Ca de obicei

Oamenilor,

În ciuda aparenţelor care arată că în ultima vreme am fost călător profesionist cu trenurile patriei, asta a fost numai o parte din modalităţile prin care am făcut colecţie de draci.

Celelalte părţi: picior contra gravitaţie, ladă de bere agent intermediar, două unghii pa-pa. Somn după 26 de ore de înotat prin tul şi călcat oameni cu tocuri de prea mulţi cm, pickhammer la 50 de m de urechi, somn amânat pentru ceva rezonabil de justificate acte de sabotaj (eu îi zic „justiţie”, dar folosesc termenul pe care l-au urlat ăia ca să nu existe confuzii). Ieşit după pâine pentru porumbei (nu mănâncă otravă goală, sunt şmecheri), întâlnit vecină, nereuşit anihilare din motiv de martori, deci 10 minute de pălăvrăgeală insuportabilă. (Lipit gură vecină cu SuperGlue, succes.) Planificat în detaliu şi executat distrugere buruieni din scara blocului, apariţie junglă reloaded. Inventat liftul special pentru hârtie igienică direct din magazin, vecini idioţi l-au adoptat ca ghenă. Mutat ghenă în locul liftului pentru hârtie igienică, tâmpiţii au făcut-o burlan. Pus bombă în burlanul de drept, a început să plouă. Stai puţin, în Bucureşti n-a mai plouat de-un secol, verificat, văzut câine vecin cretin pişându-se de pe terasă pe bomba mea. Expediat câine în Burundi cu eticheta „conservă”, înlocuit bombă, aruncat burlan în aer. În sfârşit linişte. Soneria. Înjurături ireproductibile chiar şi aici. La uşă, altă ladă de bere. De data asta, înjurătură reproductibilă: „’zdania mamei dracilor ei de bere, care-a adus-o aici să se scalpeze singur că de jupuit restul corpului mă ocup io!” Decongelat frigider, găsit tricoul cu Metallica pe un pui care e posibil să fie veriga lipsă dintre dinozauri şi păsări. Ars cu aruncătorul de flăcări frigiderul, gaură în perete fix în apartamentul vecinului pervers. Pus acid clorhidric în sticla de Visine a vecinului pervers, s-a mutat la el să-l îngrijească nepoata lui, care nu se spală niciodată, dar spală în schimb banii unui clan mafiot şi pe deasupra cântă la trompetă zilnic, la 11 dimineaţa. Extrem, incredibil, imposibil de prost. Doar sunete lungi şi false. Eu la 11 dimineaţa mă culc, deci pus varză murată stricată în trompeta cloanţei. Savurat sunetele care se auzeau din baia lor (asta a fost bine) şi apoi plantat topor între urechile creaturii. Cam atât, dacă nu pun la socoteală că mi-a căzut o statuetă de bronz în cap când îmi recuperam ochelarii dezmembraţi de sub masa unde-i azvârlisem uitând că-i aveam agăţaţi de gulerul tricoului.

Dar ce m-a enervat cel mai tare? (Alice Cooper – It’s the little things). Antiverbul săptămânii, anume „a avea ac de cojocul cuiva”, care-i mai mult o zicală decât un proverb, de acord. Dar pe care tradiţia o foloseşte complet aiurea, mai precis fix invers decât spune logica. Voi când luaţi un ac în mână nu reparaţi chestii cu el? Le pedepsiţi? Adică io dacă mă enervează cineva şi vreau să mă răzbun pe om, mă apuc să-l caut de găuri şi să-l cârpesc? Da, mă rog, chestia asta poate funcţiona dacă mă decid să-i cos vreo gaură corporală esenţială pentru supravieţuire sau dacă-l cârpesc la modul figurat. Mă îndoiesc însă că despre asta e vorba, deci continuu să cred că a folosi un ac pentru un antipatic îmbrăcat cu un cojoc nu e cea mai eficientă idee. Asta e o zicală pentru cojocari inofensivi, care se simt răzbunaţi cosând tivuri prea evidente pe hainele oamenilor. A avea topor de cojocul cuiva, asta mai merge. Mă duc să verific.

Colecţia de chestii babane: Stockhausen

Mă copii,

Zău aşa, v-am lăsat – câte ? – şapte zile. O săptămână, şi n-aţi ştiut să-mi spuneţi nimic despre mizilicul ăla de jipeg din douăjdoi a opta curent. Pft. Şi acuma vreţi să vă zic io ce şi cum ? Mă rog, mbene, să vă zic, da, chiar aşa, de ce să nu vă zic, în fond ? Să vă zic, da să fim înţeleşi: de data asta ciuciu zero premii, nix, nada, zip, niet, că prea v-am răzgâiat. Adeverinţă de participare, ălora dintre voi care şi-au râcâit oleacă meningele şi au lăsat amprente pe clavir. Et encore. Ce să vă fac, mă, pusesem deoparte un Château Figeac, rezervasem nişte mese la restaurantul ăla de lângă ecluza de la Combleux, ăla minion ca un tableau de Monet, numărasem de două ori cu abacul borcanele cu dulceaţă de vişine… Eh ben tagada tsoin tsoin, turlututu chapeau pointu et tintin la bistouquette, report la categoria întâi, umflăm potul şi dublăm miza pentru data viitoare, întru fremătări de impacienţă şi amilaze salivare. Et toc, là, voilà, na !

Ce vă dădusem eu către ghicit – şi nici cu telefoane la madam Zelda n-aţi găsitără – e o felicitare, anume felicitare trimesă de Crăciun, A.D. 1969, de John Lennon & japoneza aia a lui plastică nimănui altcuiva decât lui Stockhausen. Karlheinz Stockhausen, mezami. Poftim degrabă şi ce scria înăuntru. Ămm, găurile alea erau perforate banal şi birotic întru îndosariere cuminte.

 

 

Aşa. Ce ziceam ? A, vă spusesem aniversare. A-ni-ver-sa-re, repetaţi după mine: aa-nii-veer-saa-re. Acum şapte zile, mă copii, carevas’zică pe douăjdoi, maestro Karlheinz Stockhausen – paix à son âme – ar fi împlinit optzeci şi trei de ani.

Karlheinz Stockhausen – să spunem onest dintru-nceput – nu se ascultă în buclă în preacinstitele case musiualexandreşti. Nu, fincă pe aici, graalul acordului perfect însemnează îngemănarea simbiotică mets-vin-hamac-musique, iar un Pommard sublimat de un col vert aux saveurs automnales nu se declină pe sunetele unui Gesang der Jünglinge. Nu. Şi totuşi, Stockhausen are locul lui în colecţia de chestii babane, sertarul de sus, iar momentele sale privilegiate, de haos controlat şi introspecţie nu lipsesc. Pataras et paff boum, cometa Stockhausen lovea de-adevăratelea Pamântul către mijlocul deceniului şase, deceniu edulcorat deja vrbi et orbi de zdrăngăneala I – IV – V, I – IV – V a altor comete, pour ne pas nommer Bill Haley şi acoliţii. Şi cum pentru apretul disciplinei raţionale a compoziţiei tradiţionale şi pentru canoanele highbrowish ale armoniei academicoase, geometria variabilă a sunetelor extraterestre ale lui Stockhausen a-nsemnat – malgré lui – un mare, imperial şi jubilatoriu şut în derier, nu miră pe nimeni că de la adulaţie la stigmatul sacrilegiului, de la extazul revelaţiei neaşteptate şi pe veci de viaţă schimbătoare şi până la repulsia timpanului zgâriat în cheie freaky, reacţiile au fost şi rămân pe veci la antipozi.

Când vine însă vorba de subiecte cu portativ – sau chiar şi cu partituri grafice (curată sinestezie, Herr Stockhausen, cum se cântă un tablou de Kandinsky ?), se cuvine infinită precauţie, pentru că orice judecată estetică ar trebui sa aibă ca fundament obiectul, la chose, şi nu modul de abordare, doar muzica ţine nu de concept, ci de sentiment, nu ? iar sufletul e o axiomă netrecută prin academii.

Departe de a fi o delectare abstrusă de snobinarzi cu pretenţia exclusivistă a une cunoaşteri superioare sau o spuzeală aleatorie de zgomote – dixit neaşteptata posteritate revendicată de Miles Davis, Herbie Hancock, Lennon & McCartney (qui l’eût cru ?), ba chiar de Townshend şi Zappa – experimentul Stockhausen are virtutea neliniştitoare a curiozităţii de a afla cum funcţionează o astfel de minte de resort extraterestru, capabilă de a scrie pur şi simplu o altfel de cartografie a spaţiului muzical. Şi în astfel de cheie se şi ascultă.

Gata, hai,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

P.S. Stochausen e singurul compozitor dde pe coperta L.P.-ului Beatlesian al sergentului piper si al clubului său de inimi albastre.

Vrăji şi vrăjeli

Oamenilor,

Nu că să faci un film în care un vas numit “Titanic II” încearcă să evite coliziunea cu un iceberg pe care i l-a pasat un tsunami este cam cea mai hilar de proastă idee care poate apărea vreodată în capul cuiva? Ba da, doar dacă nu este cea mai comică ironie făcută vreodată. Greu să te hotărăşti.

În altă ordine de idei, m-am retras în camera de panică zilele astea. Să vă zic de ce. E o poveste în două părţi, care începe aşa: partea I (Titanic I) – Petronia în tren; linişte între două piese din căşti; citat din conversaţia oamenilor din compartiment: „toţi sunt satanişti. În SUA nu ştiu, dar în Europa toţi mahării au vrăjitorii şi ghicitorii lor, care le spun unde să pună [bani, bănuiesc că investiţii] şi ce să facă.”; Petronia râde după carte, scoate telefonul, notează înţelepciunea; nu se ştie când foloseşte.

Partea a doua (Titanic II) peste câteva zile: un clan de ţigani din SUA este arestat pentru păcălit proştii cu ocultisme în valoare de vreo 40 de milioane de dolari, aşa; Petronia îşi dă seama că omul din tren era un iniţiat; omul din tren a mai zis şi că mai bine nu ar fi dezvăluit ce ştie; futu-i; Petronia în camera de panică. Asta nu m-a împiedicat să mă întreb: ştie careva de unde iau un glob de cristal cu proiecţii holografice?

Ghicitoare back in business

Mă babelor, ia, hai,

Se dă următoarea imagine, da ? Se dăăă. Bun. Atunci să se privească şi să se zică ce cine, când. Sper că aţi fost atenţi, că de repetat nu repet.

Hai, că eee… aşaaaa, cum să zic, e estivală, e lejerică, de aperitiv. Doigts dans le nez, vorba englezului.

Regulile sunt aceleaşi: puteţi să vă suflaţi, să copiaţi unii de la alţii, se dă voie cu fiţuici, mobile, enciclopedii, tratate, internet şi orice material ajutător fincă nu suntem la bac, că doar p-ăla l-aţi luat. Adică sper că l-aţi luat. Mm ? L-aţi luat ?

Na şi hint. Hai, că acu e chiar mură-n gură. Hintul e aniversare.
Premii barosane.
Haidi, la treabă. Vă las vreme destulă.
Vă pup, babelor,
Fiţi cuminţi.

Onomatopee la inutilităţi

Oamenilor,

Cea mai tare comedie a anului a rulat acum câteva seri pe TVR 1, de pe la 1.45 până pe la 2 şi ceva. Aflu de pe net că se numea « M.A.I. aproape de tine », eu râzând tot timpul cu impresia că mă uit la « Jandarmul şi limba de lemn ». Cuvintele şi intonaţia lor mi-au amintit de emisiunea aia de pe vremuri care prezenta pericolele traversatului interzis, « Reflecţii rutiere » îi zicea – a.k.a. Apocalipsa trecerii de pietoni.

Erau nişte băieţi mascaţi şi înarmaţi care încruntau la camera de filmat tot ce rămânea vizibil din cagule, alergând cu nişte arme în braţe, în timp ce o voce blazată ne povestea cum se mobilizează jandarmii în caz de pericol. Un sentiment de penibil se infiltra din televizor în creierul privitorului care trebuia să fie impresionat de simulările cu luări de ostatici şi bătăi de stradă. Eu râdeam cu lacrimi. De ce ? Păi să vă zic. Singura modalitate în care jandarmii şi în general forţele de ordine pot demonstra credibil că sunt bune de ceva e să se comporte bine într-o situaţie de criză. Restul e actorie jenantă de mâna a şaişpea.

Am fost prima care a recunoscut că oamenii ăia sunt utili şi competenţi când datorită lor n-am luat bătaie în turmă pe un stadion. Şi tot prima sunt la afirmat că filmuleţele cu simulări despre cât de bărbaţi, de pregătiţi pentru orice, de deştepţi, de forţoşi şi de coioşi sunt jandarmii şi poliţiştii (deşi mă uit la ăia din Madrid şi parcă nu mă grăbesc la comparaţii) sunt inutile. Pentru că nu înseamnă nimic. Sunt ca discursurile perfecte pe care un orator le ţine în faţa oglinzii, singur acasă, la fel de relevante pentru prezenţa artistică precum e cântatul sub duş. Pffft !  (Onomatopee menită să ilustreze o reacţie fizică, legată de sistemul digestiv, la aceste activităţi care nu spun, nu înseamnă şi nu demonstrează nimic.)

Cum ziceai?

Oamenilor,

O întrebare scurtă : dacă v-ar spune o reclamă despre un medicament că este « benefic pentru hemoroizi », voi v-aţi înghesui în farmacii să-l cumpăraţi, pentru binele hemoroizilor voştri ? Bă ăia care aţi plătit unora pentru ideea asta genială de publicitate, cereţi-vă banii înapoi, sau sunteţi la fel de proşti.

Cretinismul loveşte din nou.

Ură cu draci pătraţi

Oamenilor,

Muile săptămânii se aglomerează pe merit în direcţia CFR, care a reuşit în numai 12 ore să demonstreze că e posibil:

–          Să ajungi în gară cu 20 de minute înainte de plecarea trenului şi să-l pierzi. Pentru că de la 1.30 la 2.30 calculatoarele CFR mor, ceea ce nu se anunţă nicăieri. Pentru că orele de sosire şi plecare ale trenului au fost mutate cu 6 minute mai devreme, tot fără să fie anunţat nicăieri sau să-i pese cuiva. Şi, nu în ultimul rând, pentru că este absolut imposibil să ţii trenul în staţie un minut dacă din vina sistemului tău ceva a mers prost. Trenului trebuie să i se dea drumul, să aibă timp să adune vesel întârzieri pe drum.

–          În condiţiile în care biletele s-au mai scumpit o dată în weekend, prizele din trenurile rapide nu funcţionează nici dacă-ţi bagi pula-n ele, aerul condiţionat merge ca crivăţu’ în creierii nopţii când oricum e frig dar se opreşte definitiv şi misterios de la 10 dimineaţa, iar controlorii adunaţi ciorchine în faţa panoului miros pericolul inutilităţii lor şi se ascund dracu’ ştie unde.

–          Întârzierile de jumate de oră (cu trenul oprit în câmp la naiba-n praznic, sub un soare dement şi cu aerul condiţionat, să ne amintim, oprit) sunt ceva normal. Pentru că suntem singura ţară din lume în care e cald vara şi şinele se dilată, trebuie să fim înţelegători.

–          În situaţia descrisă mai sus, geamurile nu se deschid nici cu ranga. Uşile sunt automate, deci nici alea – grija pentru pasageri se face simţită aici, unora le-ar putea veni în cap să sară. Tot în cap.

La aceste mici inconveniente pentru care e de vină o companie care ştie să facă mereu mai multe datorii, adăugăm următoarele bonusuri oferite de călători:

–          Este imposibilă elucidarea sistemului de tras apa la budă, în condiţiile în care deasupra vasului străluceşte verde un buton cât toate zilele.

–          Cu cât stai mai spre mijlocul vagonului, ai bagaje mai uriaşe, echilibru mai prost şi puţi mai tare, cu atât mai devreme este recomandabil să începi să te deplasezi spre uşă. Imediat ce melcul torid iese din penultima gară de pe traseu, următoarea fiind Bucureşti Nord – capătul, cum ar veni locul de unde trenul nu mai pleacă nicăieri. Nu cumva să coboare alţii înaintea ta, să ocupe Bucureştiul şi tu să nu mai ai loc.

–          Puţi, mă! Asta-i datoria sacră a călătorului cu trenul. Este interzis să încerci sau măcar să te gândeşti la ceva legat de deodorant ori spălarea hainelor, cu 3 săptămâni înainte de călătoria cu trenul. Nu trebuie să-ţi schimbi obiceiurile doar pentru că urmează să petreci multe ore într-un cuptor împreună cu alte creaturi vii, cărora le-ar plăcea să rămână aşa. Cu cât puţi mai tare, cu atât se vor da din calea ta mai mulţi oameni, deci o să apuci să cobori primul. Victorie!

–          Genţile trebuie umplute cu brânză. Nu de oricare, din aia care nu trebuie lăsată nici juma de oră afară din frigider că-ţi intră echipa de intervenţie în caz de atac biologic pe geam. Dacă nu put suficient, a se sparge şi câteva ouă în nişte şosete nespălate.

–          Dacă cineva reuşeşte să rupă vreun geam, urlă imediat la el să-l închidă că te omoară curentul, chit că nu mai e nimic deschis în vagon, stai la cinci scaune distanţă şi oricum e mai probabil să te omoare comoţia cerebrală pe care o anunţă faţa ta roşie şi tumefiată de căldură. Suportăm tot, dom’le, până la aer!

–          Dacă ai copil, lasă-l să zburde prin tot vagonul şi să fure mâncare de la călători, în baza senzaţiei greşite că tuturor le va fi ruşine să-l pocnească sau să-l trimită la ai lui. Dacă se întâmplă ca plodul să dea un nas de-o uşă şi să înceapă să urle, dă vina pe călătorul cel mai apropiat că nu s-a „uitat şi el la ăla micu’ ”.

Reiau conclusiv: muie CFR şi lume. Şi nu cred că aţi mai văzut vreodată cuvântul ăsta de la mine. „Lume”, normal.