serii în afară de umilirea escrocului de la Make a Point, pentru că am râs de am rămas fără aer. Pentru cei care nu o să apucaţi să-l vedeţi, e un conglomerat la limita coerenţei şi logicii de clişee din telenovele, adunate să construiască una nouă. O telenovelă, adică. Jucată de oameni ne-actori. Când a apărut aia care a zis că-i însărcinată şi că nu ştie cine-i tatăl, dar în urma unor teste s-a descoperit că e „a Romanian football player. Adrian the Speechless.” am auzit două pahare spărgându-se jos în restaurant, atât de tare am izbucnit în râs. Şi iar când am văzut apărând pe ecran doi oameni cunoscuţi şi foarte dragi mie.
Din ce-am văzut la Căminul Artei, la etaj, Magdalena Arnaudova mi-a plăcut. La parter, un film de câteva minute din care m-am ales cu zero înţelegere şi 10 draci, iar mai încolo ceva fain despre self-publishing şi Samizdat, plus o hartă mişto, Archiving Dictatorship, pe un perete. Şi un personaj care nu poate lipsi de la Noaptea Galeriilor: hipsterul ridicol de beat care bălmăjeşte la prietenii lui că el n-a ieşit în oraş degeaba în seara asta, ci ca să facă ceva (să se distreze suspectez c-a vrut să spună în continuare, dar nu putem fi siguri pentru că l-am împuşcat şi am plecat mai departe.)
Pentru prima dată (sau poate o mai fi fost da’ eram io chioară) a participat la chestia asta şi galeria Orizont. Mai bine decât m-aş fi aşteptat, recunosc c-am intrat c-un fior ţinânu-mi şira spinării ghem. Şi ce a pus pe pereţi Minerva Cubassa era chiar bun de privit. Amfore, atleţi proiectaţi video peste desene, stadioane moderne, cumva chestiile astea s-au adunat într-un ceva coerent în capul meu şi nu mi-a displăcut.
O nouă rundă de fain a fost la Cărtureşti, unde în cafenea la subsol am avut dovada că dacă ai ochi Bucureştiul e un oraş frumos chiar şi în urâţenii. Bravo Carmen Acsinte. Sus în ceainărie, altă distracţie a serii: reclamele vechi. Alexandre, fii atent ce-am spicuit pentru tine din ce se vindea la noi în septembrie 1876: „Depositulu de vinuri E. Carada, 5 Str. Nouă. Vinuri roşii de Bordeaux, vinuri de Bourgogne, vinuri de Champagne, albe, de desert, rachiuri.” Eh? Pentru domnii care ne citesc, invitaţia de-a-şi imagina cam cum funcţiona „cea mai frumoasă invenţiune a timpului modern – aparatul galvano-electric pentru întrebuinţare proprie al stării de slăbiciune (puterea bărbătească) – cea mai uşoară manuare a aparatului [asta e un avantaj de menţionat, zic].” Am numai comentarii oribile de făcut în legătură cu noul tip de scule electrice, da’ mă abţin până se găseşte careva să ne explice cum ar fi putut funcţiona aşa ceva. Că na, ştim că muşchii se rigidizează prin electrocutare, da’ ce faci, cât ţii omul în curent? Până se instalează rigor mortis în loc? Serios dacă mă duce capul şi serios că cer ajutor explicativ.
Tot acolo am observat o formulare nefericită pentru lipsa de griji, în reclama pentru purgativul Darmol: „Dormi şi visează. Darmol lucrează.” Pe cuvânt, chiar nu mi se pare o idee bună, dintre toate momentele în care poţi să dormi, să-l alegi pe cel în care purgativul tău lucrează.
Pe Magheru, la Simeza am văzut expoziţia Opus-Flash a lui Ioan Cuciurcă din trecere, adică trecând pe lângă galerie, deci am prins cu coada ochiului nişte desene mişto de care erau sprijinite inexplicabil nişte bare. Oi judeca însă când voi fi văzut mai mult.
Încă o chestie care mi-a plăcut anul ăsta a fost că s-au trezit studenţii de la arte. La casa Robescu (pe lângă clădire) mi-a plăcut demonstraţia programatică a grupului Ochi Compus: studenţii pot să deseneze. Mă refer la studiul de anatomie – şi da, altfel accept o sticlă spartă pe post de simbol al nu ştiu cărui concept filosofic dacă ştiu că nu e o scurtătură. La Galeria UNA era o Love Story care nu m-a impresionat nicicum şi am plecat de acolo dezamăgită că în curtea din spate ploaia anulase ceva, cred, pentru că nu se vedea ţipenie de om. La Catacomba UNA (zău acum oameni buni, doar pentru că e la subsol…?) am văzut nişte tenişi într-un acvariu, mi-am zis că oamenii îşi spală pantofii deci sunt civilizaţi, bine. Nişte respiraţii în câteva sticle, chestie care m-a făcut să râd pentru că seamănă cu scenele în care Tom urlă într-o pungă ca să nu trezească dulăul. La Alert Studio, tot în preajmă, cârja cu roată intitulată The Support iar m-a amuzat, iar paharul cu vin pe care l-am arestat n-a avut nici o legătură cu asta. Prin curte pe la atelierele UNA din Griviţei am văzut şi unul din cele mai triste lucruri ale serii: un pahar plin pe jumătate cu vin, lăsat să se facă şpriţ în ploaie. Ţi se rupea inima, Alexandre, sunt sigură că înţelegi. L-am băut şi am plecat mai departe.
Mai departele n-a durat însă foarte mult, pentru că am ajuns la Studio Arte, unde era Noaptea Albă a Devoratorilor de Video Art, care m-a convins că ceva îmi lipseşte de nu pot cu video art. Nu pentru că n-am încercat. Am stat 10 minute într-un scaun uitându-mă la un tip care arunca cu pepeni într-un tablou şi apoi încă vreo două holbându-mă la creştetul cuiva în iarbă, cu cerul pe fundal. Am renunţat şi m-am ridicat să plec spre altă galerie, însă am ajuns în schimb acasă pentru că nu mai puteam. Vezica unei babe, vedeţi voi, a ţinut mulţi litri de urină de-a lungul celor mulţi ani de folosire şi a intrat la apă, normal şi logic. Aşa că babele simt mai des şi mai imperativ nevoia să se pişe. Deloc eroic, dar aşa s-a încheiat noaptea. Aşa şi cu mine tăindu-mi sandalele ca să-mi scot picioarele din ele.
Concluziile sunt că au ajuns să participe prea multe galerii pentru a fi văzute toate, ceea ce e foarte îmbucurător. Au venit din urmă galeriile vechi (nu cu chestii spectaculoase, dar e un plus) şi s-au trezit studenţii. Sunt sigură că s-au întâmplat chestii multe şi mişto şi prin alte părţi, pe unde nu am mai ajuns. Sper numai c-a avut cine să le vadă şi zic că e jalnic, pentru c-au fost totuşi doar vreo trei stropi de ploaie. Huo.
Surorile Marx 