Do you think I’m anti-social ?

Babartrozelor,

Şi voi, mă, ăştilanţii mai tinerei, aşa,

V-aţi tot foit, aţi tot cârâit în fa diez că mvaai, că ce ghicitori încurcate v-am daaaat, că ce v-aţi scrântit sinaaaapsele, că nu e ferpleeeeei, că e prea greeeeu, că of. E-te na. Wof wof.

De data asta să nu mai aud bombăneli şi să nu vă mai văd că strâmbaţi din nas sau că vă scărpinaţi după ceafă a niznaiu, fincă ce vă dau azi e lucrătură curată şi cinstită. Fără suceli, momeli, codeli,  încuietori zăpăcite cu reacţie-n lanţ şi mai ştiu eu ce noduri marinăresc-gordiene.

Aşa că fiţi atenţi. Se dau două jipeguri, două. Uitaţi-vă bine la ele. Hai, uitaţi-vă. Mă ăla blonziu, ăla cu laţe, băi, alo ! Se-aude ? Cu tine vorbesc, mă, emoticonule, scoate şaiba aia din nas şi mâna din budigăii Vetei şi uită-te cu atenţie la ce-ţi arăt acolo. Uită-te, mă cocoş, că te cârpesc. Aşa. Ce ziceam ? Că m-a enervat pişpirică ăla. Na, că nici nu mai ştiu ce ziceam. Ce ziceam ? Ce, mă ? Ămh ? Aaa, da. Mersi. Deci se dau două jipeguri care vide infra.


Prăbliemă: să se zică fără ezitare în ce film se vede – chair în ordine, dacă mai ţiu eu bine minte – ce arată pozele alea. Aţi înţeles, da ? În care anume film ?

Hint: mai citiţi o dată titlul, cine ştie. Şi de fapt, ce zi e azi ?

Premiileee. Un vin musiualexandresc, că na. Şi clătitele, inconturnabilele clătite marxiene, cele mai fin gourmet clătite din lume, că doar Petronia unltd. a făcut etichetele de la borcanele cu dulceţuri.

Mâine seară afişăm rezultatele.

Hai, gata, ce vă uitaţi aşa la mine ?

Pă cai.

Vă pup.

Pentru poze, toate creditele autorilor, vă zic mâine de unde le-am luat, că altfel c’est de la triche.

Transformers – the beginning

Oamenilor,

Fiţi atenţi ce chestie mişto urmează să se întâmple în Bucureşti: Enel îşi oferă transformatoarele grafferilor (na bine, artiştilor graffiti) pentru ca oamenii talentaţi cu spray-urile să le transforme (da, să transforme transformatoarele, deci un fel de transformare la pătrat. La Pisica Pătrată.) în chestii privibile sau chiar frumoase presărate prin oraş. Adică presărate prin oraş oricum sunt, acum o să fie şi privibile. Proiectul se cheamă City of Energy şi înseamnă că cei de la Enel îşi fac reclamă deşteaptă.

Cu alte cuvinte, de-acum avem şanse să nu mai dăm cu ochii de un transformator din ăsta şi să zicem: „îîîh ce hidoşenie gri şi murdară, hai mai bine să mă uit la un copac, da’ la care că nu-i nici unul prin preajmă, ba da e ăla dar e înconjurat de gunoaie, mai bine mă uit la cer, zdania mă-tii de babă care dai mâncare la porumbei aruncând-o de la etajul patru etc.” De-acum o să zicem „îîîh ce copac înconjurat de gunoi, la cer nu pot să mă uit că-mi intră pâine veche-n ochi, la ce să mă uit io, ah, ia uite transformatorul ăsta ce mişto e, fir’ar să fie că holbându-mă la transformator am pierdut autobuzul etc.”

Mie mi se pare ceva deştept şi frumos, adică în total lăudabil. Normal că o să fie mâzgălite în prima noapte de alţii cărora nu le-a convenit selecţia artiştilor sau care sunt pur şi simplu idioţi, normal că o să fie babe senile care o să urle că le deranjează pisica din căcat pe maşinile vecinilor, normal că. Nu știu dacă electricitatea care o să ne vină din transformatoarele astea o să fie mai colorată, dar rămâne o idee bună şi eu una abia aştept s-o văd aplicată peste tot. Aşa o idee faină mi se pare, că mă aştept să moară rapid. Să aşteptăm şi să vedem însă, zic.

 

Da, normal că titlu’-i pus la inducere în eroare.

Douăsprezece scaune pe an

Oamenilor,

Aud peste tot o reclamă la un târg de mobilă, iar referitor la asta am auzit zilele trecute un om implicat în chestia asta informând publicul năvălitor la cumpărat scaune cu care să-şi dea în cap care sunt culorile de se poartă toamna asta. Ca şi cum mobila ar fi o haină. Nu zic, sunt unii pe care-i dau banii afară din casă şi atunci, ca să facă loc, trebuie să scoată mobila veche şi nişte teancuri de bani din incintă. Iar după ce se întâmplă asta e prea mult spaţiu, se aude ecoul, e nasol, deci trebuie băgată altă mobilă în casă. Sunt proşti, pentru că ar putea să cumpere diamante, normal, cum face tot omu’.

Mie una mi-e aşa de groază de mutat chestii şi de deranj, că nu schimb mobila cu zecile de ani. Fotoliul meu preferat, de exemplu, e o vechitură. Se ţine bine, dar are mai bine de 180 de ani. Biedermeyer. Masa la care mănânc şi scaunele din jurul ei sunt mai puţin grave, că sunt cu vreo 60 de ani mai tinere – Art Nouveau. La fel sunt oglinzile de peste tot şi mobila de pe terasă, numai că asta-i din fier forjat, nu din lemn. Cuierul e cam tot aşa de rablagit, că împreună cu masa de sub el se recomandă „Art Deco” tuturor care intră-n casă. E foarte practic, plăcându-mi musafirii ca smântâna stricată – îi sperie ca dracu’. Cu câteva gheridoane cu aplicaţii de bronz (ce oroare!), trei măsuţe orientale furate din cortul lui Mahomed II răsfirate prin casă şi un cassone din 1480 în care-mi ţin mitralierele, deja mă mir că nu am fost pusă pe lista de „aşa nu!” de poliţia modei scaunelor. Recamierul (pe bune, nu parodia românească) mă condamnă definitiv, cu alura lui de pe vremea lu’ străbunica, iar de scaunele florentine nici nu mai zic că mi-e frică.

De ce v-am înşirat pomelnicul câtorva din mobilele care-mi învineţesc sistematic picioarele? Pentru că eu una nu înţeleg nici să-mi dau cu uşa peste degete cât de dus trebuie să fii ca să iei în serios ce dulapuri, mese, scaune şi paturi se poartă anu’ ăsta sau în vecii vecilor. Amin.

Eu o să lansez o modă în chei. Prea arată toate la fel.

The green green grass of home

Mă copii,

Adineaurea, cum era marţi şi era seară, ce să fac ? Destupam şi eu un vin. Nu vă zic ce vin era, că nici n-am apucat să-l beau. Cătam carafa aia art nouveau de la Tante Constance, că deh, era un Saint-Emilion 2005, un Haut-Villet şi vorb-aia, ştiţi şi voi. Când hop, Noemi Kronstadt. Plină de zăpadă pe fes şi pe apreschiuri, tropăia şi dârdâia toată. N-apuc să piui nimic, că o aud că-şi freacă mănuşile:

– Măă, Alexandre, zice, e meci. Rumani – Frans, no ioi. No ioi, adică un fel de iuhu, sau aşa ceva.

– Şi ?

– Păi cum adică şi ? Tuulaaai bolundu, no uită-ke, Alexandre la meci, zice, no.

Dau drumul la televizor, găsesc meciul, mă uit la meci, se termină meciul, închid televizorul, mă uit după carafă.

– Bine mă fato, dau să zic, ăsta e meci ? Mai bine des…

Noemi plecase după pizze, cică pentru prelungiri, dar nu s-au mai ţinut. Până vine ea, destup totuşi vinul ăla şi pun de un tournedos cu poids gourmands, nu de alta, dar o să-mi aducă quatro formaggi şi mie nu-mi place brânza de capră. Aşa că fiţi atenţi, să vă zic o chestie. Nu, nu despre meci, că la zero-zero  nu prea ai ce să spui.

Dar mă. Măăă, când te cheamă prezentaţi arm’ Neşănăl Ărina pump and circumstance, când te vrei un soi de mică Maracană a Valahiei Magna, pune, măă, pune şi tu iarbă adevărată, că nu de pajişti duce lipsă ţara. Iarbă, nu preşuri, nu hârtie creponată imitaţie mochetă cal. a II-a.

Aţi văzut cum la fiecare cramponel săreau hălci, hectare din iarba aia, parcă erau gropi de obuz de 88 ? Aţi văzut ? Tulai, no, şi din câte ţiu eu minte, parcă se juca forbal pe păşunea aia, nu şotron cu brontozauri ieşiţi de la megdonald. Nu ?

Ia ziceţi voi, dacă se inaugura jardenul ăla cu un meci de rugby România – Noua Zeelandă ? Aud ? Puneţi prinsoare că după o hakă din aia apăsată a all blackşilor şi o sârbă valahă, un brâu ceva, se lăsa cu tranşee şi se ajungea la canalizare ? Mai crăpa vreo conductă, mai exploda vreo bombă din al doilea răzbel.

Nu zău.

 

România-Franţa, live text la Surorile Marx

Deocamdată n-am păţit nimic nici eu nici internetul, deci să-ncepem. Din ce-am văzut eu, chestiile astea live text se scriu cu multe semne de exclamare şi cu emoticons. Asta o să fie o problemă, că după cum ştiţi tasta mea de „!” suferă de etteruot, adică de tourette inversat: refuză să se repete. Dar să-ncepem cu încălzirea.

19:55 Mai e o oră jumate. Pun o folie de plastic pe pat, presimt c-o să râd cu lacrimi şi cu bale.

19:57 Gigi Becali la ştirile din sport. Bleargh. Până când?

19:58 Până acum, când apare la rând Mircea Sandu.

20:01 Arcul nostru de Triumf e de patru ori mai mic decât al lor. Ăsta e un semn. O vom lua cu 4-1.

20:14 Am plecat la plimbare.

20:51 M-am întors de la plimbare. În spatele lui Cosmin Cernat (nu ştiu de unde mi-a venit numele, tipul ăsta prezintă sport din preistorie) se vede un stadion care nu are cum să fie la noi. Am descifrat misterul: nu e. Pe filmarea unui stadion de aiurea sunt puşi nişte oameni de-ai noştri. Dorinel Munteanu îmi dă dreptate.

20:54: Ăştia vorbesc bălării despre Generaţia de Bere. Cernat îi dă înainte cu „locaţiile”. Acest cuvânt trebuie reglementat cu pedeapsa capitală. Dau pe desene animate.

21:00 Dacă tot fotbaliştii n-o să le poată face nimic, măcar comentatorii s-au decis să le masacreze francezilor limba şi cultura. Exemple cu Napoleon, fraze aiurea, oh la la!

21:07 Prima dată când îmi văd duşmanii. Moacele comentatorilor ale căror prostii o să mă exaspereze sunt o noutate. Aşa deci.

21:10 Am încurcat-o înainte să înceapă. Săpunaru a alunecat pe săpun la duş şi va sta cu o compresă cu gheaţă la cap, pe bancă.

21:12 Dacă mai aud reclama la Catena fac crimă.

21:15 Surse de încredere îmi spun că Inna a-nceput să cânte „We are the champions”. Bine că la tv nu e transmis momentul ăsta, ei au trimis reporteri speciali la mormântul lui Freddie Mercury, să-nregistreze sunetele de învârtit care se aud de-acolo.

21:30 Nu înţeleg nimic din sunetul transmisiunii, în afară de faptul că singurul lucru mai rău decât Inna e Marcel Pavel, care cântă imnul României ca pe o manea.

21: 32 Ceva cu fair play de la FIFA. Nu înţeleg, adică n-avem voie să le rupem picioarele sau să le furăm chiloţii din vestiar?

21:34 A-nceput. Mă-ntreb când am voie să bag aia cu norocul.

21:39 Şut Bănel?! La poarta LOR?

21:40 Gazonul flutură-n bucăţi deja. După pauză, vor lăsa mingea pe margine şi se vor bate direct cu hălci de iarbă.

Chestia asta ar trebui marcată cronologic cu minutele partidei, deci schimbăm:

min.12 (21.46): Ăştia par să intenţioneze ceva la poarta noastră. Uh. Acu’ bag aia cu norocul.

min.18: Acum îmi dau seama cum urma să câştigăm meciul cu Argentina. Planul era ca ăia să se scufunde în gazon şi să fie fosilizaţi.

min.25 : Goian inspectează de aproape peticele zburătăcite de iarbă, în apropierea  porţii francezilor. Cineva-i face masaj la fund şi-l încurajează – la pauză, gazonul va fi lipit cu SuperGlue.

min. 26: Mvila ară cu Costin Lazăr. Zboară o trombă de nisip dungat cu iarbă. Va trebui pus un semn „ocoliţi, se lucrează”. Din fericire, românii sunt obişnuiţi cu asta.

min. 28: Bănel iar stă să nimerească poarta. Tot a ălora!

min. 42: Luchin sesizează dezorientarea lui Bănel şi vrea să repare lucrurile, aproape nimerind poarta noastră. Apoi, smerit, scuipă pe brazda de iarbă pe care a smuls-o şi o lipeşte înapoi. Costin Lazăr o duce tot mai greu şi pleacă la vestiar, să caute SuperGlue-ul pentru gazon.

min. 45+3: Pauză. Mă duc pân’ la Naţional Arena, să le duc nişte SuperGlue ce mi-a rămas de la lipit câinele unui vecin de uşă.

Pauză, filmare din tribune: densitatea de femei frumoase din public este de-a dreptul îngrijorătoare. Prima dată când se pronunţă „ghinion”, dar nu în legătură cu ele, ci cu accidentarea lui Săpunaru. Cu care pe teren, bineînţeles, gazonul nu s-ar fi făcut flenduri.

min. 59: Bănel înscrie un eseu. Paralel, nu perpendicular, da’ se pune. România-Franţa 1-0, la rugby.

min. 61: Tătăruşanu culege ca un râs o minge din picioarele lui Benzema, unde atârna lipită de o felie de gazon.

min. 65: tipul care face ca toate bestiile cu un pistol în mână este aruncat peste bord de unul căruia, dacă-l vezi, îţi vine să-i dai de mâncare, dar care se dovedeşte a fi unul din eroii secreţi care dorm în fiecare dintre noi. Fata leşină de emoţie şi sare pe el. Îi simte pistolul din buzunar şi-i zice „uah, da’ chiar te bucuri să mă vezi!”. Hopa. M-am aşezat pe telecomandă. Înapoi la meci.

min. 68: unde Marica era să nimerească poarta, dacă nu nimerea un adversar.

min. 77: dacă Bogdan Stancu avea măcar un picior mai lung, ar fi fost 1-0 pentru România şi la fotbal. Ce-i drept, i-ar fi fost destul de greu să alerge în rest.

min. 88: Dacă se întâmpla acum un sfert de oră faza din minutul ăsta, putea însemna ceva.

min. 90: Încep litaniile nostalgice că „dacă era echipa de acu’ X ani…”

min. 90+3: Cu Raţ în maiou, la priveghiul calificării. Ne vedem în sezonul agricol următor, pentru că brazdele arate azi vor trebui întoarse. Problema e: ce semănăm pe Naţional Arena?

Eveniment sportiv

Oamenilor,

Fiţi pe fază (sau stay tuned, chestie care în logica proiectului cu dublarea filmelor, tradusă de bacalaurataţi, ar fi ceva de genul „staţi tunaţi” – şi v-adunaţi). În seara asta, dacă nu mă mai împiedic de nimic prin casă şi dacă nu se mai pişă vreo vrabie în nodul de fibră UPC de unde se deznoadă semnalul spre televizoarele şi calculatoarele mele, va urma ceva… Ceva cevaos, că nu găsesc calificativ. Care, dacă nu mă înşală memoria (la casele de pariuri, memoria mea are o cotă de 1-900 că ratează), nu s-a mai făcut în blogul nostru. Live text de la meciul de fotbal România-Franţa. Din faţa televizorului, cum trebuie.

Filme și țâțe

Babelor,

Tocmai m-am întors dintr-o scurtă vacanță la 2 Mai, unde am remarcat două lucruri.

Primul ar fi că am scris o cronică de film pe Film Menu, drept care propriul meu blog m-a dat în judecată, drept care eu l-am încuiat în cămară până își cere scuze și își retrage plângerea. Geniala mea postare poate fi citită aici.

Al doilea ar fi că la 2 Mai eram singura femeie de pe plajă care făcea topless. Toate celelalte gagici de acolo aveau câte patru copii și purtau sutien, fular și eșarfă. Că dacă li se vede un sfârc și grasul cu care au făcut micile animale le dă cu cutia de bere-n cap?

Asta pe aceeași plajă pe care acum aparent sute de ani (dar de fapt puțin peste 20) țâțele erau, cum și trebuie, expuse căldurii, privirilor, vântului și săruturilor unor mustăcioși cu pula sculată.

Vă pup,

Rhetta

Toamna asta se numără: boboc-pauză-lipsă-gaură…

Oamenilor,

Hahahahahhahaha ahahah a ahahahhahhahahaaahahahaha!

Ce-i mai tare decât BAC-ul de vară 2011?

BAC-ul de toamnă 2011, desigur.

Toamna asta sper că multe gâşte, raţe şi lebede o să aibă recolte bune de boboci, pentru că boboci de facultate nu prea o să fie mulţi de numărat. Răsfiraţi pe ici, pe colo, cu nişte note cu care io dacă mă prezentam, la vremea mea, mă puneam singură să dorm pe preş. Cu „atenţie, se pică la BAC!” o să am bunul simţ să nu fac glume, din cauza puştiului care s-a aruncat de pe un bloc în Timişoara.

Morala? În şcoală trebuie să se muncească inteligent, adică atunci când contează. Ce chestie.

Amintiri din epoca de piatră

Oamenilor,

Vă scriu aceste rânduri din epoca de piatră, pentru că m-am trezit într-o grotă în vârful unui munte nu foarte înalt (în altă eră geologică, cea a asfaltului, aş fi zis “un apartament”, aici în epoca de piatră nu ştiu ce-i aia), fără curent şi fără apă. Că s-au vorbit sau nu, nu ştiu, cert e că amândouă s-au oprit în acelaşi timp, iar eu acum admir ultimele ore de lumină ale zilei cu senzaţia că altădată ar fi putut să fie lumină şi noaptea. Cine ştie, poate am trăit vreo viaţă anterioară pe la Polul Nord, acolo parcă zicea Mgmhgdub că e lumină tot timpul. O fi fost tot timpul cât a stat el acolo, până să-l alerge mamutul ăla juma’ de continent la vale. Pfff… Prost vânător şi mare fricos, băiatul ăsta.

Intră destul de multă lumină în grotă, acum cât are ce să intre. Am avut inspiraţia, se vede, să-mi aleg una cu deschidere mare. Mă-ntreb totuşi ce-o fi piatra asta subţire prin care trece lumina dar nu şi mâna. Ciudat, dar folositor. Să nu ne întrebăm despre miracolele divinităţii luminii, zic. Cam expusă prădătorilor grota asta a mea, cu aproape un perete lipsă, da’ o fi fost ceva în capul meu când am ales-o. Poate faptul că-i văd de departe, că n-am nimic la fel de înalt în faţă până hăt la orizont. Ăla o să fie inventat mai târziu, deocamdată e locul din care o să răsară soarele şi mâine. Următoarele ore în care o să am lumină. Probabil ar fi cazul să mai lucrez la desenele alea cu bivoli şi mamuţi, acum cât mai e încă alinierea corectă. Mamă ce-o să se mai chinuie unii peste ani să-şi dea seama cum am făcut asta! Hehe, ce deşteaptă sunt.

Într-un colţ al peşterii mele e o nişă albă, în care picură de zor apă. E şi nişte mâncare pusă în ea, o să se cam ude acum. Eh, poate fi mâncată şi aşa, ce bine-am făcut că mi-am adus o bucată de gheţar aici, să am rezervă de apă! Afară se aud nişte zgomote ciudate, din care deduc că vecinii mei de prin celelalte peşteri au făcut vreo înţelegere cu demonii, că sunt mixere, un flex, o bormaşină. Ce-or mai fi şi alea nu ştiu, aşa mi-a venit să zic. Amintiri dintr-o viaţă anterioară, probabil.

Mi-aş face o cafea, dar trebuie să economisesc apa. Gheţarul ăla din colţul grotei se topeşte, totuşi, cam încet. Şi mi-e lene să mă car până la râu, mai ales că sfinte os de peşte ce jegos e! Chiar şi-n epoca de piatră ţi-e cam greaţă să bei apă din el. Aş face şi-un duş. Las’ că plouă în curând, soarele ăla de luminează noaptea arăta cam roşu ieri. Şi-apoi doar n-o să mă spăl în fiecare zi, din mine trebuie să iasă un român peste ceva mii de ani. Să fim responsabili şi să nu stricăm ordinea firii.

Se cam termină viaţa plăcii ăsteia de os pe care scriu. O să trebuiască să aştept apariţia electricităţii ca să gravez jurnalul unui om din epoca de piatră în muntele care se va numi „internet”. Nu-i nimic, aştept. Dacă-mi descoperă careva scheletul, mult o să se mai bucure. Numai de nu m-ar pune prin vreo cutie transparentă într-un d’ăla de-i va zice „muzeu”, că mă enervez. Of, tâmpiţii ăştia de urmaşi ai mei n-o să se gândească deloc la intimitatea noastră. Nişte maimuţe.

 

 

P.S. din epoca de asfalt: da. La 5 dimineaţa, o echipă Enel a apărut ca să mă mute în civilizaţie. După ce dispeceratul lor a ţinut legătura cu mine toată noaptea. Dap. Bravo şi nici măcar nu glumesc.

Sunt o Cassandră în pericol iminent

Oamenilor,

Hâc! Hâc! Hâc! N-am băut nimic, că io când beau nu sughiţ, ci joc Vaporaşe. Sughiţ pentru că m-am speriat teribil de o chestie şi nu ştiu cum să scap. De spaimă, de chestie, de ce-o fi, de ceva trebuie să scap pentru că e grav. Nu ştiu dacă mai ţineţi minte, io din când în când mai cad pe telecomandă, aia deschide televizorul pe vreun meci de fotbal, eu mă uit la el şi vă povestesc şi vouă ce m-a enervat. Titlul secret al seriei ăleia de postări e „baba şi telecomanda”, dar nu despre asta e vorba, ci despre una din ele – postările – anume. Aia de după finala Champions League.

Când io am zis, la ceea ce speram să fie parastasul unui obicei imbecil (animalele-oracole sportive : caracatiţe, sepii, oposumi etc.), că parcă nu e tocmai justificat să zici că Manchester United a jucat pe lângă Barcelona ca un tâmplar pus să cânte la vioară. Şi acum ajung la motivul groazei mele recente. Mai departe am zis atunci, şi citez pentru ăia care n-au chef să urmeze link-ul: „Zic că mai bine ar păstra expresia asta pentru sezonul următor, când vor trebui să comenteze performanţa vreunei echipe româneşti rătăcite prin grupe.” (Petronia Marcs, 29 mai 2011)

Acu’ ce să mai spun. Grupele din sezonul ăsta poate le-aţi văzut şi voi. Dacă nu, vă zic io: echipa care se va juca pe-acolo anul ăsta, Oţelul Galaţi, a picat în grupă cu tâmplarii afoni, deci va avea privilegiul şi bucuria să-şi audă performanţele comentate de aceiaşi oameni (care vor trebui să inventeze noi figuri de stil adecvate situaţiei, în treacăt fie spus, ceea ce abia aşteptăm să auzim).

Concluzia se impune şi mă face să tremur: sunt noua caracatiţă Paul, noul oposum saşiu Heidi; de câteva ore simt cum îmi cresc tentacule din spate şi, sinceră să fiu, ca să scriu postarea asta mi-am inversat lentilele la ochelari, pentru că mă uit cruciş. Jalea nu e numai că mă transform în animal-oracol, când io detest animalele, ci că Paul caracatiţa prezicătoare a ajuns mâncare! Nu că nu admir ironia sorţii, care m-a făcut pe mine urmaşa celor de care râdeam, dar nu mă grăbesc să fiu digerată.

Sper că nu mai e nevoie, totuşi simt nevoia să anunţ pentru eventualii canibali care se visează comandând o „Petronia la grătar, bine făcută”, că sunt mai veninoasă decât ficatul de Fugu. Treaba voastră. Înainte să mor, probabil, o să trebuiască să mai fac nişte preziceri, acum că am avut dreptate cu asta chiar fără să încerc, cum e cazul cu toţi prezicătorii chemaţi de destin. O să am grijă să le greşesc pe toate, poate-mi salvez viaţa, că n-am chef să fiu în vreun meniu în mai. Chiar nu merită să fii mâncat pentru fotbal.