Garden party chez Piticugras

Mezami,

De data asta chiar ţiu minte ce făceam când a sunat telefonul. Ţiu minte precis, fincă eram la croitor, undeva pe rue de la Paix. Sau cred că era rue de Rivoli. Sau… Mă rog, asta nu contează, dar ţiu minte perfect, fincă făceam probe la un frac. Sau la un smoching. Sau la o jlietcă la două rânduri, sau… Dar ţiu minte, fincă croitorul ăla miop mă tot înţepa cu nişte bolduri, nu ştiu de ce. Aşa. Şi atunci a sunat telefonul. La capătul ălalalt al firului, Piticugras.

– Ci faşi grasuli ?

– Ce să fac, mă Piticule, fac niţică acupunctură. Ia o bucată de hârtie, să-ţi dau adresa, ar trebui să-ncerci şi tu…

– Auz grasuli, nu ti ispitieşti, buei, uo piruojcâ di şieea cu niţicâ brânzicâ pi dinăuntru ş’c-o votculiţâ di tătâ mândrieţa-n dieschidiri ?

– Nu, mersi. Şi mă Pitice, merdenelele merg şi cu un porumbel din ăla de-al tău, da’ să fie la pet. A, bine, dacă mă-ntrebi de feuilletés au fromage, să te-nvăţ: merg fie cu un Bourgogne roşu, să zicem cu un Côtes de Nuits, fie cu un Anjou alb; am un Clos du Papillon 2005, o splendoare. Dacă vrei.

– Ia lasâ tu fluturii şâ măscărili şielia, c’acuma pi datâ ti păliesc şâ ti fac fac di puominâ. Buei, baieti, pirojki mierg cu vuotcâ mai ghini dicât miergi uo vientuzâ pi capu lu Kojak. Şâ hai digrab’ încoa, c’ti invit la uo rieşiepţii, vriau s’mi-ngruop viaţa di huoltei, câ gata, pisti o lunâ mă ieu cu Şipriniela.

– Ah bon ? Soirée white tie ? Black tie ? Cum să mă-mbrac ? Tenue de cocktail ?

– Buei, tu ci tuot zâşi minuni şâ panarami acuolo di’m’faş capu harbuz ? Şâ ia vorbieşti tu mai în riecieptuor, aşa. Ci mâ-ntriebi pi mini ci straii sâ pui la rieşiepţii, ci, iou îs cruoitoru tău ? Gătieşti-ti cum vriei, pacatili mieli, numa ţâni minti s’pui pufoaicâ şâ buotfori, c’taman o dat o ploişicâ şâ s-o făcut gluod în ogradâ.

Ah bon, partie de campagne et pendaison de crémaillère chez Piticugras, carevasăzică. Bine. Scot acele, le-nfig în croitor, sun la tante Constance, îmi dă adresa altui croitor, mă duc, îi zic să-mi facă un costum de tweed, oui monsieur, bien monsieur, iarăşi ace, gata costumul, scot şi acele alea, le-nfig în croitor, plec. Pe drum mă-ntâlnesc cu Petronia, polemizăm puţin pe tema expresionismului abstract, mergem la babe să facem clătite, le facem, mâncăm clătitele, înşfac fulgarinul, fluier un getax, ajung la Piticugras.

Acolo, cum să vă spun, era mai degrabă un garden party – ambiance décontractée – şi toţi invitaţii Piticului erau joviali, entuziaşti şi foarte iubitori, sau poate am făcut eu impresie bună, nu ştiu, dar toţi vroiau să mă pupe de trei ori. Interesant e că vorbeau un dialect nou pentru mine şi beau din nişte pahare foarte largi, de mare efect. Piticu m-a întâmpinat, în mândru amfitrion (îl vedeţi în primele secunde ale peliculei, că am filmat mult) şi m-a prezentat invitaţilor. Toţi îl lăudau fincă, mare senior, nu se uitase la cheltuială şi adusese mâncăruri fine, numeroase băuturi cu specific local, muzică foarte bună, ba, după cum se vede, prevăzuse şi limuzine cu şoferi în uniformă pentru cei care nu se mai puteau urca la volan.

Păcat că se-nsoară, n-o să mai dea aşa petreceri.

Fiţi cuminţi,
Vă pup.

Livetext-uim iar. FC Basel-Oţelul Galaţi

Oamenilor,

Nu ştiu cât v-aţi distrat voi data trecută când aţi avut livetext de la un meci (România-gazon-Franţa, acum opt zile), da’ pentru mine a fost amuzant, aşa că repet fără preaviz experienţa. Nu există pentru asta nici un alt motiv în tot Universul (şi-n cele paralele sau ondulate sau îmbulinate) decât că altfel echipamentul echipei elveţiene s-ar irosi.

Aşadar:

min. -2: filmare din tunelul dinspre vestiare, cu echipele înainte de intrarea pe teren. Dau cu ochii pentru prima dată de echipamentul lui FC Basel. Leşin de râs, mă trezesc, plâng de râs, nimeresc nişte taste ca să vă spun şi vouă, în caz că nu vă uitaţi la meci sau retina v-a fost arsă. FC Basel constă din 10 oameni îmbrăcaţi într-un roz pentru care „aprins” este un eufemism banal şi un portar costumat în gri, probabil din raţiuni de asortare. Mi se pare foarte posibil ca, la pauză, jucătorii Oţelului să refuze să se întoarcă pe teren din cauză că celor de la Basel le plac prea mult intrările din spate.

min. -1: la intrarea celor două echipe pe teren, tribunele înnebunesc şi aruncă maimuţoi de pluş, flori şi boa de pene spre echipa lu’ Basel. Jucătorii ies din rând, culeg cadourile cu zâmbete modeste şi fac plié-uri graţioase. Izbucnesc câteva scandaluri în tribune, între unii tipi şi nevestele sau prietenele care abia acum înţeleg multe lucruri.

min. 17: de 17 minute încerc să mă uit la altceva decât la rozul echipei elveţiene, întrerupt timid de negrul şorturilor. Nu reuşesc.

min. 27: unui om de la Basel i se interzice să-şi mai folosească braţele aşa. Arbitrul îi face semn să îmbrăţişeze adversarii mai ca şi cum ar fi ceva de fotbal.

tot min. 27: hipnotizaţi de echipamentul adversarilor sau poate pur şi simplu pentru că, în calitate de gentlemen, nu pot să-i atace, jucătorii de la Oţelul îl lasă pe Frei (zău!) să tragă destul de riscant pe poartă. Respinge pisiceşte Grahovac, care apoi îşi spune c-ar fi bine să se abţină de la aşa intervenţii. Nu de alta, dar ălora de la Basel sigur le place ca cei în care trag să se pisicească.

min. 35: joacă şi Cabral. Brusc lucrurile încep să aibă sens.

min. 36: galeria românească, formată din vreo 300 de oameni (ceea ce mi se pare o greşeală strategică, fiindcă grecilor le cam plăceau băieţii şi dracu’ ştie ce înţeleg din asta rozaliii), domină clar fondul sonor al stadionului. Deloc de mirare, vocile de soprane ale galeriei elveţiene nu sunt greu de dominat şi probabil nici nu vor să fie.

min. 39: strategia de diversiune a FC Basel funcţionează. Cu ochii la rozul imposibil, Oţelul ia gol. Basel scores, zău.

min. 45: FC Basel, încă în roz, pleacă la vestiare să-şi aranjeze părul şi să-şi pudreze nasul.

Pauză: din vestiarele echipei elveţiene se aude înfundat ceva care seamănă cu un vechi cântec românesc: „viaţa e roz şi roz e echipa toată / buzele noastre au gust de îngheţată…” O turmă de jurnalişti preia ştirea şi Dorinel Munteanu plănuieşte schimbări în consecinţă. În repriza a doua, pe teren vor intra pentru noi Naomi şi Solcanu.

min. 53 : decis să pună capăt zvonurilor, Huggel comite un fault violent.

min. 54: Ibeh şutează spre poarta elveţienilor. Din păcate, din cauza rozului turbat, trebuie să facă asta cu ochii închişi.

min. 56: la fel şi Antal, care şutează prea sus. Arbitrul pare şi el chiorât sau înduioşat de echipa roz, pentru că uită să fluiere o fază suspectă.

min. 58: GOL! 1-1. Antrenamentul gălăţenilor dă roade. Au devenit o echipă ninja: pot juca fără să se uite la adversari. În plus, portarul FC Basel fiind îmbrăcat în gri, poţi să-l priveşti ca să vezi unde e şi să poţi trage la poartă în consecinţă. (În sfârşit am putut folosi şi eu majusculele şi semnul exclamării. Abia acum devine un live text adevărat. Ar mai trebui vreo 4876 de semne de exclamare, dar ştiţi, tasta mea „!” e bolnavă.)

min. 61: unul de la Oţelul scapă cu mingea spre poarta lui Sommer, dar pentru că din raţiuni de autoconservare nu se poate uita la adversari, mingea e trimisă de un flamingo afară.

min. 63: jucătorii Oţelului încearcă să evite pressing-ul prea strâns la elveţieni, precum şi intrările ălora prin alunecare.

min. 70: cu ochii făcuţi praf, Pena iese ca să intre direct în operaţia de înlocuire urgentă a retinei. În locul acestui erou îşi sacrifică eroic vederea Gabi Paraschiv.

min. 78: schimbare la echipa de flamingo. Intră, din păcate, unul la fel de roz.

min. 83: sătul de atâta roz, Sălăgeanu cere şi primeşte roşu. Echipa primeşte şi ea ceva: gol din penalty (min. 84).

min. 87: deoarece cantitatea de roz depăşea toate normele internaţionale în vigoare şi ameninţa să creeze un dezastru de orbire în masă, un flamingo pe nume Huggel îşi ia şi el zborul de pe teren.

min. 90: Grahovac (care-i portarul Oţelului) îşi ia cartonaş galben în careu. În careul advers.

min. 91: Am omorât în sfârşit ţânţarul care mă enerva de o oră.

min. 94: echipa de flamingo a bătut Oţelul cât a fost cald. Asta numai pentru că flamingo sunt păsări protejate şi nu ai voie să le jumuleşti. Pentru retur, angajăm braconieri.

FC Basel e proprietatea unor Oeri. Este evident în ce echipament va juca de-acum Steaua. Nici n-ar trebui să-i fie greu, lucrătorii de la Drumuri şi Poduri probabil vor de mult echipamentul ăla nou.

min. 90+20: la talk show-ul de după meci, prima întrebare a moderatorului e dacă Oţelul a avut ghinion în seara asta. Abia acum meciul e complet. Şi sigur c-a avut ghinon, pentru că n-a avut destui ochelari de soare pentru toţi jucătorii, care acum stau în vestiar cu comprese cu muşeţel pe ochi.

Pe care… l-am băut (N° 17) : un premiu meritat

Da, mă babelor,

Marele premiu merge la domnişoara Mimi. Lauri, podium, standing ovation, confetti, şampanie, fanfară, poze pe scara avionului, contracte grase, tricouri cu dedicaţie, fundaţia Mimi, flacăra olimpică, brelocuri, copii pozaţi cu Mimi, bulevardul Mimi fost Dacia, noul Austin Mimi 1.8, 16V.

Fincă a găsit prima şi v-a mai dat şi un hint în plus, şi da, mulţi spun că e mai interesantă cartea decât filmul. Dacă tot nu v-aţi datără seama, e vorba de Fahrenheit 451.

Mai iau premiu domnişoara Corina, Afanasie Inorogovici Piticugrasov (cu menţiunea sto gram în ascunzişul din masă), Dan Sukhoi (pe credit), noul cititor care se ştie (cu menţiunea „Sufferin’ succotash!”), Petronia (cu menţiunea Petronia), draksor (cu menţiunea închis pentru renovare), cârcotaşul imobiliar (cu menţiunea la mansardă), Noemi von Kronstadt – Marx (cu menţiunea The Shorts – Annabelle, la plus belle fille de Bruxelles), iTaci (cu menţiunea fără menţiune), litera A (cu menţiunea Olympic ’64)  şi Raluca, printr-un miracol şi prin preajmă. Şi toţi pe care i-am uitat.

Monorail-ul ăla cu care se dădeau Julie Christie şi Oskar Werner (adică Guy Montag: Montag fincă ieri era luni, ja ?) chiar a existat. L-au făcut franţujii de la SAFEGE prin 1963 – construiseră un kilometru jumate de linie la Câteauneuf-sur-Loire, unde-l încercau – şi parascovenia chiar era să devie metrou parizian, pe o parte din traseul liniei opt. Aia mov, mă. N-a fost să fie, păcat. Au pus japonezii ideea-n practică la ei acasă, hai diridam şi sayonara. Peste ani de zile, vagonul ajunsese pe post de dependinţă şi coteţ în curtea unui răzeş franţuz; nişte entuziaşti l-au luat pe cinjmii de franci ca fier vechi şi l-au cărat la o unitate militară, cică să-l restaureze. N-a fost să fie: a.m.r. zero, hai liberare, unitatea s-a cărat, ciuciu vagon, casare, nici ăia de la URACA nu-l mai repară. Poza e luată de aici.

Iar casa e aia unde stătea Montag cu nevastă-sa (nu mai ştiu cum o chema, ăăă… Aa, da, Linda – Linda, you’re absolutely fantastic !), jucată tot de Julie Christie. Cică e de vânzare, merită ca rezidans segonder. Poza ciupita de aici. Fancy, numai că gazonul ăla e cam părăginit.

Gata, hai, să vie premiile ! Începem cu vinul şi scriem aşa:

Chiar şi pe vipia lipicioasă şi de sufleţi sleiţi a verii din Principate, cea care-mpinge cu puls proletar pulimea estivală afară din casă către hidratări ventripotente la umbra unei beri, preacinstitele noastre obrazuri boiereşti se răscumpărau cu fason şi dichis, criteriu şi panaş – a se citi l’art et la manière – la lumina unui pahar de vin. Jamais homme noble ne hait le bon vin, spunea Rabelais, iar astăzi, cu voluptatea conspirativă a saturnaliilor de budoar, am să vă torn în pahar un Grand Vin de Bordeaux. Pentru că pelerinajul de azi într-acolo e menit: către viile bordeleze, şi mai precis în Haut-Médoc, fief al bunului rege Henri IV.

În polisemia aiuritoare de parfumuri şi gusturi care înseamnă Bordeaux, vinurile de răsfăţ solar din Haut-Médoc au rasă, putere şi eleganţă de pur-sânge, complexitate, rafinament şi generozitate, toate învelite într-o cuminţenie aproape serafică.

Vinul ăsta de azi, mezami, aproape că era să nu fie, pentru că după prăpădul filoxerei de la sfârşit de veac nouăsprezece, altă pacoste avea să pustiască aproape de tot viile prin partea locului. Prin 1923,  auzi dumneata: apropitarul de atunci, contele Tchernoff, rus cu sânge subţire, minte la fel şi apucături de cavalcadă de stepă, a şi-a pus în cap să crească el vaci în loc să facă vin. Numai că solul ăla neprimitor de pietriş, argilă şi calcar nu lasă să crească decât via. Şi ce vie, le hasard fait bien les choses, nu-i aşa ?

Dar să citim: Château Larose – Perganson 2000. Haut-Médoc. Cru Bourgeois, se-nţelege. Alcătuit simbiotic după didascaliile de alchimişti ale vrăjitorilor creatori de vinuri de acolo: vreo 55% Cabernet Sauvignon şi restul Merlot. Primul aduce matricea complexă, forţa, cuminţenia şi longevitatea, iar Merlot-ul, fruct, prospeţime şi rotunjime.

Odată scos din pimniţă şi trecut cu băgare de seamă în carafă vreo trei ceasuri, gata:

Roba: Rubiniu sprâncenat, dar vivace şi sclipitor.

Aroma: stare instantanee de vrie plată în răspântia dintre veacuri: foc de artificii şi festival de fructe roşii, cacao, prune uscate şi o notă furişată de lemn-dulce.

Gustul: putere, rotunjime şi generozitate, taninuri topite catifelat, un boisé discret.

Finalul: prelung şi absolut în afara vremii, bien-être ingenuu şi vorba franţuzului: on a volé la cuisse de Jupiter !

Haidi gata,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Do you think I’m anti-social ?

Babartrozelor,

Şi voi, mă, ăştilanţii mai tinerei, aşa,

V-aţi tot foit, aţi tot cârâit în fa diez că mvaai, că ce ghicitori încurcate v-am daaaat, că ce v-aţi scrântit sinaaaapsele, că nu e ferpleeeeei, că e prea greeeeu, că of. E-te na. Wof wof.

De data asta să nu mai aud bombăneli şi să nu vă mai văd că strâmbaţi din nas sau că vă scărpinaţi după ceafă a niznaiu, fincă ce vă dau azi e lucrătură curată şi cinstită. Fără suceli, momeli, codeli,  încuietori zăpăcite cu reacţie-n lanţ şi mai ştiu eu ce noduri marinăresc-gordiene.

Aşa că fiţi atenţi. Se dau două jipeguri, două. Uitaţi-vă bine la ele. Hai, uitaţi-vă. Mă ăla blonziu, ăla cu laţe, băi, alo ! Se-aude ? Cu tine vorbesc, mă, emoticonule, scoate şaiba aia din nas şi mâna din budigăii Vetei şi uită-te cu atenţie la ce-ţi arăt acolo. Uită-te, mă cocoş, că te cârpesc. Aşa. Ce ziceam ? Că m-a enervat pişpirică ăla. Na, că nici nu mai ştiu ce ziceam. Ce ziceam ? Ce, mă ? Ămh ? Aaa, da. Mersi. Deci se dau două jipeguri care vide infra.


Prăbliemă: să se zică fără ezitare în ce film se vede – chair în ordine, dacă mai ţiu eu bine minte – ce arată pozele alea. Aţi înţeles, da ? În care anume film ?

Hint: mai citiţi o dată titlul, cine ştie. Şi de fapt, ce zi e azi ?

Premiileee. Un vin musiualexandresc, că na. Şi clătitele, inconturnabilele clătite marxiene, cele mai fin gourmet clătite din lume, că doar Petronia unltd. a făcut etichetele de la borcanele cu dulceţuri.

Mâine seară afişăm rezultatele.

Hai, gata, ce vă uitaţi aşa la mine ?

Pă cai.

Vă pup.

Pentru poze, toate creditele autorilor, vă zic mâine de unde le-am luat, că altfel c’est de la triche.

Transformers – the beginning

Oamenilor,

Fiţi atenţi ce chestie mişto urmează să se întâmple în Bucureşti: Enel îşi oferă transformatoarele grafferilor (na bine, artiştilor graffiti) pentru ca oamenii talentaţi cu spray-urile să le transforme (da, să transforme transformatoarele, deci un fel de transformare la pătrat. La Pisica Pătrată.) în chestii privibile sau chiar frumoase presărate prin oraş. Adică presărate prin oraş oricum sunt, acum o să fie şi privibile. Proiectul se cheamă City of Energy şi înseamnă că cei de la Enel îşi fac reclamă deşteaptă.

Cu alte cuvinte, de-acum avem şanse să nu mai dăm cu ochii de un transformator din ăsta şi să zicem: „îîîh ce hidoşenie gri şi murdară, hai mai bine să mă uit la un copac, da’ la care că nu-i nici unul prin preajmă, ba da e ăla dar e înconjurat de gunoaie, mai bine mă uit la cer, zdania mă-tii de babă care dai mâncare la porumbei aruncând-o de la etajul patru etc.” De-acum o să zicem „îîîh ce copac înconjurat de gunoi, la cer nu pot să mă uit că-mi intră pâine veche-n ochi, la ce să mă uit io, ah, ia uite transformatorul ăsta ce mişto e, fir’ar să fie că holbându-mă la transformator am pierdut autobuzul etc.”

Mie mi se pare ceva deştept şi frumos, adică în total lăudabil. Normal că o să fie mâzgălite în prima noapte de alţii cărora nu le-a convenit selecţia artiştilor sau care sunt pur şi simplu idioţi, normal că o să fie babe senile care o să urle că le deranjează pisica din căcat pe maşinile vecinilor, normal că. Nu știu dacă electricitatea care o să ne vină din transformatoarele astea o să fie mai colorată, dar rămâne o idee bună şi eu una abia aştept s-o văd aplicată peste tot. Aşa o idee faină mi se pare, că mă aştept să moară rapid. Să aşteptăm şi să vedem însă, zic.

 

Da, normal că titlu’-i pus la inducere în eroare.

Douăsprezece scaune pe an

Oamenilor,

Aud peste tot o reclamă la un târg de mobilă, iar referitor la asta am auzit zilele trecute un om implicat în chestia asta informând publicul năvălitor la cumpărat scaune cu care să-şi dea în cap care sunt culorile de se poartă toamna asta. Ca şi cum mobila ar fi o haină. Nu zic, sunt unii pe care-i dau banii afară din casă şi atunci, ca să facă loc, trebuie să scoată mobila veche şi nişte teancuri de bani din incintă. Iar după ce se întâmplă asta e prea mult spaţiu, se aude ecoul, e nasol, deci trebuie băgată altă mobilă în casă. Sunt proşti, pentru că ar putea să cumpere diamante, normal, cum face tot omu’.

Mie una mi-e aşa de groază de mutat chestii şi de deranj, că nu schimb mobila cu zecile de ani. Fotoliul meu preferat, de exemplu, e o vechitură. Se ţine bine, dar are mai bine de 180 de ani. Biedermeyer. Masa la care mănânc şi scaunele din jurul ei sunt mai puţin grave, că sunt cu vreo 60 de ani mai tinere – Art Nouveau. La fel sunt oglinzile de peste tot şi mobila de pe terasă, numai că asta-i din fier forjat, nu din lemn. Cuierul e cam tot aşa de rablagit, că împreună cu masa de sub el se recomandă „Art Deco” tuturor care intră-n casă. E foarte practic, plăcându-mi musafirii ca smântâna stricată – îi sperie ca dracu’. Cu câteva gheridoane cu aplicaţii de bronz (ce oroare!), trei măsuţe orientale furate din cortul lui Mahomed II răsfirate prin casă şi un cassone din 1480 în care-mi ţin mitralierele, deja mă mir că nu am fost pusă pe lista de „aşa nu!” de poliţia modei scaunelor. Recamierul (pe bune, nu parodia românească) mă condamnă definitiv, cu alura lui de pe vremea lu’ străbunica, iar de scaunele florentine nici nu mai zic că mi-e frică.

De ce v-am înşirat pomelnicul câtorva din mobilele care-mi învineţesc sistematic picioarele? Pentru că eu una nu înţeleg nici să-mi dau cu uşa peste degete cât de dus trebuie să fii ca să iei în serios ce dulapuri, mese, scaune şi paturi se poartă anu’ ăsta sau în vecii vecilor. Amin.

Eu o să lansez o modă în chei. Prea arată toate la fel.

The green green grass of home

Mă copii,

Adineaurea, cum era marţi şi era seară, ce să fac ? Destupam şi eu un vin. Nu vă zic ce vin era, că nici n-am apucat să-l beau. Cătam carafa aia art nouveau de la Tante Constance, că deh, era un Saint-Emilion 2005, un Haut-Villet şi vorb-aia, ştiţi şi voi. Când hop, Noemi Kronstadt. Plină de zăpadă pe fes şi pe apreschiuri, tropăia şi dârdâia toată. N-apuc să piui nimic, că o aud că-şi freacă mănuşile:

– Măă, Alexandre, zice, e meci. Rumani – Frans, no ioi. No ioi, adică un fel de iuhu, sau aşa ceva.

– Şi ?

– Păi cum adică şi ? Tuulaaai bolundu, no uită-ke, Alexandre la meci, zice, no.

Dau drumul la televizor, găsesc meciul, mă uit la meci, se termină meciul, închid televizorul, mă uit după carafă.

– Bine mă fato, dau să zic, ăsta e meci ? Mai bine des…

Noemi plecase după pizze, cică pentru prelungiri, dar nu s-au mai ţinut. Până vine ea, destup totuşi vinul ăla şi pun de un tournedos cu poids gourmands, nu de alta, dar o să-mi aducă quatro formaggi şi mie nu-mi place brânza de capră. Aşa că fiţi atenţi, să vă zic o chestie. Nu, nu despre meci, că la zero-zero  nu prea ai ce să spui.

Dar mă. Măăă, când te cheamă prezentaţi arm’ Neşănăl Ărina pump and circumstance, când te vrei un soi de mică Maracană a Valahiei Magna, pune, măă, pune şi tu iarbă adevărată, că nu de pajişti duce lipsă ţara. Iarbă, nu preşuri, nu hârtie creponată imitaţie mochetă cal. a II-a.

Aţi văzut cum la fiecare cramponel săreau hălci, hectare din iarba aia, parcă erau gropi de obuz de 88 ? Aţi văzut ? Tulai, no, şi din câte ţiu eu minte, parcă se juca forbal pe păşunea aia, nu şotron cu brontozauri ieşiţi de la megdonald. Nu ?

Ia ziceţi voi, dacă se inaugura jardenul ăla cu un meci de rugby România – Noua Zeelandă ? Aud ? Puneţi prinsoare că după o hakă din aia apăsată a all blackşilor şi o sârbă valahă, un brâu ceva, se lăsa cu tranşee şi se ajungea la canalizare ? Mai crăpa vreo conductă, mai exploda vreo bombă din al doilea răzbel.

Nu zău.