Publicul de artă român e hidrofob

Oamenilor,

Încep cuvintele despre aseara galeriilor cu observaţia care ar trebui să fie concluzie, pentru că vreau să fie clar de la început. M-am convins că amatorimea de artă e o specie înrudită cu vrăjitoarea aia din Oz care se topea de la apă, pentru că a fost cam aproape de pustiu oraşul. Nu-i nimic, ploaie şi străzi goale = Petronie fericită. Şi nici n-am văzut decât un câine.

Mi-am pus deci nişte sandale şi trei haine pe mine încercând să nimeresc corect locul fiecărui obiect şi am plecat. M-am întors după umbrelă şi-am mai plecat o dată. Ca şi anul trecut (dar cu mult mai multă viaţă, care la mine e evident invers proporţională cu temperatura, dar direct proporţională cu precipitaţiile) m-am cărat mai întâi la Postăvăria Română, adică la Make a Point. Acolo am primit ceva de băut în care am identificat doar nişte măceşe (erau mult mai multe, am aflat apoi) şi de mâncare nişte chestii delicioase. Am întrebat unde-s cartofii prăjiţi şi privirea pe care am primit-o m-a făcut să mă aşez cuminte pe un scaun. Apoi un bărbat cu vreo zece ani mai bătrân ca mine s-a apucat să ne povestească despre cum putem trăi 40 de zile cu suc de portocale. Am strigat că Iisus a făcut o afacere mult  mai bună cu peştii ăia, anume ca să arunce lumea-n mine cu bilele alea din mere rase, smochine şi nucă de cocos. Succes.

N-a durat mult pauza, pentru că un tip firav, cu o moacă periculoasă de escroc şi îmbrăcat într-un costum gri cu cămaşă roz (urăsc cămăşile roz, nu-mi inspiră încredere) a venit în faţă cu două pahare şi un fel de aparat de electroliză. „Ăsta o să-ncerce să ne vândă ceva”, i-am şoptit babei care era cu mine. Şi am avut dreptate, la fel cum am avut în privinţa faptului că aparatul era trucat – chestie care s-a demonstrat mai apoi la cererea insistentă a publicului. Tipul arăta mult mai puţin jenat decât ar fi trebuit să fie într-o asemenea situaţie, ceea ce mi-a făcut silă mai rău decât păcăleala în sine. Am luat un blender cu suc de ceva de pe masă şi am plecat.

În continuare am dat peste nişte oameni la Atelier 35 care, din câte am înţeles din chestia numită „Energy – Pangea 2011” şi din „Small Maitreya Solar Cross”, deplâng fiinţele rele şi nenorocite, înstrăinate de natură şi de noi înşine, care am devenit în era industrială în care am uitat să venerăm Soarele. Eu zic că m-am săturat de leitmotivul ăsta cu „vai, oh, omul modern cel dezumanizat”, că nu am văzut ca statement-ul lor să fi fost făcut construind un cromleh în Lipscani şi că n-aş zice că Aztecii de exemplu, care venerau regulamentar Soarele, erau oameni foarte drăguţi când fugeau după inima unuia cu cuţitul.

Mi-a plăcut în schimb la ei o carte numită Post Internet Survival Guide, deşi n-a fost aşa amuzantă cum promitea titlul.

Am decis să-mi continuu seara văzând un film. Respiraţi, nu ştiam că urma să văd un film şi n-a fost chiar un film, ci Lovers and Enemies la Grand Café van Gogh. A fost cea mai tare chestie a serii în afară de umilirea escrocului de la Make a Point, pentru că am râs de am rămas fără aer. Pentru cei care nu o să apucaţi să-l vedeţi, e un conglomerat la limita coerenţei şi logicii de clişee din telenovele, adunate să construiască una nouă. O telenovelă, adică. Jucată de oameni ne-actori. Când a apărut aia care a zis că-i însărcinată şi că nu ştie cine-i tatăl, dar în urma unor teste s-a descoperit că e „a Romanian football player. Adrian the Speechless.” am auzit două pahare spărgându-se jos în restaurant, atât de tare am izbucnit în râs. Şi iar când am văzut apărând pe ecran doi oameni cunoscuţi şi foarte dragi mie.

Din ce-am văzut la Căminul Artei, la etaj, Magdalena Arnaudova mi-a plăcut. La parter, un film de câteva minute din care m-am ales cu zero înţelegere şi 10 draci, iar mai încolo ceva fain despre self-publishing şi Samizdat, plus o hartă mişto, Archiving Dictatorship, pe un perete. Şi un personaj care nu poate lipsi de la Noaptea Galeriilor: hipsterul ridicol de beat care bălmăjeşte la prietenii lui că el n-a ieşit în oraş degeaba în seara asta, ci ca să facă ceva (să se distreze suspectez c-a vrut să spună în continuare, dar nu putem fi siguri pentru că l-am împuşcat şi am plecat mai departe.)

Pentru prima dată (sau poate o mai fi fost da’ eram io chioară) a participat la chestia asta şi galeria Orizont. Mai bine decât m-aş fi aşteptat, recunosc c-am intrat c-un fior ţinânu-mi şira spinării ghem. Şi ce a pus pe pereţi Minerva Cubassa era chiar bun de privit. Amfore, atleţi proiectaţi video peste desene, stadioane moderne, cumva chestiile astea s-au adunat într-un ceva coerent în capul meu şi nu mi-a displăcut.

O nouă rundă de fain a fost la Cărtureşti, unde în cafenea la subsol am avut dovada că dacă ai ochi Bucureştiul e un oraş frumos chiar şi în urâţenii. Bravo Carmen Acsinte. Sus în ceainărie, altă distracţie a serii: reclamele vechi. Alexandre, fii atent ce-am spicuit pentru tine din ce se vindea la noi în septembrie 1876: „Depositulu de vinuri E. Carada, 5 Str. Nouă. Vinuri roşii de Bordeaux, vinuri de Bourgogne, vinuri de Champagne, albe, de desert, rachiuri.” Eh? Pentru domnii care ne citesc, invitaţia de-a-şi imagina cam cum funcţiona „cea mai frumoasă invenţiune a timpului modern – aparatul galvano-electric pentru întrebuinţare proprie al stării de slăbiciune (puterea bărbătească) – cea mai uşoară manuare a aparatului [asta e un avantaj de menţionat, zic].” Am numai comentarii oribile de făcut în legătură cu noul tip de scule electrice, da’ mă abţin până se găseşte careva să ne explice cum ar fi putut funcţiona aşa ceva. Că na, ştim că muşchii se rigidizează prin electrocutare, da’ ce faci, cât ţii omul în curent? Până se instalează rigor mortis în loc? Serios dacă mă duce capul şi serios că cer ajutor explicativ.

Tot acolo am observat o formulare nefericită pentru lipsa de griji, în reclama pentru purgativul Darmol: „Dormi şi visează. Darmol lucrează.” Pe cuvânt, chiar nu mi se pare o idee bună, dintre toate momentele în care poţi să dormi, să-l alegi pe cel în care purgativul tău lucrează.

Pe Magheru, la Simeza am văzut expoziţia Opus-Flash a lui Ioan Cuciurcă din trecere, adică trecând pe lângă galerie, deci am prins cu coada ochiului nişte desene mişto de care erau sprijinite inexplicabil nişte bare. Oi judeca însă când voi fi văzut mai mult.

Încă o chestie care mi-a plăcut anul ăsta a fost că s-au trezit studenţii de la arte. La casa Robescu (pe lângă clădire) mi-a plăcut demonstraţia programatică a grupului Ochi Compus: studenţii pot să deseneze. Mă refer la studiul de anatomie – şi da, altfel accept o sticlă spartă pe post de simbol al nu ştiu cărui concept filosofic dacă ştiu că nu e o scurtătură. La Galeria UNA era o Love Story care nu m-a impresionat nicicum şi am plecat de acolo dezamăgită că în curtea din spate ploaia anulase ceva, cred, pentru că nu se vedea ţipenie de om. La Catacomba UNA (zău acum oameni buni, doar pentru că e la subsol…?) am văzut nişte tenişi într-un acvariu, mi-am zis că oamenii îşi spală pantofii deci sunt civilizaţi, bine. Nişte respiraţii în câteva sticle, chestie care m-a făcut să râd pentru că seamănă cu scenele în care Tom urlă într-o pungă ca să nu trezească dulăul. La Alert Studio, tot în preajmă, cârja cu roată intitulată The Support iar m-a amuzat, iar paharul cu vin pe care l-am arestat n-a avut nici o legătură cu asta. Prin curte pe la atelierele UNA din Griviţei am văzut şi unul din cele mai triste lucruri ale serii: un pahar plin pe jumătate cu vin, lăsat să se facă şpriţ în ploaie. Ţi se rupea inima, Alexandre, sunt sigură că înţelegi. L-am băut şi am plecat mai departe.

Mai departele n-a durat însă foarte mult, pentru că am ajuns la Studio Arte, unde era Noaptea Albă a Devoratorilor de Video Art, care m-a convins că ceva îmi lipseşte de nu pot cu video art. Nu pentru că n-am încercat. Am stat 10 minute într-un scaun uitându-mă la un tip care arunca cu pepeni într-un tablou şi apoi încă vreo două holbându-mă la creştetul cuiva în iarbă, cu cerul pe fundal. Am renunţat şi m-am ridicat să plec spre altă galerie, însă am ajuns în schimb acasă pentru că nu mai puteam. Vezica unei babe, vedeţi voi, a ţinut mulţi litri de urină de-a lungul celor mulţi ani de folosire şi a intrat la apă, normal şi logic. Aşa că babele simt mai des şi mai imperativ nevoia să se pişe. Deloc eroic, dar aşa s-a încheiat noaptea. Aşa şi cu mine tăindu-mi sandalele ca să-mi scot picioarele din ele.

Concluziile sunt că au ajuns să participe prea multe galerii pentru a fi văzute toate, ceea ce e foarte îmbucurător. Au venit din urmă galeriile vechi (nu cu chestii spectaculoase, dar e un plus) şi s-au trezit studenţii. Sunt sigură că s-au întâmplat chestii multe şi mişto şi prin alte părţi, pe unde nu am mai ajuns. Sper numai c-a avut cine să le vadă şi zic că e jalnic, pentru c-au fost totuşi doar vreo trei stropi de ploaie. Huo.

Altă ghicitoare muzicală. Babană şi cu premii

Babelor şi voi ăştilanţi mai tinerei, aşa,

Se dă cântecelul de mai jos. Da ? Da. Buuun. Să se asculte atent şi na problemă: să se zică cine, ce, când.
Clar, simplu, onest, limpede, ferplei, fără scurtcircuite sau capcane tortuoase, să nu mai zică Dragonul că sunt maniac.

Şi vă mai dau şi hint, ba chiar vă dau două, că data trecută nu v-am dat deloc. Poftim hint unu – cireaşa de pe tort, ce mai: să zicem că trebuie doar să fiţi atent la cât durează.

Hint doi: alt cântecel, que voici:

Timp de gândire: până duminică după siestă.
Reguli: aceleaşi. Să scrieţi frumos, să nu pătaţi foaia, să nu faceţi ştersături. Aveţi dreptul la mai multe încercări, puneţi-vă şi copiii la contribuţie, ăia care aveţi copii; dacă nu, aranjaţi-vă cu Anaid să vi-l împrumute pe-al ei, face toţi banii.
Premiul: un vin absolut fabulos. Dacă ne-a mai rămas dulceaţă şi dacă găsesc unde a ascuns Rhetta făina, poate vă tratarisesc şi cu nişte clătite.

Hai, pă cai.
Fiţi cuminţi,
Vă pup.

Aşteptări

Oamenilor,

Fără prea multe cuvinte pentru că mă pregătesc să asasinez nişte vrăbii, în seara asta avem galerii. Aştept aceeaşi bună organizare concretizată-n hărţi şi programe împrăştiate prin oraş. Aştept ploaie. Aştept să mi se usuce tricoul de la ploaia de ieri şi se facă ora zece. Şi cam atât aştept, că chiar nu sunt o babă aşteptătoare.

Deseară să fim şobolani de artă!

Greșit.

Babelor,

Cumva, în lume au avut loc evenimente. Unul dintre ele a fost în Spania, unde niște tineri s-au adunat să protesteze așa, în general.
Tineri din alte țări, văzând că-i pe-așa, au făcut și ei același lucru. Unii chiar în România. Se organizează pe facebook, scriu pe bloguri despre cum au protestat. Și sunt niște idioți.
De exemplu, unul care își zice Miliția Spirituală spune așa: „Statul autoritar vs. Democrația Reală Acum”. Ăsta e de fapt doar titlul postării. Dedesubt ne povestește că poliția a trimis niște jandarmi care să stea prin preajma demonstrației.
Bun, și? Asta înseamnă „stat autoritar” după puțintica lui minte? Că niște polițiști își petrec o duminică frumoasă de primăvară uitându-se la niște copii care calcă iarba? Vaaaaai! Ce autoritar e statul român! Dar cum se poate una ca asta?
Nu, puștiulică, glumesc. Dacă vrei să vezi ce înseamnă un stat autoritar, du-te pe youtube și caută „Syrian Army trophy videos of the massacre in Daraa”. Nu pun linkul, pentru că e cu sânge și creieri care se scurg din capete. Dar poate că ți-ai revizui părerea despre cât de curajos ești tu când stai pe iarbă în fața TNBului. Și despre cât de autoritar e un polițist care își scrie SMSuri cu gagica.

Ei, și mai avem și siteul Wrong.ro. Unde e publicat un fel de manifest. Zice așa:

„Te-ai indignat când ai văzut pe Youtube cum niște brute, îmbrăcate în armuri plătite din banii dați de oameni normali pe iPod-uri, cheeseburgeri și bilete pe o zi întreagă la Disneyland snopeau în bătaie niște tineri care cereau un lucru simplu: exprimare liberă.

Te-a frapat faptul că marile trusturi internaționale de mass-media nu au reflectat evenimentele din Placa del Sol sau Placa Catalunya, mărginindu-se să transmită în cel mai bun caz câteva imagini tratate în derizoriu.”

Păi bă Wrong, hai să-ți zic eu un lucru. Acele „trusturi internaționale de mass-media” erau ocupate să dea imagini cu creierii vărsați în Siria. De-aia nu i-au băgat în seamă pe spanioli. Pentru că nu sunt importanți. Pentru că protesează împotriva a nimic. Pentru că în Spania nu e dictatură (cum crezi tu probabil), în Siria însă da. Te-a frapat cumva faptul că trusturile de mass-media au transmis cât au putut de mult din Egipt – fără să arate imagini derizorii? Sau nici n-ai observat, pentru că pe youtube și facebook tocmai se dădeau episoade noi din Robotzi?

Mai zice Wrong: „Știi că, în ciuda aparențelor, în România avem un singur mare Partid, care, o dată la patru ani, se scindează în două sau trei grupări dintre care ești nevoit să alegi. Ești absolut sigur că oricare dintre membrii acestui Partid, odată ce a pus mâna pe putere, o să acționeze în interes propriu, interes care de cele mai multe ori se manifestă în detrimentul tău.”

Ok, băiete. Ești absolut sigur că toți sunt identici, că avem „un singur mare partid”? Ai observat cumva în vreunul dintre partidele astea o grupare care să aibă niște idealuri sau scopuri asemănătoare cu ale tale? Există în vreunul dintre el cineva care să lupte împotriva corupției și apatiei? Dacă crezi că nu, atunci poate că ar trebui să închizi youtube și să iei în mână un ziar-două, poate chiar trei sau patru, ca să îți faci o părere cât mai clară. Până atunci, nu faci decât să vorbești în necunoștință de cauză.

Wrong continuă: „Observi că majoritatea cetățenilor care te înconjoară sunt abrutizați de ignoranța pe care o folosesc ca mecanism de auto-apărare psihică. Știu toți că nu e corect ce li se întâmplă, că au ajuns niște sclavi mecanizați care plătesc tribut unor privilegiați ai Partidului, dar preferă să tacă. Se înconjoară de elementele unei rutine zilnice care-i face să uite starea de degradare umană la care i-a condus călcarea sistematică și repetată în picioare a demnității lor.”

Dar tu, Wrong, observi că nu faci altceva decât să faci pe deșteptul? Sigur, toți sunt „abrutizați de ignoranță” (wtf?!?), numai tu vezi clar și ai înțelepciunea necesară să înțelegi ce se întâmplă în jurul tău. Cam la fel credeau și Hitler, Lenin, Ceaușescu. Cum să spun, în momentul în care te pui deasupra maselor și le scuipi în cap, te pui și în afara lor. Degeaba pretinzi tu că le înțelegi, când de fapt doar le desconsideri. Poate că ei nu se cred degradați, poate că ei nu sunt chiar atât de idioți cum ți se pare ție. Poate că tu ești cel abrutizat de căcaturile stângiste pe care le ai în cap. Hm? Ce zici?

În fine, închei cu o ultimă zicală a lui Wrong: „Cultura promovată în mass-media e de cea mai proastă calitate, o simplă comparație cu perioada de acum 50, chiar 100 de ani, fiind edificatoare.”

Acum 50 de ani? Unde, în România? Vorbim deci despre România anului 1961? Ce cultură era promovată în mass-media, și ce mass-media exista în România acum 50 de ani? Dar acum 100? Ai citit tu ziarele de la 1911? Crezi că presa din celelalte părți ale lumii era mai bună atunci decât acum? Tu, de fapt, ce ziare citești? Sau mass-media înseamnă pentru tine doar posturile de televiziune, ca pentru mai toată lumea, care se uită la Dan Diaconescu și Acasă și se plânge că nu este informată?

Mdap. Bănuiam.

Hai că m-am înfuriat și acum pot să dorm bine.

Vă pup,

Rhetta

Scoateți-vă bârnele din ochi și watermarkurile din poze.

Babelor,

Pe net pot fi găsiți tot felul de oameni talentați. Unii dintre ei au talentul de a face poze (de exemplu, cu oameni urâți, care în pozele respective par frumoși. E ceva). Bun, după ce fac poze, oamenii le pun pe net, ca să ne bucurăm cu toatele. Daaaar, ar fi o problemă. Și anume că mulți dintre ei sunt vanitoși, și vor să știe Vogue și Elle că ei sunt autorii pozelor. Drept care trântesc într-unul din colțurile pozei un watermark (cred că așa se cheamă), adică o siglă, cau cum au cluburile de fotbal. Până și Alex Mazilu, care este un fotograf mișto după părerea mea, are așa ceva.
Doar că siglele astea sunt enervante și absolut inestetice. Înțeleg că fotografii le văd ca pe un echivalent al semnăturii de pe tablou, dar mi se pare inutil și urât. E ca și cum pe toate cântecele autorii ar zice la un moment dat, cam pe la minutul 2:21 „această piesă este interpretată de”. Nu se face.
BTW: dacă Robert Capa sau Helmut Newton n-au folosit sigle, poate că a existat un motiv.
Și BTW 2: scriu asta pentru că unele poze sunt chiar bune, și tot ce le strică este watermarkul. Nu ca să enervez fotografii (ciudat, nu?).

Vă pup,

Rhetta

Blogger cu carte.

Babelor,

Unul dintre cei mai tari bloggeri din țară a scos o carte. Nu, nu Bobby Voicu, care a încetat să fie om și a devenit blog, și nici Tudor Chirilă, și nici măcar Umbrela Verde. De fapt, cei trei numiți nu sunt bloggeri tari, așa că nu știu de ce îmi pierd timpul cu ei.
Nu, bătrânele mele amice; autorul cărții este nimeni altul decât Bebe Mircea. Al cărui blog se cheamă Bebisebi, ca să ne aiurească.
Detalii, aici.

PS: Mircea este singurul copil din lume care știe cum arată Dikembe Mutombo, lucru pentru care surorile Marx o să îl aprecieze pe vecie. Și pentru că este un copil drăguț, frumos, inteligent și bine-crescut.

Vă pup,

Rhetta

Card.

Babelor,

Ceva timp în urmă. Eu în oraș, Veta așișderi, ne întâlnim, ne dăm palme, zicem că să bem bere. Mă duc la bancomat, scot șapte milioane, le beau.
A doua zi. Pisicile, că miau. „Bine”, zic, și mă duc să le iau de mâncare.
Ajung la MegaImage, umplu coșul cu de-ale gurii, merg la casă. Un băiat asudat le scanează, îi dau cardul, îl trece prin pizda aia, aia zice că nu. „Mai încearcă”, zic. Mai încearcă, nimic. Furioasă, mă duc la bancomatul de la Mega. Ăla se uită la mine și zice și el că nu. Și mai furioasă, las totul baltă și mă duc la bancă s-o omor. Banca e închisă, încerc să scot bani de la bancomat, nimic. Pe bancomat, un număr de telefon. Sun. O voce de fetiță răspunde. Îi povestesc tărășenia. Între timp începe să plouă, ca să fie totul și mai trist.
– A, zice fata, da, văd. Cardul era blocat temporar. Acum că ați sunat, îl blochez definitiv.
– De ce?, întreb eu curioasă.
– Pentru că l-ați folosit în bancomatul din Piața Romană numărul 800, în ziua de, la ora, și acolo era instalat un aparat fraudulos de copiat carduri. Așadar, ca măsură preventivă, vi-l blocăm. Dar vă dăm altul. Veniți să-l luați peste cinci zile lucrătoare.
– Bine, zic. Și până atunci ce fac?
– Luați bani de la ghișeul băncii. Costă, dar n-aveți încotro.
Închid telefonul, dau un șut în bancă, aia ia foc. Plec.
Cinci zile mai târziu, mă duc la bancă.
– Am venit să-mi iau cardul, zic.
– Foarte bine, ne bucurăm enorm. Nu e gata. (femeia cu un neg pe față se uită în computer) De altfel, văd că nici măcar n-am cerut-o.
– Aha, zic eu. Fata de la telefon a spus că…
– Ne pare foarte rău, zice femeia. Lăsați că o cer eu. Cinci zile, știți…
Plec cu scalpul ei în buzunar. Pe drum, îmi amintesc că îl cunosc pe directorul băncii. Îl sun. Îi povestesc. Zice că se ocupă. Mă sună peste cinci minute înapoi.
– Scuze, Rhetto, zice, a fost o confuzie la mijloc, cardul e pe drum, dar femeia cu neg n-are cum să știe asta.
– Ok, zic.
– O să vină mâine.
Mâine, cardul nu venise. Femeia cu neg a zis că poate mai pe seară. I-am smuls negul și mi-am văzut de drum. A doua zi primesc un sms de la bancă: „Sărumâna. V-a venit cardul. Banca”. Mă duc.
– Am venit să-mi iau cardul, zic.
– E aici, spune femeia acum fără neg. Și veniți mâine să luați și pinul.
Am trecut prin perete, pe unde m-am și întors a doua zi. Cardul și pinul mă așteptau acolo. Am făcut semn batalionului pe care-l lăsasem în fața băncii să nu tragă. I-am dat femeii negul înapoi.
Totul e bine când se termină cu bine, nu?

Vă pup,

Rhetta

Doar aparent paradoxal, fac reclamă unui câine

Oamenilor,

Deşi pune periodic şi compulsiv pe-aici clipuri care ne zbârlesc toate cele, deşi ne chinuie în toate felurile care-i trec printre urechi şi are în sertar păpuşi voodoo cu toate dintre noi, Piticugras e în continuare unul din bloggerii pe care-i citim. Astfel am aflat zilele trecute că printre dăunătorii care i-au invadat casa în ultimul an (din care enumerăm acarieni, E. Coli-eni, şerpilienii de sub canapea şi cel puţin o fantomă), mai nou e un câine. Eh, spre deosebire de toţi ceilalţi şi în ciuda sfaturilor mele, pe ăsta nu vrea să-l omoare. Şi-atunci ce-i de făcut?

Acu’ na, ştiţi. Io nu sunt iubitoare de câini, ca să zic aşa. Nici măcar când nu mă muşcă. Dar pentru că am puseuri de omenie (chiar ieri mi-am manifestat dorinţa ca unul care zăcea în mijlocul unei benzi de circulaţie pe bd. Aviatorilor să nu fi fost mort sau rănit grav ci doar foarte nepăsător şi m-am bucurat când s-a dovedit că era ultima variantă), zic aşa:

Mai întâi, pentru Rhetta: da, cea mai bună cale de-a fi neşantajabil e să spui tot.

Apoi, câinele ăsta nu poate rămâne Piticuluigras. Dacă a ajuns să-mi zică mie să-l iau, vă închipuiţi cam cât de fericit e deja în legătură cu fapta lui cea bună. Nu ştiu cui îi convine mai puţin principiul conform căruia cel care face o faptă bună rămâne cu ea pe cap, câinelui sau Piticuluigras, cert e că e nevoie de un iubitor de animale care să vrea un pui de boxer (nu de chilot şi nici de sportiv, ci de câine, m-am interesat expres).

Pisică ştiu că n-aţi vrut, mai demult. Acum vă încercăm c-un câine şi jur că după colţ pândeşte concluzia că sunteţi nişte bestii la fel ca mine, doar că pe mine mă lăsaţi să mă manifest şi voi pozaţi în iubitori de animale.

(Castană în creştet, cică nu aşa se face reclamă unui animal.)

Serios deci, cine vrea un câine? Eu nu mănânc supă săptămâna asta. Ăsta vine cu clip cu muzică emoţionantă, îi puteţi vedea ochii frumoşi şi blânzi, precum şi aptitudinile de dat din coadă aici. N-aş vrea să-l văd fugind după mine pe străzi, deci rugămintea vine de fapt din partea mea: luaţi-l acasă şi aveţi grijă de el.

Televomă

Oamenilor,

N-am avut azi treabă şi am deschis televizorul.  De când n-am mai făcut această chestie extravagantă mi-au şi schimbat ăia programele, modemul, receiverul şi alte tehicalităţi din astea. După ce am localizat telecomenzile (toate 873) şi am făcut juma’ de oră nişte setări care să-mi permită să folosesc, cum ar veni, chestia pentru care plătesc, m-am gândit ce să întreb oglinda fermecată. Nu era încă intervalul orar al crimelor şi violurilor, ziua-n amiaza mare la tv există doar teleshopping. Am cumpărat trei răzători şi un mixer minune cu care am rănit grav prezentatorii care le vindeau – sper că printre cele mai de prost-gust creaturi pe care o să-mi fie dat vreodată să le văd . E ok însă, pentru că i-am glazurat apoi cu cremă de melc deci se vor regenera (dacă n-am scris de patru ori „degenera”…)

Încă şocată de ce se întâmplă şi se vinde în lume, mi-am amintit că am auzit ieri de la Rhetta de o revoluţie începută pe Facebook, care trebuia să fi adunat mase de oameni pe stradă (încă n-am terminat de râs). Am zis că mai întâi să caut ceva informaţii despre asta, deci ştiri.

Am ajuns evident la spartul târgului, adică la meteo. Nimic vesel pentru mine, soare şi căldură. Cu o mică excepţie pentru zona Banatului unde am aflat că se vor întâmpla mai pe seară „averse şi chiar şi precipitaţii”, ceea ce mi s-a părut de-a dreptul exagerat din partea naturii. Am certat natura scuturând o pătură plină de firmituri pe geam şi urlând la soare, după care am schimbat canalul.

Într-un jurnal de ştiri am dat de o domnişoară a cărei moacă mi s-a părut cunoscută (dacă ASIA vă spune şi altceva decât continentul înseamnă că râdeţi cam la fel de tare ca şi mine acum) şi care s-a apucat de una din chestiile de care se apucă oamenii când îşi dau seama că muzica e cu cântat: de modă. De la ea am aflat de vaporicitatea materialelor, care sunt scumpe, dar nu scumpe ca preţ ci ele ca materiale.

Perseverentă cum mă ştiţi (adică până mă plictisesc), am mai avut un spasm pe telecomandă ca să ajung la oroarea care mi-a făcut coloana vertebrală stegozaur. Şi vă întreb, cu mirare că întrebarea asta nu urlă de peste tot din Univers: cum şi de ce poate să existe aşa ceva ca emisiunea unui om cu faţă de copil bătrân, numit Măruţă?! (Mă ştiţi economă la semne de punctuaţie, vă daţi seama ce înseamnă un semn de întrebare şi unul de exclamare, sper.)

Tolănită pe o canapea ca înţeleapta satului, o hârcă de mahala perfectă (despre care internetul îmi spune că se autointitulează Bamboi şi încă doamnă, ceea ce mi se pare corect) primea spre judecare nişte tâmpenii care nu ar trebui băgate în seamă niciodată, cum ar fi relaţia unor persoane la fel de suspecte ca ea. Scârbită de puţina înţelegere a unei ţări întregi pe care şi-o imaginează auditoriu, cu o morgă de văduvă de ceferist care bârfeşte la o sămânţă faptul că e prea bună ca să bârfească cu gospodinele murate din bloc, revărsa valuri de mâzgă verbală despre orice. Printre multe altele, sfatul folositor că dacă femeia are clanţă un bărbat adevărat îi va da una-două peste bot şi va rezolva problema. Să ajungi să dai tribuna unei asemenea apariţii neomeneşti trebuie să fie, vă rog eu din sufletul meu să fie, fundul prăpastiei . N-am reuşit să închid înainte să vomit (şi voma mea a început să vorbească la fel ca ţoapa Bamboi, ceea ce a adus a doua rundă), aşa că mai adresez o rugăminte oamenilor pe care-i cunosc şi care încearcă să facă ceva în lume. Mă, ştiu că dintr-un motiv care-mi scapă jegul ăsta de emisiune înseamnă ceva în shitbizu’ românesc (chestie care spune multe despre biz), dar sunt, chiar sunt, chestii care pur şi simplu nu merită.

Şi un anunţ: lucrez la o tulpină selectivă de E.Coli. Ţoapă Bamboi, fereşte-te.

Despre altă babă.

Babelor,

M-am trezit astă-noapte și mi-am zis: să mă uit în calendar! Pasămite, e ziua cuiva.
Deschid calendarul, dau la pagina de azi, observ că am dreptate. E ziua unei babe apropiate mie. Pun mâna pe telefon, o sun, răspunde.
– La mulți ani, zic.
– Muie, face ea.
O cunosc, știu că asta-i o vorbă dulce venind din gura ei.
– Ce mai faci?, zic.
– Mă plictisesc, spune.
– Păi dacă vrei trec pe la tine, mă ofer eu, că deh, e ziua ei și-mi zic să-i fac omului o bucurie.
– Ca să mă plictisesc cu tine? Nu, mersi, zice.
Mda, îmi zic.
– Mda, zic. Hm.
Tăcem o vreme, apoi vorbește ea.
– Tu tot în apartamentul ăla urât stai?, mă întreabă.
– Tot, răspund.
– Am stat trei luni la pușcărie, și era mai frumos decât la tine, zice. Am avut tovarășe de celulă mai plăcute decăt tine.
– Și eu, zic. Mă rog, vroiam doar să-ți spun la mulți ani…
– Mi-ai spus, zice. Mersi. Pa.
Și închide.
Așa e baba asta, rea de mușcă lanțul, nesuferită și imposibilă. Drept care mi-e dragă ca nimeni altcineva.

Vă pup,

Rhetta