Pe care… l-am băut (N° 16) – premiul lui Felix

 

 

« Vreau ca vinul slujbei mele să fie bun, spunea un preot, fiindcă nu vreau să mă strâmb în faţa Domnului când mă-mpărtăşesc » (Léon Abric)

Babelor mezami, mă copii,

Azi se cuvine să punem cununa de lauri peste fruntea bravului centurion ce se cheamă Gabrielus Pauperus Felix pentru că el a fost ăl mai aproape şi mai aproape dintre toţi de răspunsul la ghicitoarea pe care v-am dat-o vineri, chiar dacă vizibilitatea era redusă. După cum am promis, avem să-l răsfăţăm cu una din cele mai desăvârşite şi mai divine licori musiualexandreşti. Na.

Vinul ăsta, mezami, a venit ca o neaşteptată şi cosmică răscumpărare ; it saved my day, sau – cu voia voastră – it saved my dog day. Şi dog day era, oh, my droogies. Căniculă asasină cum franţuzul se vaită cu patos majuscul că cică nu s-ar mai fi văzut – mvaai şi oh-là-làà – de un secol, arşiţă care te jupoaie de viu şi care te-mpinge să te despoi până şi de sufleţi. En conséquence, cu mintea la exorcismul cuiului care pe cui se scoate, plecat prompt în vipia amiezii mari şi-n răspărul ultimului dram de luciditate (a se citi unde-ieşi-mă-pă-căldura-asta) după leac şi fluid vital. Et voilà :

Romanul în Galia spunea aşa : « Saxeolum optimum vinum », aşa că fix acolo vă duc : la Seyssuel, epicentru al viilor rhodaniene, diacritică geografică şi semiton angelic între stiff upper lip-ismul blazat al septentrionului monocord şi faconda de răsfăţ solar a Mediteranei. Suntem în acea paranteză serafică dintre malurile Rhônului şi Alpi, acolo unde primii prin preajmă au fost allobrogii – celţi de compostură sprâncenată, fulminant zel belicos şi nemaipomenit talent podgorean. Aşezarea lor de vază – la o zvârlitură de băţ de Saxeolum – se chema Vienna, după cum primul o pomeneşte – poftim – chiar Iulius Cezar, în De Bello Gallico. Sau ουιεννα, după Strabon, ori Βιεννα, după Plutarh. Înainte de asta însă, prin 121 înainte de Hristos, Quintus Fabius Maximus (alt Fabian ? heh) îi îngenunchea pe allobrogi, făcând din bărbăţia lor renume şi titlu de onoare, fiindcă de-atunci avea el însuşi să se numească  Allobrogicus. De unde Fornix Fabianus, la Roma. Să aibă şi el arcul lui de triumf, cum ar veni. Poza castelului e luată de aici, unde mai sunt şi altele, toate creditele autorului).

Pe romani însă avea să-i subjuge – à leur tour – via allobrogilor. Vitis allobrogica, cea care le smintea simţurile cu cel mai bun vin pe care-l băuseră vreodată ; de unde şi sintagma de mai sus. Dacă nu mă credeţi, ask Pliniu. Pe ăl Bătrân.

Peste o cratimă cam de o mie de ani mai târziu, castelul de la Seyssuel intra pe mâna unui anume Guy de Bourgogne, arhiepiscop de Vienna (nimic de-a face cu ducii burgunzi). Deh, în vremurile alea capeţiene, tăioase şi contondente, parte-şi făcea cel care aduna şi toată lumea ştie că agoniseala şi chiverniseala erau adjuvante serioase ale autorităţii ecleziastice. Câtăva vreme mai târziu, Guy de Bourgogne al nostru primea coroana papală la Vienna – civitas sancta – şi, la 69 de ani, devenea Calixt al doilea.

Pentru Calixt, indulgenţa papală putea să-nsemneze orice, de la  sarcasmul vindicativ al scenei plimbării unui antipapă proaspăt mazilit – Grigorie al optulea – înfăşurat într-o piele însângerată de bou şi arătat mulţimii călare de-andoaselea pe o cămilă, şi până la Sicut Judaeis. Ecleziastic profund şi pătimaş – lui i se datorează ceea ce este azi pelerinajul la Compostela şi (lui mai mult decât oricui) celibatul preoţilor catolici – Calixt era totuşi de o şiretenie dusă cel puţin până acolo unde-şi ridica privirea. Trăgător îndemânatic şi impenitent de sforării, uneltitor hărăzit cu un fler al profitului de o colosală ascuţime, Calixt îşi strecurase suveranul în buzunar, pe Louis VI le Gros, pe care-l însurase prompt c-o nepoată de-a lui. Mariaj, pare-se, din cele mai fericite.

Louis VI le Gros, sau le Batailleur, rege pe cât de bătăios, pe atât de bonom şi jovial,  a fost primul – zice-se – care a pronunţat cuvântul… Franţa, nemaivoind să fie doar rege al francilor, după cum îi scria lui Calixt, ci al unei ţări pe care aşa a numit-o. Franţa. Şi ca să vedeţi cât de mică e uneori lumea marii istorii, Louis VI avea să-şi însoare mezinul, pe Louis al şaptelea, cu cine ? Cu fâşneaţa aia de Aliénor d’Aquitaine, despre care am mai pomenit. Ask Petronia.

În 1401, castelul era al episcopului Thibault de Rougemont, cam până când gentilomii campaniarzi de Montcarrà l-au făcut fărâme. Refăcut, a fost mereu miezul zavistiei între moştenitorii tronului şi arhiepiscopi, asta până la recunoaşterea ca suzeran a lui Louis XI de către arhiepiscopul de atunci al Viennei, Jean de Poitiers. Ce folos c-au căzut la-nvoială, castelul n-avea să scape de prăpădul hughenot şi de-atunci, aşa a rămas.

Gata, hai să ne întoarcem la premiu. Un vin subtil şi rafinat, iconoclast şi jucăuş, un vin de jouisseur et de plaisir immédiat, mezami, desăvârşit contrapunct între nobleţea soiului ăstuia, viognier (mai ţineţi minte ?), modestia etichetei, savoir faire-ul lui musiu Louis Chèze, vertijul neprimitor al colinelor abrupte şi sărăcăcioase unde e plantată via şi splendoarea care se ascunde în sticlă.

Roba: Auriu delicat şi jaune paille, culoare sprintenă de vin tânăr şi care musai se bea tânăr

Aroma: flori şi fructe: pere bergamote, piersici, caise, trandafiri, irişi, salcâmi, violete…

Gustul: rotund şi pomădat, în care se regăsesc toate cele de mai sus, plus o notă discretă de turtă-dulce.

Finalul: Dieu veut que nous vivions au milieu du temps dans l’attente perpétuelle de l’éternité (Bossuet).

A, răspunsul la ghicitoare ? Bucata dintâi, trasă dintr-o tetralogie, se cheamă Warlock şi e pe al doilea – şi, zic io, cel mai reuşit – disc al băieţilor de la Caravan, emblemă a rock-ului progresiv, mai precis a nucleului de la Canterbury. 1970, heh. Într-a doua îi auzim pe amicii lor de la Hatfield and the North.

Gata, hai,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

De-ale blocatarilor

Oamenilor,

Lumea din blocul nostru face multe chestii ciudate. Unora li se pare mai logic să deschidă larg uşa decât geamul când gătesc, alţii lasă pungi cu gunoi la uşă ca şi cum femeia de serviciu ar fi un fel de curier, alţii pur şi simplu bat prea multe şniţele dimineaţa. Pe fiecare îi pedepsim după faptă, luând în calcul şi taxând greu recidivele.

Eh, una din babele antipatice din bloc (cele simpatice fiind noi, evident – mai puţin pentru cei de mai sus, la fel de evident) s-a mărturisit vinovată pentru o aberaţie cât China. Anume mutarea cutiilor de scrisori de pe peretele pe care stăteau atât de normal şi corect pe un altul, unde mi-e incomod să ajung la cutia mea ca să aflu ce furnizor de servicii trebuie să dau în judecată în fiecare săptămână. Ori asta mă agasează pe bună dreptate.

Coborând ieri dimineaţă ca să cumpăr nişte lacăte pentru uşile de la ghenă (lacăte ale căror chei le vom avea doar noi şi cele câteva din maimuţele evoluate care ştiu că uşa ghenei se închide după ce se foloseşte toboganul de gunoi), am dat la parter de baba Pancea. „Bună ziua” – „bună ziua”, dau să trec pe lângă ea când mă opreşte arătând un perete în stânga: „Nu credeţi că-i mai bine cu cutiile poştale aici?”

„Poftim?” mă uit la ea incredulă şi uşor cu milă. „Cutiile sunt ai…” mă întorc spre peretele din dreapta, unde trebuiau să fie, şi văd golul zugrăvit evident în altă culoare, pusă de nişte zugravi cărora nu li se păruse inutil să dea cutiile jos şi să vopsească şi-n spatele lor.

„Unde sunt cutiile?” întreb cu o indignare care o face pe baba stupidă să-mi răspundă probabil mai puţin mândru decât intenţionase:

„Păi i-am cerut administratorului să le mute…”

„Dumneata? De ce?” tun.

„Păi erau prea aşa, pe scări, şi am alunecat alaltăieri de pe o treaptă când m-am oprit să iau ziarul.”

„Şi pentru că dumneata nu ai echilibru noi trebuie acum să ne scălâmbăim pe peretele ăla?”

„Păi e mai bine aşa, uitaţi şi dvs.”

„Mă uit. Şi văd că nu pot să ajung la cutia mea din cauza băncii pe care tot un nepot de-al vostru a furat-o din parc şi a adus-o aici” (de fapt Rhetta sau Veta a adus-o, dar nu asta contează, s-au bucurat toate babele de ea că au pe ce sta la bârfă şi când plouă.)

A tăcut.

Am tăcut şi io şi m-am dus direct la administrator, pe care l-am luat de gât (l-aş fi luat de guler dar era de-a dreptul jegos): „Cutiile de scrisori.”

„…Mddda, ce-i cu ele?…” a tremurat ăla.

„Le muţi acum pe perete la etajul opt. Ai înţeles?”

A înţeles, drept pentru care de-acum baba Pancea va avea bucuria de-a nu mai cădea pe scări când îşi ia ziarul, pentru simplul motiv că nu mai ajunge să şi-l ia. Liftul urcă doar până la şapte şi, precum ştim prea bine, ea cu scările nu se împacă.

 

Dude, wtf!

Oamenilor,

Poate aţi uitat sau aţi crezut la momentul ăla că era o glumă, dar spuneam mai demult că am o fabrică de ţuică în Dorohoi. Afacerea merge bine, mulţumesc de întrebare, şi datorită ei pot să observ că străzile din Bucureşti duhnesc mai nou a borhot. Pentru că a trebuit să tot fac vizite de lucru pe la fabrică şi să inspectez toate halele şi instalaţiile, pot să vă zic foarte sigur că a aşa ceva miroase acest oraş în care duzii sunt lăsaţi să-şi scuture fructele pe trotuare şi străzi.

Oraşul a devenit astfel o mare distilerie în care dudele albe şi negre putrezesc în căldură şi soare, strivite de tălpile trecătorilor – iar cele negre fac bine şi mai şi pătează toate lucrurile pe care cad, de parc-ar fi pungi cu apă cu cerneală aruncate de la etajul trei peste pietoni de o copilă pe nume Petronia Marcs, acum vreo multe zeci de ani. Acu’ eu înţeleg că prin vaporii degajaţi de fructele astea în putrefacţie încercăm să îmbătăm Sf. Duh ca să cadă (pardon, să se pogoare cătinel şi intenţionat) la două zile, să avem Rusalii libere după plac, dar nu merge aşa pentru că ameţesc mai întâi pământenii. Miroase ca o crâşmă în care nu s-au spălat podelele de şase ani.

Practică cum mă ştiţi, am şi de data asta soluţii pentru problemele de care mă plâng: în primul rând, lumea să-şi planteze în curţi copaci care nu produc chestii deranjante (deci fără plopi). Dacă chiar vor cu tot dinadinsul duzi în curte, oamenii să fie obligaţi să-i tundă la limita gardului, în aşa fel încât fructele să nu depăşească perimetrul curţii. În al doilea rând, chiar dacă ar costa ceva, maşinile alea care împrăştie apă pe străzi să fie trimise şi pe alte rute decât marile bulevarde, pe un traseu al bălţilor de dude fermentânde. Şi să pună jetul inclusiv pe trotuare, măcar noaptea. Mă gândesc că s-ar putea acoperi costurile unor asemenea activităţi anormale economisind din altă parte, de exemplu închizând fântânile arteziene când plouă de rupe asfaltul.

Publicul de artă român e hidrofob

Oamenilor,

Încep cuvintele despre aseara galeriilor cu observaţia care ar trebui să fie concluzie, pentru că vreau să fie clar de la început. M-am convins că amatorimea de artă e o specie înrudită cu vrăjitoarea aia din Oz care se topea de la apă, pentru că a fost cam aproape de pustiu oraşul. Nu-i nimic, ploaie şi străzi goale = Petronie fericită. Şi nici n-am văzut decât un câine.

Mi-am pus deci nişte sandale şi trei haine pe mine încercând să nimeresc corect locul fiecărui obiect şi am plecat. M-am întors după umbrelă şi-am mai plecat o dată. Ca şi anul trecut (dar cu mult mai multă viaţă, care la mine e evident invers proporţională cu temperatura, dar direct proporţională cu precipitaţiile) m-am cărat mai întâi la Postăvăria Română, adică la Make a Point. Acolo am primit ceva de băut în care am identificat doar nişte măceşe (erau mult mai multe, am aflat apoi) şi de mâncare nişte chestii delicioase. Am întrebat unde-s cartofii prăjiţi şi privirea pe care am primit-o m-a făcut să mă aşez cuminte pe un scaun. Apoi un bărbat cu vreo zece ani mai bătrân ca mine s-a apucat să ne povestească despre cum putem trăi 40 de zile cu suc de portocale. Am strigat că Iisus a făcut o afacere mult  mai bună cu peştii ăia, anume ca să arunce lumea-n mine cu bilele alea din mere rase, smochine şi nucă de cocos. Succes.

N-a durat mult pauza, pentru că un tip firav, cu o moacă periculoasă de escroc şi îmbrăcat într-un costum gri cu cămaşă roz (urăsc cămăşile roz, nu-mi inspiră încredere) a venit în faţă cu două pahare şi un fel de aparat de electroliză. „Ăsta o să-ncerce să ne vândă ceva”, i-am şoptit babei care era cu mine. Şi am avut dreptate, la fel cum am avut în privinţa faptului că aparatul era trucat – chestie care s-a demonstrat mai apoi la cererea insistentă a publicului. Tipul arăta mult mai puţin jenat decât ar fi trebuit să fie într-o asemenea situaţie, ceea ce mi-a făcut silă mai rău decât păcăleala în sine. Am luat un blender cu suc de ceva de pe masă şi am plecat.

În continuare am dat peste nişte oameni la Atelier 35 care, din câte am înţeles din chestia numită „Energy – Pangea 2011” şi din „Small Maitreya Solar Cross”, deplâng fiinţele rele şi nenorocite, înstrăinate de natură şi de noi înşine, care am devenit în era industrială în care am uitat să venerăm Soarele. Eu zic că m-am săturat de leitmotivul ăsta cu „vai, oh, omul modern cel dezumanizat”, că nu am văzut ca statement-ul lor să fi fost făcut construind un cromleh în Lipscani şi că n-aş zice că Aztecii de exemplu, care venerau regulamentar Soarele, erau oameni foarte drăguţi când fugeau după inima unuia cu cuţitul.

Mi-a plăcut în schimb la ei o carte numită Post Internet Survival Guide, deşi n-a fost aşa amuzantă cum promitea titlul.

Am decis să-mi continuu seara văzând un film. Respiraţi, nu ştiam că urma să văd un film şi n-a fost chiar un film, ci Lovers and Enemies la Grand Café van Gogh. A fost cea mai tare chestie a serii în afară de umilirea escrocului de la Make a Point, pentru că am râs de am rămas fără aer. Pentru cei care nu o să apucaţi să-l vedeţi, e un conglomerat la limita coerenţei şi logicii de clişee din telenovele, adunate să construiască una nouă. O telenovelă, adică. Jucată de oameni ne-actori. Când a apărut aia care a zis că-i însărcinată şi că nu ştie cine-i tatăl, dar în urma unor teste s-a descoperit că e „a Romanian football player. Adrian the Speechless.” am auzit două pahare spărgându-se jos în restaurant, atât de tare am izbucnit în râs. Şi iar când am văzut apărând pe ecran doi oameni cunoscuţi şi foarte dragi mie.

Din ce-am văzut la Căminul Artei, la etaj, Magdalena Arnaudova mi-a plăcut. La parter, un film de câteva minute din care m-am ales cu zero înţelegere şi 10 draci, iar mai încolo ceva fain despre self-publishing şi Samizdat, plus o hartă mişto, Archiving Dictatorship, pe un perete. Şi un personaj care nu poate lipsi de la Noaptea Galeriilor: hipsterul ridicol de beat care bălmăjeşte la prietenii lui că el n-a ieşit în oraş degeaba în seara asta, ci ca să facă ceva (să se distreze suspectez c-a vrut să spună în continuare, dar nu putem fi siguri pentru că l-am împuşcat şi am plecat mai departe.)

Pentru prima dată (sau poate o mai fi fost da’ eram io chioară) a participat la chestia asta şi galeria Orizont. Mai bine decât m-aş fi aşteptat, recunosc c-am intrat c-un fior ţinânu-mi şira spinării ghem. Şi ce a pus pe pereţi Minerva Cubassa era chiar bun de privit. Amfore, atleţi proiectaţi video peste desene, stadioane moderne, cumva chestiile astea s-au adunat într-un ceva coerent în capul meu şi nu mi-a displăcut.

O nouă rundă de fain a fost la Cărtureşti, unde în cafenea la subsol am avut dovada că dacă ai ochi Bucureştiul e un oraş frumos chiar şi în urâţenii. Bravo Carmen Acsinte. Sus în ceainărie, altă distracţie a serii: reclamele vechi. Alexandre, fii atent ce-am spicuit pentru tine din ce se vindea la noi în septembrie 1876: „Depositulu de vinuri E. Carada, 5 Str. Nouă. Vinuri roşii de Bordeaux, vinuri de Bourgogne, vinuri de Champagne, albe, de desert, rachiuri.” Eh? Pentru domnii care ne citesc, invitaţia de-a-şi imagina cam cum funcţiona „cea mai frumoasă invenţiune a timpului modern – aparatul galvano-electric pentru întrebuinţare proprie al stării de slăbiciune (puterea bărbătească) – cea mai uşoară manuare a aparatului [asta e un avantaj de menţionat, zic].” Am numai comentarii oribile de făcut în legătură cu noul tip de scule electrice, da’ mă abţin până se găseşte careva să ne explice cum ar fi putut funcţiona aşa ceva. Că na, ştim că muşchii se rigidizează prin electrocutare, da’ ce faci, cât ţii omul în curent? Până se instalează rigor mortis în loc? Serios dacă mă duce capul şi serios că cer ajutor explicativ.

Tot acolo am observat o formulare nefericită pentru lipsa de griji, în reclama pentru purgativul Darmol: „Dormi şi visează. Darmol lucrează.” Pe cuvânt, chiar nu mi se pare o idee bună, dintre toate momentele în care poţi să dormi, să-l alegi pe cel în care purgativul tău lucrează.

Pe Magheru, la Simeza am văzut expoziţia Opus-Flash a lui Ioan Cuciurcă din trecere, adică trecând pe lângă galerie, deci am prins cu coada ochiului nişte desene mişto de care erau sprijinite inexplicabil nişte bare. Oi judeca însă când voi fi văzut mai mult.

Încă o chestie care mi-a plăcut anul ăsta a fost că s-au trezit studenţii de la arte. La casa Robescu (pe lângă clădire) mi-a plăcut demonstraţia programatică a grupului Ochi Compus: studenţii pot să deseneze. Mă refer la studiul de anatomie – şi da, altfel accept o sticlă spartă pe post de simbol al nu ştiu cărui concept filosofic dacă ştiu că nu e o scurtătură. La Galeria UNA era o Love Story care nu m-a impresionat nicicum şi am plecat de acolo dezamăgită că în curtea din spate ploaia anulase ceva, cred, pentru că nu se vedea ţipenie de om. La Catacomba UNA (zău acum oameni buni, doar pentru că e la subsol…?) am văzut nişte tenişi într-un acvariu, mi-am zis că oamenii îşi spală pantofii deci sunt civilizaţi, bine. Nişte respiraţii în câteva sticle, chestie care m-a făcut să râd pentru că seamănă cu scenele în care Tom urlă într-o pungă ca să nu trezească dulăul. La Alert Studio, tot în preajmă, cârja cu roată intitulată The Support iar m-a amuzat, iar paharul cu vin pe care l-am arestat n-a avut nici o legătură cu asta. Prin curte pe la atelierele UNA din Griviţei am văzut şi unul din cele mai triste lucruri ale serii: un pahar plin pe jumătate cu vin, lăsat să se facă şpriţ în ploaie. Ţi se rupea inima, Alexandre, sunt sigură că înţelegi. L-am băut şi am plecat mai departe.

Mai departele n-a durat însă foarte mult, pentru că am ajuns la Studio Arte, unde era Noaptea Albă a Devoratorilor de Video Art, care m-a convins că ceva îmi lipseşte de nu pot cu video art. Nu pentru că n-am încercat. Am stat 10 minute într-un scaun uitându-mă la un tip care arunca cu pepeni într-un tablou şi apoi încă vreo două holbându-mă la creştetul cuiva în iarbă, cu cerul pe fundal. Am renunţat şi m-am ridicat să plec spre altă galerie, însă am ajuns în schimb acasă pentru că nu mai puteam. Vezica unei babe, vedeţi voi, a ţinut mulţi litri de urină de-a lungul celor mulţi ani de folosire şi a intrat la apă, normal şi logic. Aşa că babele simt mai des şi mai imperativ nevoia să se pişe. Deloc eroic, dar aşa s-a încheiat noaptea. Aşa şi cu mine tăindu-mi sandalele ca să-mi scot picioarele din ele.

Concluziile sunt că au ajuns să participe prea multe galerii pentru a fi văzute toate, ceea ce e foarte îmbucurător. Au venit din urmă galeriile vechi (nu cu chestii spectaculoase, dar e un plus) şi s-au trezit studenţii. Sunt sigură că s-au întâmplat chestii multe şi mişto şi prin alte părţi, pe unde nu am mai ajuns. Sper numai c-a avut cine să le vadă şi zic că e jalnic, pentru c-au fost totuşi doar vreo trei stropi de ploaie. Huo.

Altă ghicitoare muzicală. Babană şi cu premii

Babelor şi voi ăştilanţi mai tinerei, aşa,

Se dă cântecelul de mai jos. Da ? Da. Buuun. Să se asculte atent şi na problemă: să se zică cine, ce, când.
Clar, simplu, onest, limpede, ferplei, fără scurtcircuite sau capcane tortuoase, să nu mai zică Dragonul că sunt maniac.

Şi vă mai dau şi hint, ba chiar vă dau două, că data trecută nu v-am dat deloc. Poftim hint unu – cireaşa de pe tort, ce mai: să zicem că trebuie doar să fiţi atent la cât durează.

Hint doi: alt cântecel, que voici:

Timp de gândire: până duminică după siestă.
Reguli: aceleaşi. Să scrieţi frumos, să nu pătaţi foaia, să nu faceţi ştersături. Aveţi dreptul la mai multe încercări, puneţi-vă şi copiii la contribuţie, ăia care aveţi copii; dacă nu, aranjaţi-vă cu Anaid să vi-l împrumute pe-al ei, face toţi banii.
Premiul: un vin absolut fabulos. Dacă ne-a mai rămas dulceaţă şi dacă găsesc unde a ascuns Rhetta făina, poate vă tratarisesc şi cu nişte clătite.

Hai, pă cai.
Fiţi cuminţi,
Vă pup.

Aşteptări

Oamenilor,

Fără prea multe cuvinte pentru că mă pregătesc să asasinez nişte vrăbii, în seara asta avem galerii. Aştept aceeaşi bună organizare concretizată-n hărţi şi programe împrăştiate prin oraş. Aştept ploaie. Aştept să mi se usuce tricoul de la ploaia de ieri şi se facă ora zece. Şi cam atât aştept, că chiar nu sunt o babă aşteptătoare.

Deseară să fim şobolani de artă!

Greșit.

Babelor,

Cumva, în lume au avut loc evenimente. Unul dintre ele a fost în Spania, unde niște tineri s-au adunat să protesteze așa, în general.
Tineri din alte țări, văzând că-i pe-așa, au făcut și ei același lucru. Unii chiar în România. Se organizează pe facebook, scriu pe bloguri despre cum au protestat. Și sunt niște idioți.
De exemplu, unul care își zice Miliția Spirituală spune așa: „Statul autoritar vs. Democrația Reală Acum”. Ăsta e de fapt doar titlul postării. Dedesubt ne povestește că poliția a trimis niște jandarmi care să stea prin preajma demonstrației.
Bun, și? Asta înseamnă „stat autoritar” după puțintica lui minte? Că niște polițiști își petrec o duminică frumoasă de primăvară uitându-se la niște copii care calcă iarba? Vaaaaai! Ce autoritar e statul român! Dar cum se poate una ca asta?
Nu, puștiulică, glumesc. Dacă vrei să vezi ce înseamnă un stat autoritar, du-te pe youtube și caută „Syrian Army trophy videos of the massacre in Daraa”. Nu pun linkul, pentru că e cu sânge și creieri care se scurg din capete. Dar poate că ți-ai revizui părerea despre cât de curajos ești tu când stai pe iarbă în fața TNBului. Și despre cât de autoritar e un polițist care își scrie SMSuri cu gagica.

Ei, și mai avem și siteul Wrong.ro. Unde e publicat un fel de manifest. Zice așa:

„Te-ai indignat când ai văzut pe Youtube cum niște brute, îmbrăcate în armuri plătite din banii dați de oameni normali pe iPod-uri, cheeseburgeri și bilete pe o zi întreagă la Disneyland snopeau în bătaie niște tineri care cereau un lucru simplu: exprimare liberă.

Te-a frapat faptul că marile trusturi internaționale de mass-media nu au reflectat evenimentele din Placa del Sol sau Placa Catalunya, mărginindu-se să transmită în cel mai bun caz câteva imagini tratate în derizoriu.”

Păi bă Wrong, hai să-ți zic eu un lucru. Acele „trusturi internaționale de mass-media” erau ocupate să dea imagini cu creierii vărsați în Siria. De-aia nu i-au băgat în seamă pe spanioli. Pentru că nu sunt importanți. Pentru că protesează împotriva a nimic. Pentru că în Spania nu e dictatură (cum crezi tu probabil), în Siria însă da. Te-a frapat cumva faptul că trusturile de mass-media au transmis cât au putut de mult din Egipt – fără să arate imagini derizorii? Sau nici n-ai observat, pentru că pe youtube și facebook tocmai se dădeau episoade noi din Robotzi?

Mai zice Wrong: „Știi că, în ciuda aparențelor, în România avem un singur mare Partid, care, o dată la patru ani, se scindează în două sau trei grupări dintre care ești nevoit să alegi. Ești absolut sigur că oricare dintre membrii acestui Partid, odată ce a pus mâna pe putere, o să acționeze în interes propriu, interes care de cele mai multe ori se manifestă în detrimentul tău.”

Ok, băiete. Ești absolut sigur că toți sunt identici, că avem „un singur mare partid”? Ai observat cumva în vreunul dintre partidele astea o grupare care să aibă niște idealuri sau scopuri asemănătoare cu ale tale? Există în vreunul dintre el cineva care să lupte împotriva corupției și apatiei? Dacă crezi că nu, atunci poate că ar trebui să închizi youtube și să iei în mână un ziar-două, poate chiar trei sau patru, ca să îți faci o părere cât mai clară. Până atunci, nu faci decât să vorbești în necunoștință de cauză.

Wrong continuă: „Observi că majoritatea cetățenilor care te înconjoară sunt abrutizați de ignoranța pe care o folosesc ca mecanism de auto-apărare psihică. Știu toți că nu e corect ce li se întâmplă, că au ajuns niște sclavi mecanizați care plătesc tribut unor privilegiați ai Partidului, dar preferă să tacă. Se înconjoară de elementele unei rutine zilnice care-i face să uite starea de degradare umană la care i-a condus călcarea sistematică și repetată în picioare a demnității lor.”

Dar tu, Wrong, observi că nu faci altceva decât să faci pe deșteptul? Sigur, toți sunt „abrutizați de ignoranță” (wtf?!?), numai tu vezi clar și ai înțelepciunea necesară să înțelegi ce se întâmplă în jurul tău. Cam la fel credeau și Hitler, Lenin, Ceaușescu. Cum să spun, în momentul în care te pui deasupra maselor și le scuipi în cap, te pui și în afara lor. Degeaba pretinzi tu că le înțelegi, când de fapt doar le desconsideri. Poate că ei nu se cred degradați, poate că ei nu sunt chiar atât de idioți cum ți se pare ție. Poate că tu ești cel abrutizat de căcaturile stângiste pe care le ai în cap. Hm? Ce zici?

În fine, închei cu o ultimă zicală a lui Wrong: „Cultura promovată în mass-media e de cea mai proastă calitate, o simplă comparație cu perioada de acum 50, chiar 100 de ani, fiind edificatoare.”

Acum 50 de ani? Unde, în România? Vorbim deci despre România anului 1961? Ce cultură era promovată în mass-media, și ce mass-media exista în România acum 50 de ani? Dar acum 100? Ai citit tu ziarele de la 1911? Crezi că presa din celelalte părți ale lumii era mai bună atunci decât acum? Tu, de fapt, ce ziare citești? Sau mass-media înseamnă pentru tine doar posturile de televiziune, ca pentru mai toată lumea, care se uită la Dan Diaconescu și Acasă și se plânge că nu este informată?

Mdap. Bănuiam.

Hai că m-am înfuriat și acum pot să dorm bine.

Vă pup,

Rhetta