Antiverbul săptămânii

Oamenilor,

Mai ţineţi minte seria mea cu antiverbele? Bun. Azi avem un proto-antiverb. Cum adică? Adică aşa: circulă printre persoane de bine (unii cu intenţii pozitive şi creiere în cap, totuşi) o vorbă imbecilă, care nu-i tocmai un proverb dar ameninţă să devină, prin perpetuare şi transmitere  cu un zâmbet angelic, în pauza de meditat de la sensul ei profund pacifist. Aparent. Ea, zicala, spune aşa:

„Cât timp culoarea pielii va fi mai importantă decât cea a ochilor, vor exista războaie.” Sau aşa ceva, pentru că-i traducere şi adaptare: citatul trebuie căutat în engleză ca să aveţi vreo şansă să-l găsiţi în altă parte decât în pps-uri motivaţional-umanitare enervante. Dacă totuşi faceţi asta, veţi găsi mai întâi un fir care vă va duce la Bob Marley. Mergând puţin mai departe o să descoperiţi că nu-i o declaraţie a lui, ci o parte dintr-un cântec, anume „War” (lansat în 1976), dar nici de acolo nu-i, pentru că piesa respectivă folosea aproape literal fragmente dintr-un discurs al unui om pe care Marley îl venera, pe numele lui Haile Selassie I, împăratul Etiopiei. Discursul fusese rostit de cetăţeanul imperial în faţa Adunării Generale a ONU, în 1963, după cum de altfel puteţi afla şi de aici.

Bun. Acum că am aflat cine a lansat-o şi în ce context, înţelegem oarecum fundalul. Asta însă nu o face logică şi corectă, pentru că, spre deosebire de împăratul etiopian Haile Selassie I, eu nu numai că nu port barbă, dar am o încredere absolută în capacitatea umanităţii de a omorî pentru pretexte stupide. Haile Selassie I a lansat în internet, probabil fără să vrea (ceea ce nu-l face mai puţin vinovat), o prostie. Oamenii sunt în stare să omoare alţi oameni la fel de bine pentru că ăia au ochi albaştri, căprui sau verzi, ca şi pentru că au pielea neagră sau roşcată ori un teritoriu mai tentant. Sper să nu fie vreodată cazul să aflăm, că dacă se persecută ăia cu ochi căprui, dispare naibii populaţia planetei.

Anunțuri

I’ll tell you what’s up, doc

Oamenilor,

Dacă aveţi un cont de Facebook, şi dacă nu sunteţi eu (şi nu sunteţi, pentru că aş şti) probabil cam aveţi, puneţi click-ul de susţineţi o campanie. Da, ştiu, eu mereu am râs cu lacrimi de campaniile pe Facebook, iar var’mea Rhetta le-a făcut de multe ori de căcat pe bună dreptate, dar campania asta e lansată chiar de însăşi var’mea Rhetta. Şi e bună, şi eu sunt de acord cu ce susţine. Despre ce-i vorba? Despre maltratarea morcovilor şi faptul că ea nu are ce căuta într-o lume civilizată, deci trebuie să înceteze.

Cum s-a ajuns la această binevenită şi necesară luare de atitudine? Păi cam aşa: acum câteva seri, nu ştiu câte că noi babele nu prea le avem cu ceasul decât când e ataşat de o bombă, sau când ne sună, Rhetta stătea pe canapea într-o lene totală. Provocată, probabil, de toamnă. Sau de prea multe pisici. În fine, contează mai puţin ce anume provoca lenea, mai ales că e posibil ca ea să fi apărut din ea însăşi, ca un fel de Dumnezeu înainte de Geneză sau ceva asemănător. Fiindcă totuşi doar să stai pe canapea e prea leneş chiar şi pentru un episod de lene acută, Rhetta se uita la desene animate. La ceva cu Bugs Bunny, mai precis. Ei, exact când iepuroiul criminal nazaliza către lume un etern „What’s up, doc?”, ronţăind cu spor un morcov, pe Rhetta a lovit-o.

Mai întâi un butoi, care nu se ştie de ce zbura fix în momentul ăla dinspre camera Vetei înspre capul ei. Apoi, revelaţia: dintre toate legumele Pământului, morcovii sunt cele mai năpăstuite. Sunt smulşi din ţărână fără să se facă vreun referendum prealabil în legătură cu asta. (Le-ar fi şi cam greu să răspundă, neputând vorbi, scrie sau face semne cu frunzele. Sigur, de dreptul la exprimare al animalelor s-a ocupat Emil Gârleanu, cu „Din lumea celor care nu cuvântă”. Dar de morcovi, nu-i aşa, cui îi pasă?) Apoi sunt legaţi fedeleş, traficaţi şi depozitaţi în condiţii care ar face orice legumă să tremure ca salcia. Pentru ca scurta şi chinuita lor existenţă să se termine trist, violent şi nedrept, într-o oală cu ceva mâncare, după ce au fost jupuiţi de vii şi tăiaţi în bucăţi. Ba chiar unii sunt distruşi complet, lichidaţi la propriu, pentru că oamenii au impresia că sucul de morcov ajută la vedere. Unde s-a mai pomenit aşa cruzime? E timpul ca ea să înceteze! Deci votaţi pentru salvarea morcovilor, pentru că dacă la început veţi salva doar morcovii româneşti, mişcarea de eliberare se va extinde repede în toată lumea şi veţi fi participat la ceva cu adevărat măreţ.

A, unde puteţi susţine campania. Aici.

 

Cum se construieşte un palat

Oamenilor,

Ne întreabă un cititor: „cum se construieşte un palat?” Nu ştiu la ce-i trebuie, probabil îşi renovează garsoniera, dar chiar, hai să vedem cum se construieşte un palat.

Păi germanii construiesc un palat aşa: se ia una bucată de teren, posesiune de familie fostă regală, pentru că altfel de ce să se construiască un palat dacă există case mai normale la cap? Se ia un arhitect, se duce la teren, i se spune „ăsta-i locul, te uiţi şi tu prin ţară, aşa vreau să arate, vezi să nu fie aşa de înzorzonat ca la francezi, să aibă apă, încălzire, wc şi tot ce-i trebuie. Şi garaj mare pentru Mercedes-uri. Ai atâţia bani la dispoziţie şi atât timp. În trei săptămâni vreau să văd proiectul, după ce-l aprob mă chemi când e gata.” Şi chiar aşa se face. Omul se uită la teren, îl testează, îl măsoară şi îşi imaginează un palat. Îl pune pe hârtie, i se mai şterge o cameră pe ici, se mai pun nişte scări colo, o rampă pentru bunica Gertrude şi scaunul ei rulant, apoi i se dau fondurile şi se pune pe treabă. Se sapă groapa pentru fundaţii, se pun fundaţiile, se pun pietre peste pietre şi se ridică nişte pereţi, se pune deasupra un acoperiş, se lustruiesc geamurile şi gata. Se semnează recepţia, se dau banii şi totul se încheie cu o bătaie amicală pe umăr.

La francezi, lucrurile stau la fel numai că altfel: pe o bucată de teren recuperată ca reparaţie după confiscările Revoluţiei, se duce un arhitect. Se discută cu el trei luni despre supremaţia arhitecturii franceze asupra celei a tuturor vecinilor, despre estetica faţadei şi dacă e preferabil un tavan pictat sau unul stucat. În patima dezbaterilor, se uită că trebuia să se construiască un palat, apoi se decide „lasă, o să-l construiască copiii, noi să mergem la masă, am o minune de vin, domnule arhitect, să vedeţi ce brânză, oh la la…” Lucrurile se opresc la groapa fundaţiei, ajunsă la 20 de cm adâncime, şi la un ospăţ.

Englezii, pe de altă parte, cheamă un arhitect şi-i zic că nu au nevoie să le construiască un palat, pentru că cei care au voie la palate le cam au, şi asta de câteva sute de ani. Se pune arhitectul să modifice o scară sau să regândească un hol. Cu gândul că poate, dacă va face treabă bună, o să i se dea de construit o casă la munte, arhitectul face o treabă foarte bună. I se plăteşte munca, şi i se spune că dacă va mai fi nevoie de ceva o să fie contactat. În drum spre ieşire, arhitectul are impulsul de a sparge o vază veche, dar decide să nu, că poate…

Să vedem cum se întâmplă asta în România. Cam aşa: se ia cu japca un teren de la stat sau de la vreun bătrân. Dacă nu, se dărâmă un monument istoric. Se tergiversează prin tribunale procesul pentru teren, în timp ce construcţia debutează vesel. Foarte vesel, adică la multe beri. I se spune dirigintelui de şantier, pentru că nimeni nu angajează un arhitect ca să-i ia banii degeaba (omul ştie foarte bine cum vrea să arate palatul lui, de ce să cheme un neica-nimeni să-l contrazică?): sub 60 de camere nici nu se discută. Şi trebuie să fie cele mai scumpe materiale, iar buda să fie din marmură. Cu gândul la câţi saci de ciment şi câte remorci de materiale de construcţii o să fure, dirigintele de şantier dă din cap afirmativ. Nu-şi face griji, are de unde copia palatul, e plin de arhitectură originală în România. Se sapă groapa, se toarnă fundaţiile, se începe construcţia pereţilor. Când pereţii ajung la jumate, se observă că unii din ei sunt mult mai jos decât alţii, ba chiar că au apărut crăpături în care-ţi intră pumnul. Se testează terenul, se observă că e mlăştinos, se ridică din umeri şi se mai pun cărămizi pe ici, pe colo, pe unde-i nevoie de completări ca să poată sta acoperişul. El totuşi nu stă, pentru că nu mai există. Un scandal uriaş izbucneşte între omul cu palatul şi dirigintele de şantier, care nu s-a mulţumit cu puţin şi a furat toată tabla aurită care trebuia pusă pe palat. Se descoperă şi că a cerut o groază de bani pentru lucruri care nu există, cum ar fi piscina (din care se vede o baltă de la ultima ploaie) sau ancadramentele de lemn de octopus, care cică trebuia să fie cel mai la modă printre bogătaşii din SUA.

Se angajează un nou diriginte de şantier, despre care abia la final se va afla că e rudă cu primul. Cu chiu, cu vai, şi cu multe materiale lipsă, mortar prea diluat, scări cu trepte prea înalte (ca să intre mai puţine) şi grinzi tăiate în jumate pe lung, se termină palatul. Se plantează între patru şi zece turnuleţe pe el, cu rostul probabil de a vedea de departe maşinile Procuraturii când vin în vizită. Nu se plăteşte dirigintele de şantier, ci se dă afară cu câinii. Omul pleacă la casa de la munte pe care şi-a construit-o din materialele pentru palat. În cocioaba folosită în timpul construcţiei pentru strung, se parchează Maybach-ul care trebuie adus şi luat de acolo cu elicopterul, pentru că drum nu există. Se savurează valoarea proprie şi palatul care stă dovadă despre ea în faţa invidioşilor. Rezultatul arată cam aşa.

Sau, mai simplu, se cumpără un palat gata făcut şi se aureşte fiecare centimetru pătrat din el.

Cam aşa se constuieşte un palat. Despre cum se păstrează, uitându-mă în jur la toate ruinele monumente istorice, cred că pot spune că nu-i trece nimănui prin cap să întrebe.

Noutăţi şi actualizări

Oamenilor,

Noi avem un blogroll. Îl vedeţi în dreapta postărilor, iar în funcţie de postare (sau dacă citiţi şi comentariile) îl depăşiţi frecvent. În el se află nişte bloguri care nouă ne plac şi cu care am avut, probabil, măcar o intersectare, cândva, cumva, pe cărările internetului sau ale surorii lui oropsite, viaţa. În general, prezenţa-n el înseamnă că ne place ce citim pe-acolo, cum gândesc oamenii din spatele lor şi, de fapt, că vi le recomandăm. De-a lungul istoriei zbuciumate a blogului nostru, unii au plecat de pe tăviţa cu cărţi de vizită, alţii au fost adăugaţi, că deh: unii renunţă ori la blog, ori la creier, peste alţii dăm, cu unii ne batem, altora le plac clătitele cu spanac etc.

Mi se pare aşadar depăşit de mult momentul să salutăm două doamne (cuvânt pe care eu îl folosesc aşa de rar încât e practic aurit, aşa că puteţi să-l duceţi la bijutier.) Două doamne care ne citesc şi care, măcar parţial, ne simpatizează rândurile. Nu se manifestă activ de multe ori, dar atunci când o fac sunt o plăcere. Sper că nici una din ele n-o să fie ofensată că încep cronologic, sau cel puţin aşa cred, luându-mă după momentul în care au intrat în vorbă cu noi.

Zâna Eficienţei este, sunt destul de sigură de asta, singura persoană în stare să scrie hazos despre mâncare şi, aşa cum recunoaşte, despre cotidian în ţara dezordinii. Ambele chestii îi ies foarte bine. Şi ţine la glumele noastre, pe deasupra, chiar şi când vorbim serios, chestie care cu atât mai mult ne face s-o recomadăm. Şi s-o punem în blogroll.

Cu Şilavarăcald, pe care eu mi-o amintesc de pe un blog de umor, trecerea în lista blogurilor pe unde dăm e o chestie de reciprocitate. Nu pentru că obligă, că nu credem în aşa ceva. Ea, deşi intră în discuţiile noastre încă mai rar decât Zâna Eficienţei, ne citeşte (săptămânal, am aflat recent, şi la explicaţia dată de ea, cred că e de bine) şi ne recomandă oamenilor. Nu mai departe de ieri, le-a vorbit frumos cititoarelor ei despre noi, lucru pentru care îi mulţumim acum. Ne cam îndoim că suntem pe gustul lor în general, de fapt nici pe gustul ei nu ştiu dacă suntem, însă nu putem lăsa nepedepsită o asemenea faptă bună. Deci, a doua intrare.

Am da ceva de băut sau de mâncare, dar ar fi pe jumătate ca şi cum am vinde castraveţi grădinarului. Ceea ce nu e, bineînţeles, decât un fel de a ascunde că suntem zgârcite. Le urăm bun-venit însă. Le-am ura cu căldură chiar, dar căldura costă, suntem babe etc.

 

Că tot sunt la meştereală cu şurubelniţa prin blogroll, tre’ să vă anunţ că suntem cu adevărat nişte babe, adică aşteptăm mai întâi să vedem dacă schimbările durează, înainte să reacţionăm şi noi. Prin urmare, zic că am actualizat câteva link-uri şi că pe Helena n-o s-o mai găsiţi în lista noastră de bloguri preferate, pentru că nici noi n-am mai găsit-o pe ea acasă. Adică nu i-am mai găsit casa. Ea sperăm că iubeşte la fel de frumos nevrotic în continuare.

Cam atât pentru seara asta, am ridicat un stol de praf umblând prin măruntaiele blogului, asta dacă n-am stricat ceva. Ceea ce o să văd, din colţul în care mă retrag ca să strănut în voie fără să arunc literele în toate părţile.

Străchini culturale pline cu ghiveci

Oamenilor,

Aoleu. În seara asta avem Dan Puric. Nu ştiu ce se întâmplă de-mi sunt bântuite serile de toate pseudo-modelele României contemporane, ieri cu femei şi azi cu bărbaţi – tot pentru femei însă, că nu-mi imaginez (sau nu vreau să-mi imaginez) un bărbat în stare să asculte un discurs jenant de ore despre sufletul ales, despre dragoste, maternitate şi morală. E greu să-ţi dai seama ce e atât de greţos la discursul oractorului (nici o literă în plus, explic la final.) Pentru că el nu conţine nimic flagrant incorect sau fals. Apoi îţi dai seama că fix asta te enervează: omul face echilibristică pe un ansamblu adunat din ce-i mai banal în ideile unor mari înaintaşi (cu valoare reală) de la care se revendică, pretinzând că pledează pentru resuscitarea sufletului Românesc atemporal, sufocat doar temporar – să sperăm, nu-i aşa – sub meschinăria pe care exclusiv prezentul a inventat-o.

Citate aruncate din diverşi pe unde încap; comparaţii între trecutul glorios şi prezentul ruşinos (nu mai iubim, nu mai credem, nu mai susţinem ceea ce credem, nu mai facem, nu mai dregem, nu mai gândim, nu mai nimic. Suntem nişte bestii.); între Occidentul cel malefic, fără suflet, şi sufletul autentic românesc, minunea lumii; plus restul clişeelor antitetice la care vă puteţi gândi. Cu femei şi dragoste, pentru că, să vedeţi culmea jocului de cuvinte, România nu de FMI are nevoie, ci de femei care să facă ce fac mai bine: să iubească, să educe generaţiile în spiritul adevăratelor valori morale, sau asta cred c-am înţeles. E-n regulă, doamnele care se încurcă în mătănii prin biserici se închină şi la discursul moralizator de doi lei, pot avea orgasmul mental c-au descoperit roata care va duce societatea în viitorul luminos.

Despre dragoste, ca despre toate lucrurile pe care le omori pălăvrăgind despre ele, numai de bine. Trebuie să ne amintim să iubim, că e jale cu lumea, s-a uitat complet chestia asta.

Mici cosmetizări ale istoriei, doar cât să suporte să fie sufocată de machiajul martiriului pentru credinţă şi principii. De parcă Brâncoveanu chiar a murit pentru că era creştin, nu pentru că i-a trădat pe turci în războiul cu ruşii şi pentru că devenise enervant de zglobiu pentru ei (fiind şi cumplit de bogat pe deasupra, ameninţând deci să devină şi periculos); de parcă victimele comuniştilor ar fi fost singurii oameni omorâţi sau chinuiţi vreodată de un regim politic. Nu dom’le, numai românii ştiu să sufere şi să moară. Restul au fost şi sunt nişte ageamii.

Blaga, şi el fixat să viseze calităţi românilor, cel puţin dădea senzaţia că argumentează onest o superioritate sufletească şi morală a ţăranului român, ăla autentic, de la mama lui (mama contează cel mai mult în istorie, se pare, după cum zicea şi Puric – ăsta e un criteriu de validare a principiilor: dacă au mamă. Înţeleg că, după logica asta, înjurăturile de mamă sunt ok.) Bun, Lucianul filosof al culturii cu ochelari roz ignora şi el că ţăranul român fură, omoară, înjură, minte şi lucrează duminica de când îl ştie istoria. De ce-i mai puţin enervant el decât stereotipiile lui Puric? Pentru că Blaga spunea asta acum multe decenii, la fel ca şi Noica. Ăsta nu spune nimic nou, ci repetă chestii al căror faliment, în calitate de mentalitate, e deja istorie. Dar o mai spune şi prost.

Pe scurt, deşi am depăşit de mult ocazia să rezum: o înşiruire a lucrurilor care stau rău acum (toate), a căror soluţie e dragostea (maternă şi creştină). O varză. Deci de se comandă varza, totuşi? Pentru că vine c-un spectacol, cred. Omul nu numai vorbeşte. Îşi presară discursul cu suficiente referinţe culturale încât să pară doct, cu suficiente referinţe creştin-ortodox-naţionaliste încât să pară mistic, apoi şi-l joacă. Se agită, e convingător. La fel ca un predicator evanghelist-vindecător, la care ţara cască gura fără să-i judece discursul.

Spre deosebire de revelaţia de ieri, azi am aflat şi că sunt dracul dacă mă opun nimicului propovăduit de Dan Puric, comentând negativ bălăriile. El a anticipat asta. Prin antiteză, el ar fi, bănuiesc, mesagerul adevărului. M-am liniştit, lucrurile stau cum trebuie, Universul va continua să se învârtă.

Feminism de neam prost şi minte scurtă

Tocmai am terminat de înjurat o emisiune despre statutul femeii în societatea românească, şi cum poate fi el schimbat, sau ceva de genul. Deşi era prezentată de un bou şi structurată pe nişte premise şi nişte întrebări insuportabil de imbecile, mărturisesc că mi-am luat o pungă alături şi am stat să văd cam ce pot lălăi oamenii pe subiect. Asta în ciuda (sau poate tocmai întru întărirea) convingerii mele ferme că cel mai puternic motiv să devii misogin/ă sunt proiectele împotriva misoginismului şi discriminării sexuale.

După nişte interviuri care nu m-au făcut decât să râd, fiind cel mult penibile, şi o doză mică (prea mică să poată schimba ceva în direcţia normalităţii, dar poate un semn că există şanse) de cuvinte scoase de nişte creiere, a apărut Monica Tatoiu. M-am bucurat, pentru că mulţi par să aibă ceva serios şi vehement împotriva ei şi nu reuşeam să dau de ea pe nicăieri, ajunsesem să cred că e un mit urban. Asta până a început să vorbească. Cum?

Sfătuind femeile să se mărite pentru că altfel nu se poate trăi în lumea de azi, e nevoie de un „parteneriat inteligent” şi de valorile vechi pe care le-am uitat. Şi vorbind despre cum nu e bine să aştepţi să produci un copil după ce te-ai realizat profesional, pentru că devii infertilă (şi… şi nu ştiu, probabil că-ţi ratezi menirea dacă nu creşti populaţia lumii), ci atunci când încă ai timp să faci asta (de stai şi te întrebi dacă ea a trebuit vreodată să caute bone şi să explice la serviciu de ce nu-şi poate ţine ochii deschişi nici cu capse).

Bălăcărind experienţa generală cu afirmaţia că bărbaţii români, ca generalitate, nu sunt misogini (a, ok, deci e o halucinaţie colectivă) şi perorând neverosimil despre cum era mai bine în comunism, cu femei în 50% din toate posturile, reglementate prin lege (deci cu tute promovate pentru procent), cu pregătirea superioară pe care o puteau avea pentru că pe atunci se învăţa la şcoală, nu ca pe acum. În general, nescoţând nici un sunet din care să nu se deducă statutul fericit pe care l-au avut femeile înainte de anii ’90 (ar putea-o contrazice doar câteva milioane de exemple) şi cel de femeie gonflabilă pe care, vezi bine, sunt forţate să-l aleagă azi. Cucoană, ai neglijat grav să spui singurul lucru logic la care putea duce argumentaţia asta: dacă e să vorbim despre vreo datorie pe care femeile o au faţă de ele în ziua de azi, aia e una: să facă alegeri de viaţă şi să-şi asume responsabilitatea pentru ele. Păpuşă gonflabilă nu te naşti. Devii. Dar nu, învârteală în jurul faptului că fără un tip care s-o susţină şi s-o înţeleagă, o femeie n-are nici o şansă.

În sfârşit, am înţeles. Am înţeles de ce o urăsc oamenii pe Monica Tatoiu. Pentru că este stupidă. Ideile ei sunt atât de greşite şi de împotriva direcţiei spre normalitate, încât creatura este mai nocivă femeilor din România (nu ştiu dacă vorbeşte inteligibil vreo limbă străină, ca să-mi dau seama dacă are rază de distrugere mai mare) decât toţi Doreii de şantier care fluieră când văd o fustă scurtă, decât toţi şefii care pişcă angajatele de cur şi decât toate pipăielile din lift ori autobuz. Monica Tatoiu e ca un virus care mănâncă dinăuntru orice încercare de a normaliza mentalitatea femeilor române.

A, cum ar trebui să arate o asemenea emisiune sau un asemenea discurs? Scurt: mergi la şcoală, nu gândi cu ce-ai între picioare, nu renunţa la ce construieşti din cauza a ceea ce tocmai am zis să nu faci, să fii deşteaptă nu înseamnă să sugi pula şefului sub birou şi dacă faci asta, iar apoi te lauzi cu promovarea, meriţi scuipată-n ochi. Munceşte, nu te pisici că eşti discriminată. Şi mai ales, cel mai important şi de fapt unicul principiu, care-i de fapt lege: pentru că ai dreptul să alegi, ai datoria s-o faci şi responsabilitatea urmărilor.

Na, Monica Tatoiu. Continuă să creşti mamele-minune ale anilor ’60. Eu sper că măcar unele o să manifeste brusc o boală numită „creier”.

 

Explicaţie: De obicei mă abţin să scriu despre feminism, tocmai de asta. Pentru că, la cât mă enervează direcţiile tembele şi încă mai nocive decât adevărata discriminare (despre care cred că a început să se dilueze), risc să par fie că susţin păpuşile gonflabile, fie că femeile trebuie să stea la locu’ lor, oricare li se spune că ar fi ăla. Ori aş împuşca în ochi, cu plăcere, ambele categorii de opinie. Motivul pentru care feminismul, aşa cum se practică el majoritar, pe jumate mă amuză, pe jumate mă îngreţoşează, e că cele mai multe din reprezentantele lui fac fix ce miorlăie că trebuie încetat: cer altora să rezolve problema.

Boli şi boli

Oamenilor,

Mai ţineţi minte cum eu nu răcesc aproape niciodată? E adevărat.

La fel e şi faptul că ieri şi azi a fost « aproape », iar eu am fost meduză. Dar pentru că mucii mei nu mă interesează nici pe mine, că dacă m-ar interesa aş întreba dacă-i vreun medic prin zonă , să ştiu dacă-i normal să fie portocalii, o să vă zic ceva mai util. Anume, un sfat : dacă plecaţi de acasă un weekend întreg, toamna, când e frig mai ales noaptea, ideal ar fi să nu lăsaţi toate geamurile deschise. Sau, dacă aţi făcut-o, şi la ora 4 dimineaţa când ajungeţi acasă după două zile de absenţă găsiţi Polul Nord în casă, iar aeroterma ia foc brusc când e băgată în priză, dar fără să ardă suficient de mult încât să fie folositoare, să daţi dracului mila pentru parchetul de stejar şi pentru mobilele de nuc şi să faceţi, frumos, un foc de tabără în mijlocul casei cu tot ce aveţi combustibil în ea.

Eu nu am făcut asta, considerând că un sac de dormit, o plapumă şi un ceai clocotit erau suficiente pentru un somn ca afară, după o călătorie într-un frigider. N-au fost, observ retrospectiv, în timp ce încerc să opresc un izvor situat în mod inexplicabil în nasul meu cu nişte batiste, cam cu acelaşi succes pe care-l au sacii de nisip trântiţi în calea inundaţiilor. (Mulţumesc din nou pe această cale Dragonilor, pentru Olynth-ul cu care m-au cadorisit în locul frumos mirositorului, însă complet inutilului, Vibrocil pe care-l aveam.)

Cu patul şi halatul împănate de medicamente şi cu trei ceaiuri cu miere şi lămâie în mâini, mă gândesc că, în general, oamenii sunt idioţi. Atât de idioţi încât merită să li se întâmple lucruri nasoale. Să te duci până în Bosnia & Herţegovina, la Medjugorje, ca să pândeşti copacii s-o vezi pe Fecioara Maria, e ceva ce parcă ai avea tendinţa să crezi că omenirea europeană ar fi depăşit în secolul XXI. De mai bine de un mileniu, povestea cu pelerinajele e ultimul refugiu al celor fără nici o altă speranţă. Asta nu e grav, e de înţeles. Dar e şi alternativa unora care ar putea să facă ceva real, concret şi eficient, ca mersul la medic, medicaţia ştiinţifică, o listă pro şi contra, ori nişte chestii de responsabilitate. Iar asta nu mai e ok, pentru că e atât de stupid încât pun pariu că, undeva, speciei umane i se revocă dreptul la existenţă pe motiv că e prea imbecilă să facă umbră oricărei planete. Da’ de ce să ne încordăm binoclurile tocmai până-n Bosnia, când la Iaşi avem anual în perioada asta spectacolul de Sf. Parascheva ? Ăia cărora le dai întâietate în farmacii de frică să nu moară acolo, care urlă că statul la coadă comunist era inuman, că oamenii de azi nu mai au nici un fel de respect pentru cele sfinte, se calcă în picioare, îşi rup coastele reciproc cu « Doamne-ajută ! » şi fac comerţ cu vată şi flori şterse de mumie. (Deşi eu am îndoieli oneste că mumia chiar e acolo, mai ales în nebunia din octombrie.)

Când lucrurile se împut, fuga la moaşte şi aşteptarea de miracole se intensifică. E de înţeles. Dar limita se atinge, zic io asaltându-mi mucii cu medicamente-n toate formele, când naivitatea face mai mult rău decât bine. Din păcate, nu poţi să demonstrezi că diferenţa dintre capacitatea organismului uman de a reuşi regenerări surprinzătoare (surprinzătoare doar pentru că nu ştim destul despre mecanism), şi un miracol, e că prima există. Până una-alta, mă duc să mai iau un Nurofen.