Cauză pentru Facebook

Oamenilor,

Vreau să vă spun ceva, ca o doamnă de fier ce sunt în seara asta. (Nu, nu aia penibilă pe care o caută drept Mesia nu ştiu ce partid de glume de pe la noi. Sunt literalmente o doamnă de fier, pentru că sunt acoperită cu oxid de fier. Mai precis, tocmai am făcut, întoarsă dintr-o drumeţie destul de lungă, un agreabil duş cu apă-n două cu rugină, la frumosul debit de o ceaşcă de lichid roşcat / minut de nerăbdare cu porniri ucigaşe. Mulţumesc Radet sau cui o fi vinovat pentru asta, era fix ce-am visat toată ziua, târându-mă printr-o căldură care râdea de cele 20 de grade prognozate azi pentru Braşov.)

Aşa, o parte am zis deja. Azi am fost în Braşov. M-am trezit eu dimineaţă, m-am uitat la soare cum răsărea, o pasăre tocmai se găinăţa pe pervaz, deci m-am urcat într-un tren surprinzător de frumos şi am coborât la Braşov. Unde m-am căţărat pe nişte bolte de biserici chiar mai vechi decât noi, am înghiţit nişte praf (nu ştiam eu ce bine o să meargă cu rugina din apa de acasă), am văzut nişte picturi secrete – de la care am înghiţit mucegai; m-am căţărat iar, de data asta pe un colţ de piatră, în vârful căruia am stat de vorbă juma de oră, în mod reţinut şi sceptic, cu un domn despre cetăţi dacice (de ce întotdeauna când dau de cineva aparent capabil să poarte o conversaţie care începe cu cuvântul „cetate”, invariabil o dă în 20 de secunde pe daci, locuri programate şi reactivate energetic şi alte bălării?! Altfel, mişto omul. Inexplicabil.) Mers mult, alt urcuş, pe nişte multe scări (antrenamentul de a nu folosi liftul ca s-ajung în cuibul meu de bufniţă de la etajul opt mi-a dat posibilitatea să râd deloc discret de nişte tinerele care-şi dădeau suflarea pe acolo), pe urmă alte scări (da, ştiu, de la atâtea scări parcă m-am urcat în Rai, staţi liniştiţi, nu e cazul), pe care a trebuit să le şi cobor, numai ca să orbecăi juma de oră după invizibila stradă a Sforii. Plus o mulţime de alte chestii minunate, printre care şi un loc numit Icecreamland. Care chiar asta este: un loc unde pentru 5 sau 7 lei (iar diferenţa de preţ se oglindeşte în cea de dimensiune a caserolelor) poţi să umpli un recipient deloc mic (nici chiar cel mic) cu ce combinaţii dubioase de îngheţată vrei, din 16 sortimente şi tot atâtea topping-uri. Pentru că nu am dileme decizionale, am tranşat repede şi delicios situaţia cu un amestec de ciocolată cu mure, sufocat cu fulgi de ciocolată. Arăta cam aşa, după ce-am halit o parte din el:

N-o să mint. Nu e extaziantă. Dar e bună spre foarte bună, iar fata de acolo a fost atât de drăguţă încât am luat-o acasă. (A plecat când a văzut apa roşie de la duş, merci Radet, acum probabil mă crede Moise.) Locul îl găsiţi aici, că spre deosebire de mine bănuiesc că voi zburdaţi prin Facebook.

Un alt lucru bun: am găsit singurul semn care pentru mine are sens şi cu care sunt absolut de acord. L-am luat şi pe el acasă, evident, şi l-am plantat în faţa blocului:

În fine, partea a doua a lucrului pe care am zis că-l zic, ca doamnă de fier, e că în Braşov nu sunt coşuri de gunoi. Şi mă gândesc că nu-i corect, pentru că oraşul reuşeşte totuşi să rămână suspect de curat (măcar pe unde am fost eu, adică pe o diametrală prin tot oraşul şi pe un mare cerc brăzdat de tot felul de trasee şerpeşti şi tembele prin centrul vechi). Deci unii, probabil nişte biete creaturi exploatate, fac ceva în privinţa asta. Şi atunci de ce să nu donăm noi, zic, coşurile de gunoi pe care multă lume din centrul nostru vechi, şi de fapt de peste tot, nu ştie să le folosească? Iniţiez aşadar campania „daţi un coş de gunoi Braşovului”, pe care o inaugurez exemplar donând o găleată de tablă, anterior folosită ca deşteptător pentru vecini. E în stare perfectă de funcţionare, şi bănuiesc că nu numai braşovenii o să fie recunoscători pentru gestul meu.

 

A, în caz că se întreabă careva, deşi mă îndoiesc, să mergi pe bolţile unei biserici foarte vechi arată cam aşa:

Mi-am pus casca şi anunţ

Oamenilor,

Iniţial n-am vrut să spun nimic despre asta, pentru că nu e treaba noastră. Adică e, dar nu aici. Adică na, ar fi, dar parcă totuşi hm.
Dar pentru că azi, venind acasă, am reuşit doar cu ajutorul nepreţuit al unui borcan de muştar super iute să trec printre cei 103 dalmaţieni adunaţi de Şerban Măgureanu (care, indiferent dacă vă amintiţi sau nu, este câinele Rhettei. Câinele necastrat şi foarte agresiv al Rhettei.) în scara blogului, m-am enervat cumplit, apocaliptic, şi am decis că trebuie să vă zic şi vouă. Aşa că zic, chiar de consecinţa va fi că nu o să mai primesc nu numai nici o sticlă de vin şi nici un ajutor în situaţii disperate, da’ nici măcar o şurubelniţă în cap din partea lor.

Îl ştiţi pe Bad Dragon. Mă rog, ăia dintre voi care au apărut pe aici mai de curând probabil că se uită cu mirare la comentariile lui şi la cât de bine se înţelege cu noi, la câte ne permitem unii faţă de alţii. E bine să ştiţi că  nu toată lumea poate face asta. Dragonul a fost aici de când lumea, ca orice dragon care se respectă, sau cel puţin cam de când e lumea acestui blog. Numit Omul Anului, Omul Săptămânii (şi, să fim sinceri, probabil şi al altor intervale temporale pentru care competiţia e, doar teoretic, încă deschisă), premiat de nenumărate diniori cu premii pe care nu le-a primit niciodată, degrabă ajutător de surori şi verişoare marxiene în situaţii care de care mai diverse, din care doar unele sunt cunoscute, Bad Dragon este de-aici. Aşa că vă invit, deşi probabil o să mă omoare pentru asta, să-i ziceţi „la mulţi ani!” pentru ieri. Deja alaltăieri, de-acum. În fine. Noi, adică eu în numele companiei Surorilor Marx, pentru că Rhetta şi Veta umblă lela, îi urlăm cu majuscule: LA MULŢI ANI şi multe vinuri bune, Dragoane.

Şi da, celălalt motiv pentru care nu am zis nimic ieri a fost că eram sigură c-o să se găsească oameni care să-i ceară de băut pentru o aşa vină mică. Nu are rost să încercaţi vreodinioară, tot ce ar fi putut sau ar putea avea vreo legătură între băuturi şi blogul ăsta, venind de la Dragoni, a fost deja încasat de mine. Omul n-are nici o datorie faţă de nimeni.

PS: Când zic „lor”, mai sus, nu-l tratez pe Dragon cu pluralul seniorial, deşi merită. Dragoana e inclusă în toate poveştile.

Umblu brambura

Babelor,

Pentru că pe blogul ăsta pute a câine dalmațian, m-am dus iarăși la Film Menu să scriu ceva despre un film. Un film din care n-am înțeles nimic, pentru că e cu mulți coreeni care arată la fel. Vedeți și voi (ce-am scris eu, nu blestemăția aia de film).

Vă pup,

Rhetta

Pe care… l-am băut (N° 18), cu berbecuţul lui Anaid

Babelor, mezami, mă copii,

 

Din Haut-Médoc, unde vă lăsasem data trecută, tragem astăzi cu puls gourmet şi cu neruşinată, compulsivă dar pe deplin asumată fericire, o diagonală către un alt epicentru de drept divin al viilor bordeleze şi al ducatului Acvitaniei, anume către Castillon.

 

Suntem în paranteza dintre malul drept al fluviului Dordogne şi porţile Périgord-ului, iar mintea duce instantaneau către Aliénor d’Aquitaine, fâşneaţa aia intrepidă, hărăzită cu o frumuseţe celestă şi un incompresibil talent uneltitor, rând pe rând regină a Franţei şi a perfidului Albion şi faţă de care votre humble narrateur nutreşte un afect de-a dreptul nemăsurat. În vremurile alea capeţiene, piezişe şi urgisitoare de secol doisprezece, Aliénor d’Aquitaine reuşea să facă table rase din toate convenţiile şi convenenienţele timpului, ale curţii şi ale circumstanţelor genealogice. Nepoată de trubadur, cruciată, regină, amantă clandestină, femme politique avant l’heure, şi-a scris destinul la răspântiile istoriei, cu suava curtoazie a descăpăţânării sângeroase şi eleganţa perfidă a otrăvii, cu un prolific instinct matern şi cu rafinamentul unei minţi sclipitoare.

 

Castillon, deci. Sau, mai bine zis, Castillon-la-Bataille, fiindcă mai bine de două secole după moartea lui Aliénor, în 1453 – anul căderii Constantinopolelui, heh – bătălia de aici punea capăt sângerosului război de o sută de ani, iar după veacuri de geometrie variabilă gen dă-mi-o-mie-na-ţi-o-ţie între englezi şi francezi, Acvitania revenea definitiv celor din urmă. Şi bine făcea.

 

Gata, haidi să citim ce scrie pe etichetă: Château Joanin Bécot 2008, Castillon – Côtes de Bordeaux.

 

 

Bécot e însăşi podgoreanca en chef, Juliette, vigneronne cu har şi pedigree, taică-său fiind alt mare creator de vinuri, el e ăla care face Beauséjour Bécot. Vinul nostru de azi, Joanin ăsta, e un roşu sec, un asamblaj bine drămuit de Merlot (75%) – rege în regiunea asta – şi de Cabernet Franc (vă repet, să nu carecumva să-l confundaţi p-ăsta cu fiu-su, cu Cabernet Sauvignon, că e crimă de lez-majestate).

 

Roba e de un grenat profund, dens şi susţinut

 

Aroma: explozie olfactivă de căpşuni, zmeură, fragi, dulceaţă de prune, mirodenii furişate şi margine de pădure

 

Gustul: echilibru funambulesc între rotunjimea, taninurile de mătase voluptuoasă şi paleta aromatică fructiferă a Merlot-ului şi supleţea gracilă, tramă fină şi elegantă a Cabernet-ului Franc, cu toate cele de mai sus, coafate de un boisé – stejarul baricurilor, mă copii – de toată frumuseţea

 

Finalul e prelung şi tandru şi haidi să vă mai torn, bis repetita ştiţi voi ce

 

Beţi cu măsură, vedeţi voi cu care,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Mioriţa de stil nou

Mioriţa de stil nou

(amicului mieu A. Itaci)

Iubiţii miei prietini, povestea ce urmează
Aproape nimănuia nu prea-i venea s-o crează,
De straşnică ce este, dar, pe cuvânt de-onoare,
S-a petrecut întocmai, fără exagerare.

Trei ciobănaşi destoinici, cu ceva vreme-n urmă,
Legaseră frăţie şi stăpâneau o turmă.
Moldavul şi valahul c-un ardelean s-uniră
Şi dimpreun-o sută de oi îşi târguiră.

Din toate-acestea, una se dovedea aparte.
Nu doar că era neagră, nici fiindcă ştia carte,
Ci că era-nzestrată c-o voce cristalină.
Rarissim har ca ăsta, la o biată ovină !

Ea-şi zicea Mioriţa, pseudonim de scenă
Şi frecventa high life-ul, cochetă şi mondenă.
Dădea concerte seara: succes, urale, bis-uri…
Ce viaţă de vedetă, cum nu vezi nici în visuri !

Rutina liniştită a vieţii în natură
Fu într-o zi curmată de-o mare tevatură.
Căci ciobănaşii noştri, sătui de-atâtea fumuri,
Se cam simţeau în umbră şi părăsiţi pe drumuri:

Rezon, io-te la asta, noi facem transhumanţă
Şi ea pleacă-n turnee, vai, câtă aroganţă !
În timp ce restul turmei dă lână, miei şi lapte,
Ea dănţuie şi cântă până târziu în noapte.

Prin văi şi povârnişuri noi ne tocim pingeaua,
Stăm treji, nu cumva lupul să ne facă safteaua.
Nevestele-s departe, ne-omoară libidoul
Şi diva, nesimţită, îşi mângâie mantoul.

Berjerii noştri, negri de-atâta supărare,
Coceau pentru şanteuză planuri ucigătoare:
Nubila Mioriţă gândiseră s-o-nşface
S-o facă borş, friptură, plus două-trei cojoace.

Văzând sclipind tăişul, le zise Mioriţa:
Săraci cu duhul sunteţi, pupa-v-aş io guriţa,
La cremenal vă bagă, pe viaţă vă închide !
Vreţi voi s-aşteptaţi moartea prin puşcării sordide ?

Decât sfârşit de câine – zău c-ar fi o prostie –
N-ar vrea din voi vreunul bun impresar să-mi fie ?
Căci soarta ne surâde, ne-aşteaptă bani şi faimă,
Caleşti, covoare roşii, au vă e cumva spaimă ?

Scânteia pizmei însă pe dată se aprinse
Între ciobanii noştri, şi ura îi cuprinse,
Căci fiecare-n gându-i se şi vedea alesul.
Din bun fraţi duşmani iată-i, acesta-i interesul.

Moldavul şi valahul, focul cel rău să-i arză,
Gândeau în cârdăşie, pe ardelean să-l piarză.
Şi-i luară beregata-ntr-o noapte de tăciune,
Zvârlindu-i apoi leşul prin nişte văgăune

S-au dus apoi la crâşmă, necum să se oprească
Cu feţe hipocrite, cică să chefuiască.
Pe-ascuns însă-şi turnară otravă în mâncare,
Nebănuind niciunul pe celălalt în stare.

Află şi Mioriţa, chemată fu să-i vază
Şi-ajunse cu trăsura-n aceeaşi după-amiază.
Privindu-i cum zac ţepeni, cu gurile deschise,
Rânji, dădu din umeri şi cam aşa le zise:

Aţi dat oaia cea grasă pe amăgiri deşarte,
Uitând că parte-şi face acela ce împarte.
Numai că-n loc de cinste şi locuri de onoare,
Vrajba şi lăcomia v-au dus către pierzare.

Cum vă sticliră ochii, la bani şi la avere !
Cum vă văzurăţi viaţa luxură şi plăcere !
Să fi rămas prietini, măcar aveaţi de-o masă,
În loc de asta însă, pământul vă apasă.

 

Andrei Barbu, 1926

Ceva ce o să fac de multe diniori

Oamenilor,

Cu o întârziere nejustificabilă, deci asupra căreia o să tac (à propos, Mihocea – te ştii tu, îmi vreau cele 7934 de cuie înapoi. Pe toate.), vă povestesc cea mai tare dintre deloc puţinele tâmpenii recoltate la BAC-ul de anul ăsta, în cele două rate cumulate.

Nu ştiu dacă sunteţi pregătiţi pentru asta. Eu nu eram, pentru c-am rămas fără aer de râs. Deci inspiraţi o provizie bună de aer, eventual furaţi tubul de oxigen al vecinului, vedeţi voi, vă descurcaţi. Aţi citit multe tembelisme înşirate în scris de unii cu frumoasa ocazie a celui ce era mai demult un examen important. Unele complicate, care dovedeau efortul de a formula nişte idei confuze – efort care şi când ştii limba română e condamnat la eşec, darămite când sinonimele îţi pun probleme. Dar ia: aţi văzut una mai tare decât inovaţia lingvistică  „o dinioară, două diniori”? De la „odinioară”. Da. O dinioară. Două diniori. Diniori. Dinioară, diniori. Diniori, dinioară, di…ni…

…………………………………………………………………………………………………………………….

(Pauză de repornit creierele.)

Am crezut că era o glumă a celei care mi-a zis chestia, deci m-am uitat la Dragoana lui Marius Badragan, că era alături şi la îndeochi, să zic aşa. Figura ei, blocată, nu mi-a lăsat nici o îndoială. În ochii Andreei (aşa o cheamă pe Dragoana Dragonului, dacă nu ştiţi) mi-am văzut oglindită acea moacă perfect tâmpă pe care o avem cu toţii când ne evaluăm într-o milisecundă şansele de a crăpa de râs dacă respectăm impulsul care ne gâdilă toracele. Era a mea mutra, evident. Părea capabilă să supravieţuiască, aşa că am spart cu hohotele-mi cristaline şi delicate de râs trei geamuri ale unei clădiri învecinate. Cum ceea ce nu m-a omorât m-a făcut mai puternică, vă invit să respectăm, ca nişte oameni puternici ce suntem acum, geniul unuia mai bun ca noi. Cum?

De azi înainte, în toate ocaziile în care s-ar impune folosite cuvintele „dată” sau „oară” (la singular sau plural), eu le voi înlocui cu noile variante: „dinioară”, respectiv „diniori”, pentru plural. Ca să zic aşa, este prima dinioară când folosesc această intervenţie divină în vocabularul limbii române, dar n-am de gând să mă opresc. Această substituire, care ar putea părea aleatorie şi gratuită neavizaţilor, va fi făcută în toate textele care vor urma, de fiecare dinioară când ar fi fost de utilizat vreunul din alea două cuvinte care se potriveau anterior. Inaugurez ceea ce ar putea părea un banc intern, dacă nu aveţi calitatea previziunii, dar ce vă zic eu că e viitorul limbii române. We are DOOMed.

Citatul zilei

It’s not wise to violate rules until you know how to observe them.

Fiţi cuminţi,
Vă pup.

Garden party chez Piticugras

Mezami,

De data asta chiar ţiu minte ce făceam când a sunat telefonul. Ţiu minte precis, fincă eram la croitor, undeva pe rue de la Paix. Sau cred că era rue de Rivoli. Sau… Mă rog, asta nu contează, dar ţiu minte perfect, fincă făceam probe la un frac. Sau la un smoching. Sau la o jlietcă la două rânduri, sau… Dar ţiu minte, fincă croitorul ăla miop mă tot înţepa cu nişte bolduri, nu ştiu de ce. Aşa. Şi atunci a sunat telefonul. La capătul ălalalt al firului, Piticugras.

– Ci faşi grasuli ?

– Ce să fac, mă Piticule, fac niţică acupunctură. Ia o bucată de hârtie, să-ţi dau adresa, ar trebui să-ncerci şi tu…

– Auz grasuli, nu ti ispitieşti, buei, uo piruojcâ di şieea cu niţicâ brânzicâ pi dinăuntru ş’c-o votculiţâ di tătâ mândrieţa-n dieschidiri ?

– Nu, mersi. Şi mă Pitice, merdenelele merg şi cu un porumbel din ăla de-al tău, da’ să fie la pet. A, bine, dacă mă-ntrebi de feuilletés au fromage, să te-nvăţ: merg fie cu un Bourgogne roşu, să zicem cu un Côtes de Nuits, fie cu un Anjou alb; am un Clos du Papillon 2005, o splendoare. Dacă vrei.

– Ia lasâ tu fluturii şâ măscărili şielia, c’acuma pi datâ ti păliesc şâ ti fac fac di puominâ. Buei, baieti, pirojki mierg cu vuotcâ mai ghini dicât miergi uo vientuzâ pi capu lu Kojak. Şâ hai digrab’ încoa, c’ti invit la uo rieşiepţii, vriau s’mi-ngruop viaţa di huoltei, câ gata, pisti o lunâ mă ieu cu Şipriniela.

– Ah bon ? Soirée white tie ? Black tie ? Cum să mă-mbrac ? Tenue de cocktail ?

– Buei, tu ci tuot zâşi minuni şâ panarami acuolo di’m’faş capu harbuz ? Şâ ia vorbieşti tu mai în riecieptuor, aşa. Ci mâ-ntriebi pi mini ci straii sâ pui la rieşiepţii, ci, iou îs cruoitoru tău ? Gătieşti-ti cum vriei, pacatili mieli, numa ţâni minti s’pui pufoaicâ şâ buotfori, c’taman o dat o ploişicâ şâ s-o făcut gluod în ogradâ.

Ah bon, partie de campagne et pendaison de crémaillère chez Piticugras, carevasăzică. Bine. Scot acele, le-nfig în croitor, sun la tante Constance, îmi dă adresa altui croitor, mă duc, îi zic să-mi facă un costum de tweed, oui monsieur, bien monsieur, iarăşi ace, gata costumul, scot şi acele alea, le-nfig în croitor, plec. Pe drum mă-ntâlnesc cu Petronia, polemizăm puţin pe tema expresionismului abstract, mergem la babe să facem clătite, le facem, mâncăm clătitele, înşfac fulgarinul, fluier un getax, ajung la Piticugras.

Acolo, cum să vă spun, era mai degrabă un garden party – ambiance décontractée – şi toţi invitaţii Piticului erau joviali, entuziaşti şi foarte iubitori, sau poate am făcut eu impresie bună, nu ştiu, dar toţi vroiau să mă pupe de trei ori. Interesant e că vorbeau un dialect nou pentru mine şi beau din nişte pahare foarte largi, de mare efect. Piticu m-a întâmpinat, în mândru amfitrion (îl vedeţi în primele secunde ale peliculei, că am filmat mult) şi m-a prezentat invitaţilor. Toţi îl lăudau fincă, mare senior, nu se uitase la cheltuială şi adusese mâncăruri fine, numeroase băuturi cu specific local, muzică foarte bună, ba, după cum se vede, prevăzuse şi limuzine cu şoferi în uniformă pentru cei care nu se mai puteau urca la volan.

Păcat că se-nsoară, n-o să mai dea aşa petreceri.

Fiţi cuminţi,
Vă pup.

Livetext-uim iar. FC Basel-Oţelul Galaţi

Oamenilor,

Nu ştiu cât v-aţi distrat voi data trecută când aţi avut livetext de la un meci (România-gazon-Franţa, acum opt zile), da’ pentru mine a fost amuzant, aşa că repet fără preaviz experienţa. Nu există pentru asta nici un alt motiv în tot Universul (şi-n cele paralele sau ondulate sau îmbulinate) decât că altfel echipamentul echipei elveţiene s-ar irosi.

Aşadar:

min. -2: filmare din tunelul dinspre vestiare, cu echipele înainte de intrarea pe teren. Dau cu ochii pentru prima dată de echipamentul lui FC Basel. Leşin de râs, mă trezesc, plâng de râs, nimeresc nişte taste ca să vă spun şi vouă, în caz că nu vă uitaţi la meci sau retina v-a fost arsă. FC Basel constă din 10 oameni îmbrăcaţi într-un roz pentru care „aprins” este un eufemism banal şi un portar costumat în gri, probabil din raţiuni de asortare. Mi se pare foarte posibil ca, la pauză, jucătorii Oţelului să refuze să se întoarcă pe teren din cauză că celor de la Basel le plac prea mult intrările din spate.

min. -1: la intrarea celor două echipe pe teren, tribunele înnebunesc şi aruncă maimuţoi de pluş, flori şi boa de pene spre echipa lu’ Basel. Jucătorii ies din rând, culeg cadourile cu zâmbete modeste şi fac plié-uri graţioase. Izbucnesc câteva scandaluri în tribune, între unii tipi şi nevestele sau prietenele care abia acum înţeleg multe lucruri.

min. 17: de 17 minute încerc să mă uit la altceva decât la rozul echipei elveţiene, întrerupt timid de negrul şorturilor. Nu reuşesc.

min. 27: unui om de la Basel i se interzice să-şi mai folosească braţele aşa. Arbitrul îi face semn să îmbrăţişeze adversarii mai ca şi cum ar fi ceva de fotbal.

tot min. 27: hipnotizaţi de echipamentul adversarilor sau poate pur şi simplu pentru că, în calitate de gentlemen, nu pot să-i atace, jucătorii de la Oţelul îl lasă pe Frei (zău!) să tragă destul de riscant pe poartă. Respinge pisiceşte Grahovac, care apoi îşi spune c-ar fi bine să se abţină de la aşa intervenţii. Nu de alta, dar ălora de la Basel sigur le place ca cei în care trag să se pisicească.

min. 35: joacă şi Cabral. Brusc lucrurile încep să aibă sens.

min. 36: galeria românească, formată din vreo 300 de oameni (ceea ce mi se pare o greşeală strategică, fiindcă grecilor le cam plăceau băieţii şi dracu’ ştie ce înţeleg din asta rozaliii), domină clar fondul sonor al stadionului. Deloc de mirare, vocile de soprane ale galeriei elveţiene nu sunt greu de dominat şi probabil nici nu vor să fie.

min. 39: strategia de diversiune a FC Basel funcţionează. Cu ochii la rozul imposibil, Oţelul ia gol. Basel scores, zău.

min. 45: FC Basel, încă în roz, pleacă la vestiare să-şi aranjeze părul şi să-şi pudreze nasul.

Pauză: din vestiarele echipei elveţiene se aude înfundat ceva care seamănă cu un vechi cântec românesc: „viaţa e roz şi roz e echipa toată / buzele noastre au gust de îngheţată…” O turmă de jurnalişti preia ştirea şi Dorinel Munteanu plănuieşte schimbări în consecinţă. În repriza a doua, pe teren vor intra pentru noi Naomi şi Solcanu.

min. 53 : decis să pună capăt zvonurilor, Huggel comite un fault violent.

min. 54: Ibeh şutează spre poarta elveţienilor. Din păcate, din cauza rozului turbat, trebuie să facă asta cu ochii închişi.

min. 56: la fel şi Antal, care şutează prea sus. Arbitrul pare şi el chiorât sau înduioşat de echipa roz, pentru că uită să fluiere o fază suspectă.

min. 58: GOL! 1-1. Antrenamentul gălăţenilor dă roade. Au devenit o echipă ninja: pot juca fără să se uite la adversari. În plus, portarul FC Basel fiind îmbrăcat în gri, poţi să-l priveşti ca să vezi unde e şi să poţi trage la poartă în consecinţă. (În sfârşit am putut folosi şi eu majusculele şi semnul exclamării. Abia acum devine un live text adevărat. Ar mai trebui vreo 4876 de semne de exclamare, dar ştiţi, tasta mea „!” e bolnavă.)

min. 61: unul de la Oţelul scapă cu mingea spre poarta lui Sommer, dar pentru că din raţiuni de autoconservare nu se poate uita la adversari, mingea e trimisă de un flamingo afară.

min. 63: jucătorii Oţelului încearcă să evite pressing-ul prea strâns la elveţieni, precum şi intrările ălora prin alunecare.

min. 70: cu ochii făcuţi praf, Pena iese ca să intre direct în operaţia de înlocuire urgentă a retinei. În locul acestui erou îşi sacrifică eroic vederea Gabi Paraschiv.

min. 78: schimbare la echipa de flamingo. Intră, din păcate, unul la fel de roz.

min. 83: sătul de atâta roz, Sălăgeanu cere şi primeşte roşu. Echipa primeşte şi ea ceva: gol din penalty (min. 84).

min. 87: deoarece cantitatea de roz depăşea toate normele internaţionale în vigoare şi ameninţa să creeze un dezastru de orbire în masă, un flamingo pe nume Huggel îşi ia şi el zborul de pe teren.

min. 90: Grahovac (care-i portarul Oţelului) îşi ia cartonaş galben în careu. În careul advers.

min. 91: Am omorât în sfârşit ţânţarul care mă enerva de o oră.

min. 94: echipa de flamingo a bătut Oţelul cât a fost cald. Asta numai pentru că flamingo sunt păsări protejate şi nu ai voie să le jumuleşti. Pentru retur, angajăm braconieri.

FC Basel e proprietatea unor Oeri. Este evident în ce echipament va juca de-acum Steaua. Nici n-ar trebui să-i fie greu, lucrătorii de la Drumuri şi Poduri probabil vor de mult echipamentul ăla nou.

min. 90+20: la talk show-ul de după meci, prima întrebare a moderatorului e dacă Oţelul a avut ghinion în seara asta. Abia acum meciul e complet. Şi sigur c-a avut ghinon, pentru că n-a avut destui ochelari de soare pentru toţi jucătorii, care acum stau în vestiar cu comprese cu muşeţel pe ochi.

Pe care… l-am băut (N° 17) : un premiu meritat

Da, mă babelor,

Marele premiu merge la domnişoara Mimi. Lauri, podium, standing ovation, confetti, şampanie, fanfară, poze pe scara avionului, contracte grase, tricouri cu dedicaţie, fundaţia Mimi, flacăra olimpică, brelocuri, copii pozaţi cu Mimi, bulevardul Mimi fost Dacia, noul Austin Mimi 1.8, 16V.

Fincă a găsit prima şi v-a mai dat şi un hint în plus, şi da, mulţi spun că e mai interesantă cartea decât filmul. Dacă tot nu v-aţi datără seama, e vorba de Fahrenheit 451.

Mai iau premiu domnişoara Corina, Afanasie Inorogovici Piticugrasov (cu menţiunea sto gram în ascunzişul din masă), Dan Sukhoi (pe credit), noul cititor care se ştie (cu menţiunea „Sufferin’ succotash!”), Petronia (cu menţiunea Petronia), draksor (cu menţiunea închis pentru renovare), cârcotaşul imobiliar (cu menţiunea la mansardă), Noemi von Kronstadt – Marx (cu menţiunea The Shorts – Annabelle, la plus belle fille de Bruxelles), iTaci (cu menţiunea fără menţiune), litera A (cu menţiunea Olympic ’64)  şi Raluca, printr-un miracol şi prin preajmă. Şi toţi pe care i-am uitat.

Monorail-ul ăla cu care se dădeau Julie Christie şi Oskar Werner (adică Guy Montag: Montag fincă ieri era luni, ja ?) chiar a existat. L-au făcut franţujii de la SAFEGE prin 1963 – construiseră un kilometru jumate de linie la Câteauneuf-sur-Loire, unde-l încercau – şi parascovenia chiar era să devie metrou parizian, pe o parte din traseul liniei opt. Aia mov, mă. N-a fost să fie, păcat. Au pus japonezii ideea-n practică la ei acasă, hai diridam şi sayonara. Peste ani de zile, vagonul ajunsese pe post de dependinţă şi coteţ în curtea unui răzeş franţuz; nişte entuziaşti l-au luat pe cinjmii de franci ca fier vechi şi l-au cărat la o unitate militară, cică să-l restaureze. N-a fost să fie: a.m.r. zero, hai liberare, unitatea s-a cărat, ciuciu vagon, casare, nici ăia de la URACA nu-l mai repară. Poza e luată de aici.

Iar casa e aia unde stătea Montag cu nevastă-sa (nu mai ştiu cum o chema, ăăă… Aa, da, Linda – Linda, you’re absolutely fantastic !), jucată tot de Julie Christie. Cică e de vânzare, merită ca rezidans segonder. Poza ciupita de aici. Fancy, numai că gazonul ăla e cam părăginit.

Gata, hai, să vie premiile ! Începem cu vinul şi scriem aşa:

Chiar şi pe vipia lipicioasă şi de sufleţi sleiţi a verii din Principate, cea care-mpinge cu puls proletar pulimea estivală afară din casă către hidratări ventripotente la umbra unei beri, preacinstitele noastre obrazuri boiereşti se răscumpărau cu fason şi dichis, criteriu şi panaş – a se citi l’art et la manière – la lumina unui pahar de vin. Jamais homme noble ne hait le bon vin, spunea Rabelais, iar astăzi, cu voluptatea conspirativă a saturnaliilor de budoar, am să vă torn în pahar un Grand Vin de Bordeaux. Pentru că pelerinajul de azi într-acolo e menit: către viile bordeleze, şi mai precis în Haut-Médoc, fief al bunului rege Henri IV.

În polisemia aiuritoare de parfumuri şi gusturi care înseamnă Bordeaux, vinurile de răsfăţ solar din Haut-Médoc au rasă, putere şi eleganţă de pur-sânge, complexitate, rafinament şi generozitate, toate învelite într-o cuminţenie aproape serafică.

Vinul ăsta de azi, mezami, aproape că era să nu fie, pentru că după prăpădul filoxerei de la sfârşit de veac nouăsprezece, altă pacoste avea să pustiască aproape de tot viile prin partea locului. Prin 1923,  auzi dumneata: apropitarul de atunci, contele Tchernoff, rus cu sânge subţire, minte la fel şi apucături de cavalcadă de stepă, a şi-a pus în cap să crească el vaci în loc să facă vin. Numai că solul ăla neprimitor de pietriş, argilă şi calcar nu lasă să crească decât via. Şi ce vie, le hasard fait bien les choses, nu-i aşa ?

Dar să citim: Château Larose – Perganson 2000. Haut-Médoc. Cru Bourgeois, se-nţelege. Alcătuit simbiotic după didascaliile de alchimişti ale vrăjitorilor creatori de vinuri de acolo: vreo 55% Cabernet Sauvignon şi restul Merlot. Primul aduce matricea complexă, forţa, cuminţenia şi longevitatea, iar Merlot-ul, fruct, prospeţime şi rotunjime.

Odată scos din pimniţă şi trecut cu băgare de seamă în carafă vreo trei ceasuri, gata:

Roba: Rubiniu sprâncenat, dar vivace şi sclipitor.

Aroma: stare instantanee de vrie plată în răspântia dintre veacuri: foc de artificii şi festival de fructe roşii, cacao, prune uscate şi o notă furişată de lemn-dulce.

Gustul: putere, rotunjime şi generozitate, taninuri topite catifelat, un boisé discret.

Finalul: prelung şi absolut în afara vremii, bien-être ingenuu şi vorba franţuzului: on a volé la cuisse de Jupiter !

Haidi gata,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.