Rhetta goes Film Menu

Babelor,

Ziceam acum câteva secole despre o revistă de film făcută de studenții de la film de la UNATC (adică oamenii ăia care cred că filmul trebuie să fie inert, ca o sculptură).
Și ia ghiciți ce s-a întâmplat? Într-o bună dimineață, deschid geamul să bat o pasăre și aud cum cineva mă strigă din stradă: „doamna Rhetta! Doamna Rhetta!”
Bag hangerul în teacă și mă duc să văd ce vrea. În fața blocului dau peste un puhoi de copii, toți cu cămăși în carouri și ochelari de hipsteri. Unu’ mai răsărit se încumetă și face un pas către mine. „Mneavoastră sunteți doamna Rhetta Marx, nu-i așa?”, zice cu un fel de speranță în glăscior. Spun că da, ăla se bucură și țopăie pe un șotron imaginar. Se liniștește în cele din urmă și îmi povestește că ei sunt echipa Film Menu, că le place de mine și că dacă n-aș vrea să scriu pe blogul lor, din când în când, despre filme. „Bine”, zic. „Da’ despre filme de-ale noastre”, spune băiatul. „Ce-nseamnă ‘de-ale noastre’?”, întreb. „Păi din astea de nu se uită nimeni la ele. Uitați aici, v-am adus un sac cu DVDuri, s-aveți de unde alege”.
Am zis că bine și copiii au plecat pe niște biciclete Pegas din anii 80. Ajunsă acasă, am răscolit sacul ăla. Toate filmele din el erau portugheze, rusești sau din țări care nu există. L-am ales pe cel mai scurt, care avea trei ore, m-am uitat, am ridicat din umeri și am scris ceva despre el. Care poate fi citit aici.
A, și răsfoiți și voi blogul lor. Cu toate că media de vârstă e 14 ani, copiii sunt deștepți, scriu frumos și vorbesc fără cuvinte urâte.

Vă pup,

Rhetta

Necesitate

Oamenilor,

Scurt despre un scelerat imbecil (pentru că există şi sceleraţi inteligenţi) numit Anders Breivik, căruia i s-a părut normal să ia arma şi să omoare nişte copii pentru că creierul lui redus şi defect are o problemă în a înţelege vai, ce-o să facă norvegienii că Norvegia se umple de străini. Cretin să fii să nu vezi că în timp asemenea lucruri se aranjează singure (măcar prin lupte de stradă atunci când grupurile ajung la saturaţie numerică şi la disperare economică), pentru că sunt un fenomen firesc şi recurent.

În faţa unui bolnav psihic atât de hotărât, Norvegia, ţară care a exersat îndelung ca să uite apucăturile vikinge, s-a trezit că e prea civilizată şi că nu-i poate da, teoretic, decât nişte nu prea mulţi ani de închisoare. (Deşi ar trebui căutată – sau dacă nu există, creată – soluţia ca idiotul să fie acuzat de terorism şi ţinut pe viaţă.) Eh, deşi din punctul meu de vedere modul în care fac norvegienii lucrurile în general e foarte bun şi recomandabil de urmat, iar nişte minţi sărace panicarde pot face mult rău dacă au o armă (după cum a observat cu o fineţe demnă de râsul curului Bruckner zilele trecute la Bucureşti, spunând că un om cu o armă poate omorî o sută de alţi oameni şi astfel ne putem da seama de dimensiunile tehnicii moderne – să ridice mâna cine a auzit o platitudine mai hilară recent), acum ar fi momentul ca nu Norvegia, ci câţiva norvegieni, să se de-civilizeze puţin. Temporar. Destul de discret încât să nu existe dovezi dar destul de evident pentru ca eventualii psihopaţi care ar putea avea chef să urmeze modelul imbecilului ăluia să înţeleagă mesajul. Domnul Breivik ar putea să moară de exemplu în celula lui într-un mod complet accidental, nefericit şi neinvestigabil, dar în chinuri. Un incendiu mi s-ar părea potrivit. Ar putea să existe o defecţiune a sistemului de securitate care să facă imposibil accesul în timp util, salvatorii vor reuşi să intre cu câteva minute prea târziu, ancheta va conchide că a fost un regretabil şir de coincidenţe iar lumea ar avea o şansă să înţeleagă ceva.

Ştim cu toţii că multor teoreticieni ai conspiraţiilor le place să creadă în asasinatele alea comandate serviciilor secrete sub formă de accidente sau de incidente nedemonstrabile ca fiind altceva. Eh, acu’ ar fi utile.

Am descoperit roata verde

Oamenilor,

Uah. Să vă zic ce-am descoperit. Vă zic pentru că sunteţi de treabă, unii, şi pentru că premiul Nobel se poate împărţi între mai mulţi şi io nu sunt lacomă.
Mai întâi, instalaţi-vă ultima versiune de Mozilla Firefox. Nu mă interesează ce credeţi despre el ca browser, ok, voi sunteţi fani Opera sau dormiţi cu Google Chrome sub pernă, altceva contează.

Acum deschideţi un tab cu un site care se încarcă greu. Pentru moment eu vă recomand port.ro, doarme pe el în seara asta. Dacă aveţi ghinion şi merge, inventaţi un site, vedeţi voi.

În loc să înjuraţi lentoarea leşinătoare a site-ului, concentraţi-vă privirea asupra cercului verde din partea stângă a tab-ului, care arată că site-ul se încarcă de zor şi cam fără şanse. Îl vedeţi? Ok. Acum fiţi atenţi, că urmează descoperirea. Uitaţi-vă la vârful viermelui ăluia care se învârte ca să formeze cercul. Urmăriţi-l cu privirea. Veţi vedea că el se mişcă cu o viteză şi pare să-şi alerge coada, care e mereu la un micron distanţă. Un Ouroboros frustrat, veţi trage poate concluzia. Sau poate nu, e neesenţial. Apoi focalizaţi privirea în centrul cercului verde. Dacă nu vi se pare că cercul se învârte mai repede decât înainte, când vă uitaţi la capul viermelui, aveţi o problemă şi trebuie să repetaţi experimentul.

Pentru cei care au avut curiozitatea să vadă clipul postat de Dragon ieri, nu-i acelaşi lucru. Ăla era despre sugestie şi autosugestie, asta cred că-i iluzie optică. Acum urmează să vină un IT-ist să-mi spună că de fapt cercul ăla chiar se învârte cu viteze diferite, pe care le alternează la câteva secunde. Soarta tuturor marilor descoperiri: să fie ţinta conspiratorilor invidioşi.

Nervii serii de azi

Oamenilor,

Cum beam eu o sticlă de vin în seara asta, în fundal vorbea un televizor şi pe perete se căţăra un ţânţar pe care-l omorâsem incomplet. Ideal, nu? Da. Eh, la un moment dat, m-am înecat cu vinul. Nu din cauză că ar fi fost excesiv de prost, deşi încerca din răsputeri. Nici din cauza ţânţarului, pe care l-am scutit repede de chinuri – nu înainte să-l interoghez crunt ca să aflu pe unde dracu’ intrase în casă. Ci din cauza televizorului. I se pare cuiva logic şi normal să termini o frază în “şi nu numai” sau să bagi în ea un “mai mult decât” complet aiurea, fără să precizezi ce e în plus faţă de ce s-a spus – ca să fie “nu numai” sau “mai mult decât”?

“Cutare zonă era principala sursă de blănuri pentru cutare imperiu şi nu numai.” Să mori înecat cu vin, ăsta care-ai scris textul, ce înseamnă “nu numai”? Aproviziona mai multe imperii? Livra şi alte mărfuri în afară de blănuri? Nu vom afla niciodată, pentru că unui cretin i se pare potrivit să încheie misterios o frază.

“Cutare chestie e mai mult decât o afacere.” Staţi-ar în gât rachiul pe care-l beai când ţi se părea normală formularea asta, ce anume este ea mai mult decât o afacere? O tigaie de clătite? O perdea? O epifanie? O imbecilitate.

Nu şi nu, oamenilor. “Mai mult decât” şi “nu numai” fără să continui spunând ce anume depăşeşte limita deja precizată înseamnă să fii un tâmpit care are impresia că e interesant şi misterios, capabil să spună mai mult decât spune şi decât vrea să spună şi decât ştie să spună de fapt. Ca şi cum ai încheia o frază făcând cu ochiul în intenţie conspirativ, dar în realitate neinteligibil, unor ascultători  care vor concluziona că eşti idiot. “Mai mult decât” şi “nu numai”, lipsite de continuarea pe care o introduc, put a creier leneş de la un kilometru. Şi ştiţi a cui e vina? A gramaticii, de data asta, spre uimirea tuturor. Mai precis, a unui timp verbal numit prosteşte cu un comparativ de superioritate la un superlativ: mai mult decât perfectul.

Banalitate inutilă

Oamenilor,

Atenţie, nu urmează nimic nou şi mai ales nimic interesant, ci o mare banalitate prin care mă raliez penibil grupului de inutili care plâng că vai, Roşia Montană.

Sunt departe de a înţelege toate aspectele din scandalul ăsta şi din oscilaţia lui între tupeu şi muşamalizare. Din câte înţeleg, lucrurile stau simplissim aşa: avem un munte sub care există nişte aur. Aurul ăsta îl doresc intens şi cu putere (financiară mai ales) nişte unii, care vor să exploateze (hehe) ce noi nu putem. Din interes pentru binele comunităţii de acolo, care nu are apă potabilă şi în general nimic în afara unui minerit distructiv şi nesimţit faţă de orice, nu din alte motive gen valorificarea lipsei de informaţii, de curaj, de legislaţie, de bun-simţ social care cere să nu te caci undeva de unde o să mănânce viitorul.

Văd însă o reclamă care bântuie pe la tv şi încearcă să atragă populaţia de partea unui proiect împotriva căruia degeaba se vorbeşte aducând argumente slabe gen legi internaţionale, expertize, valoare istorică (accidental, locul ăla nu că are istorie, e istorie sub formele neinteresante ale unui sit arheologic şi ale unor monumente). Păi legile internaţionale au portiţe – sau dacă n-au se ignoră în bloc, pentru expertizele contra se pot cumpăra mereu unele pro – sau dacă nu se ignoră şi alea, iar valoarea istorică e atât de mare încât istoricii comisiei menite să păzească locul o contemplă transportaţi, în timp ce pe lângă ei proiectul înaintează vesel şi fără griji. Un cor întreg de voci urlă contra, faptele tac şi se întâmplă pro.

Iar atunci când ţării i se spune la televizor (creierul delegat al multor milioane) că proiectul ăsta, făcut sfidător şi cinic în ciuda şi contra oricăror normalităţi, va aduce nu ştiu câte mii de locuri de muncă, de partea cui o să fie cei mulţi şi nu prea deştepţi? Să fie descărcători în port! Să fie transportatori care să nenorocească drumurile între mare şi muntele ăla, că şi-aşa nu prea au ce! Să fie cusătorese de costume pentru muncitori! Numai când aud cuvintele-cheie “locuri de muncă” ridică mâinile a aplauze, negândindu-se la altceva. Mai ales la faptul că transformarea inteligentă a Roşiei Montane, cu galeriile, artefactele, patrimoniul arhitectural şi toate celelalte inutilităţi similare, într-o zonă de turism cultural (practic şi real, nu numai în planuri), ar aduce mai multe locuri de muncă (exploatarea minieră se face modern, dobitocilor, nu cum o facem noi, cu târnăcopul. N-o să fie nici o mare de angajaţi fericiţi, bogaţi şi respectaţi), o viaţă mai lungă zonei şi mai mulţi bani, că asta contează, serios vorbind. Nu sunt expertă, dar suspectez că pensiunile, activităţile de agrement şi alte asemenea chestii care compun turismul pe lângă alge tot bani aduc, şi mai mulţi sau măcar pentru o perioadă mai lungă.

Pe Roşia Montană se luptă în continuare nişte unii mari şi nişte unii mici, unii joacă-n ambele echipe, iar spectatorii nici măcar nu se uită. Lucrurile au toate şansele să iasă bine, zic. Nu?

Magistrală-vorbă goală

Oamenilor,
Am şi io o nelămurire. Adică am mai multe, dar despre asta e vorba acum: de ce se numesc cele patru linii de metrou nu prea mari şi nici prea late care gâdilă Bucureştiul pe dedesubt – magistrale, adică linii principale? Poate cineva să-mi arate şi mie un sfert de linie secundară pe harta metroului bucureştean? Alea punctate sunt în execuţie, alea pe care umblă metrouri vechi nu sunt secundare prin statut ci doar prin insuficienţa dotărilor logistice ale Metrorex (deşi am zis de mult şi mai zic o dată că-mi plac metrourile cu grafitti, mi-ar plăcea şi mai mult dacă ar avea lumină funcţională, aer condiţionat şi şuruburile niţel mai strânse), deci de ce se cheamă magistralele magistrale?

Să nu văd că pentru că se circulă magistral pe ele, că io atât vă zic: linia de lângă şinele alea poate curenta, iar io pot să aflu când odată, să zicem, plecaţi devreme de la o petrecere şi staţia se nimereşte să fie cam pustie.

Amin!

Oamenilor, din seria chestiilor pe care le afli şi te gândeşti că ţi-ar plăcea să le fi făcut tu: voila.

Un cetăţean austriac a sesizat, la fel ca şi mulţi de-ai noştri, idioţenia educaţiei religioase în şcoli. (Fac aici o paranteză uriaşă: deşi sunt sceptică în privinţa multor detalii legate în special de eficienţă şi de rost, precum şi de cele privind aplicarea – pe principiul teoria e bună, practica ne omoară – cred sincer, cu riscul să mă contrazic în aparenţă, că educaţia în spiritul unei religii poate duce, în extrem de puţine cazuri numite „excepţii”, la ceva bun în oamenii mici, ceva care poate-poate ar avea şanse să se păstreze în omul mare, cu condiţia ca acesta să înveţe că rostul preceptelor ălora e să nu fie aplicate literal, ci înţelese ca modele de atitudine şi conduită. Educaţia religioasă trebuie să se facă însă la biserică, nu la şcoală. Sau măcar să fie opţională. Na. Am zis că o să fie o paranteză lungă.)

Buuun. Ce vedem aici? În primul rând, că titlul ştirii este idiot, pentru că domnul Niko Alm a trebuit să-şi înfiinţeze o biserică pentru a-şi putea revendica dreptul precizat în legislaţia austriacă de a purta însemnele apartenenţei religioase într-o poză oficială. Aparţinând chiar şi la mişto unei structuri religioase, fie ea şi pamfletară, tipul nu prea mai poate fi numit „ateu”. Vechea găselniţă medievală, conform căreia ateii se contrazic, pentru că nu poţi nega inexistentul.

Să trecem însă la chestia cea mai interesantă din situaţia asta. Un cetăţean oarecare a observat ceva ce au mai observat şi alţi cetăţeni oarecare (însă care şi-ar dori să fie nişte „care” importanţi) de pe la noi, de exemplu. Cu istericale televizate şi declaraţii făcând echilibristică pe graniţa dintre dreptul de liberă exprimare şi încălcarea dreptului celorlalţi la convingeri religioase, cum ne stă bine ca opinie publică. Rezultatul a fost, la fel ca toate celelalte din orice pălăvrăgeală cu iz de cauză de Facebook, un mare „ppppfffft” adică un pârţ. Repede uitat, că suntem oameni iertători. Eh, un om oarecare – despre care nu ştim decât că are umor şi ceva hotărâre – a făcut în privinţa asta ceva ce puţini cred că nu au înţeles. Ceva concret, paşnic şi concis.

Că vrea să ducă mai departe programul şi are o agendă declarativă amplă, treaba lui. Mie mi se pare un gest deştept şi nu cred că cineva a putut rămâne serios când s-a făcut poza aia. Şi trebuie să recunoaşteţi că Biserica Monstrului Spaghetelor Zburătoare e un nume perfect. Iar împărtăşania trebuie să fie de-a dreptul delicioasă. Cu meniu chiar. Fettucine alfredo, bitte. Amen.