Cauză pentru Facebook

Oamenilor,

Vreau să vă spun ceva, ca o doamnă de fier ce sunt în seara asta. (Nu, nu aia penibilă pe care o caută drept Mesia nu ştiu ce partid de glume de pe la noi. Sunt literalmente o doamnă de fier, pentru că sunt acoperită cu oxid de fier. Mai precis, tocmai am făcut, întoarsă dintr-o drumeţie destul de lungă, un agreabil duş cu apă-n două cu rugină, la frumosul debit de o ceaşcă de lichid roşcat / minut de nerăbdare cu porniri ucigaşe. Mulţumesc Radet sau cui o fi vinovat pentru asta, era fix ce-am visat toată ziua, târându-mă printr-o căldură care râdea de cele 20 de grade prognozate azi pentru Braşov.)

Aşa, o parte am zis deja. Azi am fost în Braşov. M-am trezit eu dimineaţă, m-am uitat la soare cum răsărea, o pasăre tocmai se găinăţa pe pervaz, deci m-am urcat într-un tren surprinzător de frumos şi am coborât la Braşov. Unde m-am căţărat pe nişte bolte de biserici chiar mai vechi decât noi, am înghiţit nişte praf (nu ştiam eu ce bine o să meargă cu rugina din apa de acasă), am văzut nişte picturi secrete – de la care am înghiţit mucegai; m-am căţărat iar, de data asta pe un colţ de piatră, în vârful căruia am stat de vorbă juma de oră, în mod reţinut şi sceptic, cu un domn despre cetăţi dacice (de ce întotdeauna când dau de cineva aparent capabil să poarte o conversaţie care începe cu cuvântul „cetate”, invariabil o dă în 20 de secunde pe daci, locuri programate şi reactivate energetic şi alte bălării?! Altfel, mişto omul. Inexplicabil.) Mers mult, alt urcuş, pe nişte multe scări (antrenamentul de a nu folosi liftul ca s-ajung în cuibul meu de bufniţă de la etajul opt mi-a dat posibilitatea să râd deloc discret de nişte tinerele care-şi dădeau suflarea pe acolo), pe urmă alte scări (da, ştiu, de la atâtea scări parcă m-am urcat în Rai, staţi liniştiţi, nu e cazul), pe care a trebuit să le şi cobor, numai ca să orbecăi juma de oră după invizibila stradă a Sforii. Plus o mulţime de alte chestii minunate, printre care şi un loc numit Icecreamland. Care chiar asta este: un loc unde pentru 5 sau 7 lei (iar diferenţa de preţ se oglindeşte în cea de dimensiune a caserolelor) poţi să umpli un recipient deloc mic (nici chiar cel mic) cu ce combinaţii dubioase de îngheţată vrei, din 16 sortimente şi tot atâtea topping-uri. Pentru că nu am dileme decizionale, am tranşat repede şi delicios situaţia cu un amestec de ciocolată cu mure, sufocat cu fulgi de ciocolată. Arăta cam aşa, după ce-am halit o parte din el:

N-o să mint. Nu e extaziantă. Dar e bună spre foarte bună, iar fata de acolo a fost atât de drăguţă încât am luat-o acasă. (A plecat când a văzut apa roşie de la duş, merci Radet, acum probabil mă crede Moise.) Locul îl găsiţi aici, că spre deosebire de mine bănuiesc că voi zburdaţi prin Facebook.

Un alt lucru bun: am găsit singurul semn care pentru mine are sens şi cu care sunt absolut de acord. L-am luat şi pe el acasă, evident, şi l-am plantat în faţa blocului:

În fine, partea a doua a lucrului pe care am zis că-l zic, ca doamnă de fier, e că în Braşov nu sunt coşuri de gunoi. Şi mă gândesc că nu-i corect, pentru că oraşul reuşeşte totuşi să rămână suspect de curat (măcar pe unde am fost eu, adică pe o diametrală prin tot oraşul şi pe un mare cerc brăzdat de tot felul de trasee şerpeşti şi tembele prin centrul vechi). Deci unii, probabil nişte biete creaturi exploatate, fac ceva în privinţa asta. Şi atunci de ce să nu donăm noi, zic, coşurile de gunoi pe care multă lume din centrul nostru vechi, şi de fapt de peste tot, nu ştie să le folosească? Iniţiez aşadar campania „daţi un coş de gunoi Braşovului”, pe care o inaugurez exemplar donând o găleată de tablă, anterior folosită ca deşteptător pentru vecini. E în stare perfectă de funcţionare, şi bănuiesc că nu numai braşovenii o să fie recunoscători pentru gestul meu.

 

A, în caz că se întreabă careva, deşi mă îndoiesc, să mergi pe bolţile unei biserici foarte vechi arată cam aşa:

Anunțuri

Mi-am pus casca şi anunţ

Oamenilor,

Iniţial n-am vrut să spun nimic despre asta, pentru că nu e treaba noastră. Adică e, dar nu aici. Adică na, ar fi, dar parcă totuşi hm.
Dar pentru că azi, venind acasă, am reuşit doar cu ajutorul nepreţuit al unui borcan de muştar super iute să trec printre cei 103 dalmaţieni adunaţi de Şerban Măgureanu (care, indiferent dacă vă amintiţi sau nu, este câinele Rhettei. Câinele necastrat şi foarte agresiv al Rhettei.) în scara blogului, m-am enervat cumplit, apocaliptic, şi am decis că trebuie să vă zic şi vouă. Aşa că zic, chiar de consecinţa va fi că nu o să mai primesc nu numai nici o sticlă de vin şi nici un ajutor în situaţii disperate, da’ nici măcar o şurubelniţă în cap din partea lor.

Îl ştiţi pe Bad Dragon. Mă rog, ăia dintre voi care au apărut pe aici mai de curând probabil că se uită cu mirare la comentariile lui şi la cât de bine se înţelege cu noi, la câte ne permitem unii faţă de alţii. E bine să ştiţi că  nu toată lumea poate face asta. Dragonul a fost aici de când lumea, ca orice dragon care se respectă, sau cel puţin cam de când e lumea acestui blog. Numit Omul Anului, Omul Săptămânii (şi, să fim sinceri, probabil şi al altor intervale temporale pentru care competiţia e, doar teoretic, încă deschisă), premiat de nenumărate diniori cu premii pe care nu le-a primit niciodată, degrabă ajutător de surori şi verişoare marxiene în situaţii care de care mai diverse, din care doar unele sunt cunoscute, Bad Dragon este de-aici. Aşa că vă invit, deşi probabil o să mă omoare pentru asta, să-i ziceţi „la mulţi ani!” pentru ieri. Deja alaltăieri, de-acum. În fine. Noi, adică eu în numele companiei Surorilor Marx, pentru că Rhetta şi Veta umblă lela, îi urlăm cu majuscule: LA MULŢI ANI şi multe vinuri bune, Dragoane.

Şi da, celălalt motiv pentru care nu am zis nimic ieri a fost că eram sigură c-o să se găsească oameni care să-i ceară de băut pentru o aşa vină mică. Nu are rost să încercaţi vreodinioară, tot ce ar fi putut sau ar putea avea vreo legătură între băuturi şi blogul ăsta, venind de la Dragoni, a fost deja încasat de mine. Omul n-are nici o datorie faţă de nimeni.

PS: Când zic „lor”, mai sus, nu-l tratez pe Dragon cu pluralul seniorial, deşi merită. Dragoana e inclusă în toate poveştile.

Umblu brambura

Babelor,

Pentru că pe blogul ăsta pute a câine dalmațian, m-am dus iarăși la Film Menu să scriu ceva despre un film. Un film din care n-am înțeles nimic, pentru că e cu mulți coreeni care arată la fel. Vedeți și voi (ce-am scris eu, nu blestemăția aia de film).

Vă pup,

Rhetta

Pe care… l-am băut (N° 18), cu berbecuţul lui Anaid

Babelor, mezami, mă copii,

 

Din Haut-Médoc, unde vă lăsasem data trecută, tragem astăzi cu puls gourmet şi cu neruşinată, compulsivă dar pe deplin asumată fericire, o diagonală către un alt epicentru de drept divin al viilor bordeleze şi al ducatului Acvitaniei, anume către Castillon.

 

Suntem în paranteza dintre malul drept al fluviului Dordogne şi porţile Périgord-ului, iar mintea duce instantaneau către Aliénor d’Aquitaine, fâşneaţa aia intrepidă, hărăzită cu o frumuseţe celestă şi un incompresibil talent uneltitor, rând pe rând regină a Franţei şi a perfidului Albion şi faţă de care votre humble narrateur nutreşte un afect de-a dreptul nemăsurat. În vremurile alea capeţiene, piezişe şi urgisitoare de secol doisprezece, Aliénor d’Aquitaine reuşea să facă table rase din toate convenţiile şi convenenienţele timpului, ale curţii şi ale circumstanţelor genealogice. Nepoată de trubadur, cruciată, regină, amantă clandestină, femme politique avant l’heure, şi-a scris destinul la răspântiile istoriei, cu suava curtoazie a descăpăţânării sângeroase şi eleganţa perfidă a otrăvii, cu un prolific instinct matern şi cu rafinamentul unei minţi sclipitoare.

 

Castillon, deci. Sau, mai bine zis, Castillon-la-Bataille, fiindcă mai bine de două secole după moartea lui Aliénor, în 1453 – anul căderii Constantinopolelui, heh – bătălia de aici punea capăt sângerosului război de o sută de ani, iar după veacuri de geometrie variabilă gen dă-mi-o-mie-na-ţi-o-ţie între englezi şi francezi, Acvitania revenea definitiv celor din urmă. Şi bine făcea.

 

Gata, haidi să citim ce scrie pe etichetă: Château Joanin Bécot 2008, Castillon – Côtes de Bordeaux.

 

 

Bécot e însăşi podgoreanca en chef, Juliette, vigneronne cu har şi pedigree, taică-său fiind alt mare creator de vinuri, el e ăla care face Beauséjour Bécot. Vinul nostru de azi, Joanin ăsta, e un roşu sec, un asamblaj bine drămuit de Merlot (75%) – rege în regiunea asta – şi de Cabernet Franc (vă repet, să nu carecumva să-l confundaţi p-ăsta cu fiu-su, cu Cabernet Sauvignon, că e crimă de lez-majestate).

 

Roba e de un grenat profund, dens şi susţinut

 

Aroma: explozie olfactivă de căpşuni, zmeură, fragi, dulceaţă de prune, mirodenii furişate şi margine de pădure

 

Gustul: echilibru funambulesc între rotunjimea, taninurile de mătase voluptuoasă şi paleta aromatică fructiferă a Merlot-ului şi supleţea gracilă, tramă fină şi elegantă a Cabernet-ului Franc, cu toate cele de mai sus, coafate de un boisé – stejarul baricurilor, mă copii – de toată frumuseţea

 

Finalul e prelung şi tandru şi haidi să vă mai torn, bis repetita ştiţi voi ce

 

Beţi cu măsură, vedeţi voi cu care,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Mioriţa de stil nou

Mioriţa de stil nou

(amicului mieu A. Itaci)

Iubiţii miei prietini, povestea ce urmează
Aproape nimănuia nu prea-i venea s-o crează,
De straşnică ce este, dar, pe cuvânt de-onoare,
S-a petrecut întocmai, fără exagerare.

Trei ciobănaşi destoinici, cu ceva vreme-n urmă,
Legaseră frăţie şi stăpâneau o turmă.
Moldavul şi valahul c-un ardelean s-uniră
Şi dimpreun-o sută de oi îşi târguiră.

Din toate-acestea, una se dovedea aparte.
Nu doar că era neagră, nici fiindcă ştia carte,
Ci că era-nzestrată c-o voce cristalină.
Rarissim har ca ăsta, la o biată ovină !

Ea-şi zicea Mioriţa, pseudonim de scenă
Şi frecventa high life-ul, cochetă şi mondenă.
Dădea concerte seara: succes, urale, bis-uri…
Ce viaţă de vedetă, cum nu vezi nici în visuri !

Rutina liniştită a vieţii în natură
Fu într-o zi curmată de-o mare tevatură.
Căci ciobănaşii noştri, sătui de-atâtea fumuri,
Se cam simţeau în umbră şi părăsiţi pe drumuri:

Rezon, io-te la asta, noi facem transhumanţă
Şi ea pleacă-n turnee, vai, câtă aroganţă !
În timp ce restul turmei dă lână, miei şi lapte,
Ea dănţuie şi cântă până târziu în noapte.

Prin văi şi povârnişuri noi ne tocim pingeaua,
Stăm treji, nu cumva lupul să ne facă safteaua.
Nevestele-s departe, ne-omoară libidoul
Şi diva, nesimţită, îşi mângâie mantoul.

Berjerii noştri, negri de-atâta supărare,
Coceau pentru şanteuză planuri ucigătoare:
Nubila Mioriţă gândiseră s-o-nşface
S-o facă borş, friptură, plus două-trei cojoace.

Văzând sclipind tăişul, le zise Mioriţa:
Săraci cu duhul sunteţi, pupa-v-aş io guriţa,
La cremenal vă bagă, pe viaţă vă închide !
Vreţi voi s-aşteptaţi moartea prin puşcării sordide ?

Decât sfârşit de câine – zău c-ar fi o prostie –
N-ar vrea din voi vreunul bun impresar să-mi fie ?
Căci soarta ne surâde, ne-aşteaptă bani şi faimă,
Caleşti, covoare roşii, au vă e cumva spaimă ?

Scânteia pizmei însă pe dată se aprinse
Între ciobanii noştri, şi ura îi cuprinse,
Căci fiecare-n gându-i se şi vedea alesul.
Din bun fraţi duşmani iată-i, acesta-i interesul.

Moldavul şi valahul, focul cel rău să-i arză,
Gândeau în cârdăşie, pe ardelean să-l piarză.
Şi-i luară beregata-ntr-o noapte de tăciune,
Zvârlindu-i apoi leşul prin nişte văgăune

S-au dus apoi la crâşmă, necum să se oprească
Cu feţe hipocrite, cică să chefuiască.
Pe-ascuns însă-şi turnară otravă în mâncare,
Nebănuind niciunul pe celălalt în stare.

Află şi Mioriţa, chemată fu să-i vază
Şi-ajunse cu trăsura-n aceeaşi după-amiază.
Privindu-i cum zac ţepeni, cu gurile deschise,
Rânji, dădu din umeri şi cam aşa le zise:

Aţi dat oaia cea grasă pe amăgiri deşarte,
Uitând că parte-şi face acela ce împarte.
Numai că-n loc de cinste şi locuri de onoare,
Vrajba şi lăcomia v-au dus către pierzare.

Cum vă sticliră ochii, la bani şi la avere !
Cum vă văzurăţi viaţa luxură şi plăcere !
Să fi rămas prietini, măcar aveaţi de-o masă,
În loc de asta însă, pământul vă apasă.

 

Andrei Barbu, 1926

Ceva ce o să fac de multe diniori

Oamenilor,

Cu o întârziere nejustificabilă, deci asupra căreia o să tac (à propos, Mihocea – te ştii tu, îmi vreau cele 7934 de cuie înapoi. Pe toate.), vă povestesc cea mai tare dintre deloc puţinele tâmpenii recoltate la BAC-ul de anul ăsta, în cele două rate cumulate.

Nu ştiu dacă sunteţi pregătiţi pentru asta. Eu nu eram, pentru c-am rămas fără aer de râs. Deci inspiraţi o provizie bună de aer, eventual furaţi tubul de oxigen al vecinului, vedeţi voi, vă descurcaţi. Aţi citit multe tembelisme înşirate în scris de unii cu frumoasa ocazie a celui ce era mai demult un examen important. Unele complicate, care dovedeau efortul de a formula nişte idei confuze – efort care şi când ştii limba română e condamnat la eşec, darămite când sinonimele îţi pun probleme. Dar ia: aţi văzut una mai tare decât inovaţia lingvistică  „o dinioară, două diniori”? De la „odinioară”. Da. O dinioară. Două diniori. Diniori. Dinioară, diniori. Diniori, dinioară, di…ni…

…………………………………………………………………………………………………………………….

(Pauză de repornit creierele.)

Am crezut că era o glumă a celei care mi-a zis chestia, deci m-am uitat la Dragoana lui Marius Badragan, că era alături şi la îndeochi, să zic aşa. Figura ei, blocată, nu mi-a lăsat nici o îndoială. În ochii Andreei (aşa o cheamă pe Dragoana Dragonului, dacă nu ştiţi) mi-am văzut oglindită acea moacă perfect tâmpă pe care o avem cu toţii când ne evaluăm într-o milisecundă şansele de a crăpa de râs dacă respectăm impulsul care ne gâdilă toracele. Era a mea mutra, evident. Părea capabilă să supravieţuiască, aşa că am spart cu hohotele-mi cristaline şi delicate de râs trei geamuri ale unei clădiri învecinate. Cum ceea ce nu m-a omorât m-a făcut mai puternică, vă invit să respectăm, ca nişte oameni puternici ce suntem acum, geniul unuia mai bun ca noi. Cum?

De azi înainte, în toate ocaziile în care s-ar impune folosite cuvintele „dată” sau „oară” (la singular sau plural), eu le voi înlocui cu noile variante: „dinioară”, respectiv „diniori”, pentru plural. Ca să zic aşa, este prima dinioară când folosesc această intervenţie divină în vocabularul limbii române, dar n-am de gând să mă opresc. Această substituire, care ar putea părea aleatorie şi gratuită neavizaţilor, va fi făcută în toate textele care vor urma, de fiecare dinioară când ar fi fost de utilizat vreunul din alea două cuvinte care se potriveau anterior. Inaugurez ceea ce ar putea părea un banc intern, dacă nu aveţi calitatea previziunii, dar ce vă zic eu că e viitorul limbii române. We are DOOMed.

Citatul zilei

It’s not wise to violate rules until you know how to observe them.

Fiţi cuminţi,
Vă pup.