Oamenilor,
Cum beam eu o sticlă de vin în seara asta, în fundal vorbea un televizor şi pe perete se căţăra un ţânţar pe care-l omorâsem incomplet. Ideal, nu? Da. Eh, la un moment dat, m-am înecat cu vinul. Nu din cauză că ar fi fost excesiv de prost, deşi încerca din răsputeri. Nici din cauza ţânţarului, pe care l-am scutit repede de chinuri – nu înainte să-l interoghez crunt ca să aflu pe unde dracu’ intrase în casă. Ci din cauza televizorului. I se pare cuiva logic şi normal să termini o frază în “şi nu numai” sau să bagi în ea un “mai mult decât” complet aiurea, fără să precizezi ce e în plus faţă de ce s-a spus – ca să fie “nu numai” sau “mai mult decât”?
“Cutare zonă era principala sursă de blănuri pentru cutare imperiu şi nu numai.” Să mori înecat cu vin, ăsta care-ai scris textul, ce înseamnă “nu numai”? Aproviziona mai multe imperii? Livra şi alte mărfuri în afară de blănuri? Nu vom afla niciodată, pentru că unui cretin i se pare potrivit să încheie misterios o frază.
“Cutare chestie e mai mult decât o afacere.” Staţi-ar în gât rachiul pe care-l beai când ţi se părea normală formularea asta, ce anume este ea mai mult decât o afacere? O tigaie de clătite? O perdea? O epifanie? O imbecilitate.
Nu şi nu, oamenilor. “Mai mult decât” şi “nu numai” fără să continui spunând ce anume depăşeşte limita deja precizată înseamnă să fii un tâmpit care are impresia că e interesant şi misterios, capabil să spună mai mult decât spune şi decât vrea să spună şi decât ştie să spună de fapt. Ca şi cum ai încheia o frază făcând cu ochiul în intenţie conspirativ, dar în realitate neinteligibil, unor ascultători care vor concluziona că eşti idiot. “Mai mult decât” şi “nu numai”, lipsite de continuarea pe care o introduc, put a creier leneş de la un kilometru. Şi ştiţi a cui e vina? A gramaticii, de data asta, spre uimirea tuturor. Mai precis, a unui timp verbal numit prosteşte cu un comparativ de superioritate la un superlativ: mai mult decât perfectul.
9 comentarii
Comments RSS TrackBack Identifier URI
Surorile Marx 
Bine am auzit (în repetate rânduri) şi propoziţii terminate în „şi mai mult decât atât”, tot la televizor.Ah, pardon, multe asemenea expresii ;i nu numai!
Deduc ca nu citesti presa de sport. 😀 (desi nu-i nimic de ranjit, ci doar de smuls peri din cap, varsat nervii pe fiinte mici si sacaitoare care nu au cum sa faca fata maniei noastre, trimis vinul pe alte cai decat cele dorite, etc. Oops, scuze pentru misterul incheierii.)
Da, Monica, sunt mai mult decât rude.
Aha, Pinguilde, să înţeleg că şi skiul este mai mult decât un sport şi chiar nu numai. Greşit. Ăla e fotbalul. Te referi cumva la textele alea pline de propoziţii scrise îngroşat şi cu roşu din trei în trei rânduri, încheiate isteric cu semnul exclamării probabil în încercarea de a reda în scris stilul de comentare al lui Ilie Dobre şi împănate cu feţe galbene care-şi au locul pe Messenger? Întreb pentru că na, înţelegi, definiţia de „presă de sport” nu e chiar prima care-mi vine în minte în cazul scrierilor ăstora.
Mi se intimpla destul de des sa descopar ca dupa un numar destul de mare de pahare de vin incep sa nu’mi mai termin propozitiile. Sau, mai rau, din dorinta de a „superlativiza” ceva, recurg la „dubla adjectivare” (cind tii neaparat sa pui doua adjective linga un substantiv, gen „pod grandios si superb”) descoperind, dupa ce am dat drumul la cuvinte, ca am fost doar redundant, cele 2 adjective avind acelasi sens.
Imi imaginez ca cei care se exprima asa cum povesteste Petronia se confrunta cu o problema similara alei mele: dau drumul la cuvinte. Acu’…. exista doua posibilitati, dat fiind ca oamenii aia sint la servici cind vorbesc asa:
a) la ei la servici se bea cam cum se bea la dragoni in birlog in noptile cu prieteni
2) exista oameni care in starea lor normala sint ambetati cam cum sint eu dupa ceva multe pahare de vin. Adica stare misto fara mahmureala de a doua zi.
In ambele cazuri, good for them. Ii invidiez.
Nu, nicidecum. La articolele ce par decente la o prima privire, neagresata de galbeni sau de tepuse in care sa ti agate ochii. La majoritatea (aproape totalitatea) articolelor informative de pe site-urile ce trateaza subiectul sport. Te plangi de niste aspecte de finete.
Eu una as fi fericita sa vad ca oamenii aia care sunt convinsi ca pot scrie, au idee despre momentul potrivit al folosirii imperfectului, n-ar mai face o varza de timpuri, ar putea sa nu se contrazica din doua in doua fraze si nu ne-ar teroriza cu metafore imposibile.
Desigur dupa atingerea acestui nivel, as creste pretentiile. Nemultumirea-mi, la fel ca a majoritatii semenilor, e de fapt nemarginita. 🙂
Mda, e molipsitoare boala asta cu timpurile. 😆
Dragoane, cu cât mă gândesc mai mult cu atât mi se pare mai posibil, dacă observ ce texte scriu unii şi cum le citesc alţii din afacerea asta. Ceea ce-nseamnă că, pentru ca lucrurile să aibă sens şi să nu ne mai zgârie logica, trebuie ca şi noi să le ascultăm în aceeaşi stare. Chestia cu sistemul care are sens numai în limbajul în care a fost creat, ştii. Fiind vorba de binele comun, să purcedem la îndeplinit condiţia.
Pinguilde, nemulţumirile nemărginite sunt cheia progresului. Sau a dictaturilor. Să iniţiem deci o dictatură a logicii, presărată cu un pic de gramatică.
Gata. M-am infiintat. Batul din mana stanga are rol de furci, ala din dreapta de topoare. Pe cine, cand, cum, unde impungem?
Petronia, sa purcedem, sa purcedem! La vin, la vin, voinicii mei!
Pinguilde, eu vin cu flacarile. Sa’i ardem pe nemernici!
Ah… ce zi martiala! Cred ca azi ascult niste Wagner si citesc un pasaj din Nietzsche.