Amin!

Oamenilor, din seria chestiilor pe care le afli şi te gândeşti că ţi-ar plăcea să le fi făcut tu: voila.

Un cetăţean austriac a sesizat, la fel ca şi mulţi de-ai noştri, idioţenia educaţiei religioase în şcoli. (Fac aici o paranteză uriaşă: deşi sunt sceptică în privinţa multor detalii legate în special de eficienţă şi de rost, precum şi de cele privind aplicarea – pe principiul teoria e bună, practica ne omoară – cred sincer, cu riscul să mă contrazic în aparenţă, că educaţia în spiritul unei religii poate duce, în extrem de puţine cazuri numite „excepţii”, la ceva bun în oamenii mici, ceva care poate-poate ar avea şanse să se păstreze în omul mare, cu condiţia ca acesta să înveţe că rostul preceptelor ălora e să nu fie aplicate literal, ci înţelese ca modele de atitudine şi conduită. Educaţia religioasă trebuie să se facă însă la biserică, nu la şcoală. Sau măcar să fie opţională. Na. Am zis că o să fie o paranteză lungă.)

Buuun. Ce vedem aici? În primul rând, că titlul ştirii este idiot, pentru că domnul Niko Alm a trebuit să-şi înfiinţeze o biserică pentru a-şi putea revendica dreptul precizat în legislaţia austriacă de a purta însemnele apartenenţei religioase într-o poză oficială. Aparţinând chiar şi la mişto unei structuri religioase, fie ea şi pamfletară, tipul nu prea mai poate fi numit „ateu”. Vechea găselniţă medievală, conform căreia ateii se contrazic, pentru că nu poţi nega inexistentul.

Să trecem însă la chestia cea mai interesantă din situaţia asta. Un cetăţean oarecare a observat ceva ce au mai observat şi alţi cetăţeni oarecare (însă care şi-ar dori să fie nişte „care” importanţi) de pe la noi, de exemplu. Cu istericale televizate şi declaraţii făcând echilibristică pe graniţa dintre dreptul de liberă exprimare şi încălcarea dreptului celorlalţi la convingeri religioase, cum ne stă bine ca opinie publică. Rezultatul a fost, la fel ca toate celelalte din orice pălăvrăgeală cu iz de cauză de Facebook, un mare „ppppfffft” adică un pârţ. Repede uitat, că suntem oameni iertători. Eh, un om oarecare – despre care nu ştim decât că are umor şi ceva hotărâre – a făcut în privinţa asta ceva ce puţini cred că nu au înţeles. Ceva concret, paşnic şi concis.

Că vrea să ducă mai departe programul şi are o agendă declarativă amplă, treaba lui. Mie mi se pare un gest deştept şi nu cred că cineva a putut rămâne serios când s-a făcut poza aia. Şi trebuie să recunoaşteţi că Biserica Monstrului Spaghetelor Zburătoare e un nume perfect. Iar împărtăşania trebuie să fie de-a dreptul delicioasă. Cu meniu chiar. Fettucine alfredo, bitte. Amen.

12 comentarii

Comments RSS TrackBack Identifier URI