Tintin la feminin

Aolio,

Considerati ca io – nu io. Doar ia informatia d-acilea, da-o mai departe neamule, sa stie toata tzarisoara. Treaba face ca desi a pus si sufletu pe altaru’ meseriei, jurnalistul nostru drag a fost recompensat cu ditai concedierea. Ca-n filmele proaste, pe cuvantu meu daca va mint. Hai de-om razbuna-o cu multe view-uri, sa stie si aia ce-au pierdut.

Anunțuri

Haiducii civilizaţiei, ep. 2

Oamenilor,

Mai ţineţi minte când toate muile aferente unei săptămâni întregi se adunau în curtea CFR, cu mine ca expeditor? Azi avem episodul doi din seria care începe să se contureze sub numele de „Haiducii civilizaţiei”, datorită revelaţiei că cel mai de succes hoţ din buzunare al Bucureştiului este RATB. Un mecanism care funcţionează la limita dintre mârlănism, mişcare browniană şi normalitate, graniţă peste care chiar trece câteodată în direcţia cea bună.

Mai puţin la capitolul „taxare”, unde normalitatea e la fel de departe ca Luna. Ca Lunile lui Jupiter, de fapt. Ştiţi treaba: dacă vrei să călătoreşti cu vreun mijloc de transport în comun, trebuie să ai un card pe care să încarci călătoriile  achitate, pentru că lui RATB nu-i mai plac biletele. RATB iubeşte copacii. Probabil de-aia nici nu foloseşte aerul condiţionat vara. Iubeşte şi tehnologia. Probabil de-aia nu o oboseşte cu cerinţe absurde, gen să fie logică şi funcţională.

Asta nu-i aşa o tragedie, mai ales că (cel puţin la început, nu ştiu acum cum o fi) primul card era gratuit, scoteai banu’ şi pentru bucata de plastic abia dac-o pierdeai pe prima sau te aruncai cu ea în buzunar într-un vulcan. Nu-i o tragedie pentru cei care stau în Bucureşti, dar pentru turişti e o absurditate să cumperi aşa ceva pentru trei drumuri într-un oraş în care n-o să te mai întorci, probabil, niciodată. Este, în schimb, un pericol pentru toţi laolaltă, fiindcă aparatele alea electronice de scăzut călătoria de pe card deseori dau erori stupide şi te trezeşti şi amendat cu banii luaţi (la început, de casiera de la care ai cumpărat călătoriile). Şi mai ales e nasol pentru că foarte puţini oameni ştiu să folosească tâmpeniile astea, iar cu mijloacele RATB nu circulă numai babe perspicace sau, în lipsă de perspicacitate, perseverente sau posesoare de topor, aşa ca mine. Şi nici numai tineri, în stare să dibuiască sistemul de funcţionare sau măcar să dea suficienţi pumni în el încât să meargă. Merg şi bătrâni care habar n-au ce buton trebuie să apese sau că trebuie să aştepte să vadă mesajul de confirmare pe afişajul ăla idiot dacă nu vor să fie blatişti cu acte în regulă.

Cel mai groaznic e în cele două autobuze expres către aeroporturi, care altfel sunt o idee chiar bună dacă nu mai ai rinichi de vânzare ca să plăteşti un taxi. Astea două au tarife speciale, deci aveau cartele speciale şi când existau încă bilete. (Era un circ, că uneori nu se potriveau cartelele de la 783 la 780 şi invers, m-am mai plâns eu o dată de asta.) În ele prinzi mereu control. Iar controlul mereu prinde, la rândul lui, ceva. E ca pescuitul cu bateria: nu dă greş. Mai nou (şi mai practic) controlorii sunt nişte recuperatori reformaţi, după cum arată şi după cât de prietenoşi sunt. (Cu asta sunt de acord, după ce am văzut o controloare firavă pocnită de un blatist cu tupeu.) Dar, în expres, ăştia sunt vameşi: confiscă leii de rezervă ai unora care vin din provincie şi pleacă în străinătate, de pe Băneasa ori Otopeni. Sau leii de colecţie ai turiştilor, care şi să vrea nu ar putea citi dacă aparatul e de acord cu intenţia lor de a plăti călătoria sau nu.

Ce-i de făcut, pentru că totuşi e ok călătoriile să coste şi achitarea lor să fie verificată? E de făcut aşa: casierele de la chioşcurile RATB, în loc să urle că n-au rest, să spună fiecărui călător care achită altceva decât un abonament că trebuie să ţină cardul pe cercul negru până apare afişat un mesaj care zice că s-a validat călătoria. Altfel, nu stă nimeni să se uite pe camera video dacă ai fâţâit cardul ăla prin faţa maşinăriei sau nu. Degeaba intervin călătorii cu mărturia că au văzut  omul chinuindu-se să valideze şi au auzit aparatul piuind sinistru (a „mai încercaţi o dată”, dar de unde să ştie diferenţa cineva care nu l-a mai auzit niciodată?) Sau, mai bine, să-şi ţină gura şi să dea o hârtie cât o carte de vizită, sau cât jumătate de carte de vizită, pe care să fie desenate un aparat din ăla şi un card. Şi faptul că dacă ai deja un abonament pe chestia aia trebuie să apeşi butonu’ 2 ca să-ţi ia din călătoriile separate. În explicaţii complicate, menite să demonstreze că ştim cuvinte multe şi lungi, ne putem împiedica toţi, băi RATB. Da’ nu toţi luăm bani pentru asta de la cetăţenii care au naivitatea să creadă că nu se poate să plăteşti ca să iei amendă.

O opţiune mai tentantă ca alta

Oamenilor,

O chestie mai veche, dar delicioasă, pe care am cules-o din greșeală de pe Mediafax, în timp ce căutam pe net o rețetă pentru lipit picioarele prea nehotărâte ale scaunelor (am rezolvat între timp cu o descoperire personală, care implică pastă de melci și cel mai bun prieten al reparațiilor de orice fel, SuperGlue). Vedeți ceva în neregulă la exprimarea asta: „Silvio Berlusconi ar putea reveni în politică, cel mai probabil, după demisia de la conducerea Guvernului italian, chiar dacă observatorii afirmă că opțiunile acestuia sunt multiple, de la retragerea la tropice, la administrarea echipei sale de fotbal sau chiar închisoare, relatează AFP.” ? (aici)

Da, și eu. Mhhh, ce dilemă. Nu putem decât să sperăm că italianul o să cântărească bine opțiunile pe care le are la dispoziție, iar dacă astea nu-i convin poate oricând să adauge altele, cum ar fi să-și bată cuie în cap sau să se învelească în bandă adezivă. Nu? Dacă totuși îi va surâde opțiunea închisorii, zic ca ea să fie dată și altor mafioți politici, ba poate chiar și criminalilor în serie. Poate bieții oameni chiar vor să aleagă și ei tropicele în loc de celulă.

Revoluţia ştiinţifică a secolului douăş’unu: apa nu hidratează

Oamenilor,

Cea mai tare doză de umor a anului, cred (dacă nu mai mişcă Vadim până la Revelion), ne-o oferă Comisia Europeană. Anul ăsta s-au întâmplat multe comicării dezastruoase pentru impresia că rasa umană ar avea ceva în comun cu inteligenţa, dar decizia recentă a CE le bate pe toate. Probabil c-aţi aflat deja, dar eu tot vă zic că în urma unui studiu de trei ani (!) s-a hotărât: consumul de apă nu ne fereşte de deshidratare. Mdap.

Au meritat să moară prin deşerturi toţi perverşii din istorie care fugăreau Fata Morgana sub pretextul că credeau că-i apă. Cine să-i mai creadă acum, când ştim că nu de asta aveau de fapt nevoie? Sigur voiau să-i facă dubioşenii săracei fete.

Să moară înecaţi (deşi probabil vom afla în urma altui studiu de trei ani plătit din bani comunitari că apa nici la înecat nu ajută) toţi ăştia care-i dădeau înainte cu „beţi apă, să vă hidrataţi, să fiţi sănătoşi”. Voiau să ţină numai pentru ei secretul vieţii veşnice: anume că nu apa, ci monoxidul dihidrogenat e substanţa responsabilă de hidratare.

Bear Grylls s-a sinucis (cu greu, e drept, că nu i-a ieşit din prima) când a aflat că degeaba şi-a băut propria urină ca să supravieţuiască în deşert, când de fapt cea care-l ţinea în viaţă era lumina solară.

Iar eu, oamenilor, zic merci zeilor hidrogeologiei, care mi-au adus în cale o rezervă inepuizabilă (sau în orice caz, foarte greu epuizabilă) din adevăratul lichid al vieţii, monoxidul dihidrogenat. Dacă sunteţi cuminţi, vă vând şi vouă. La suprapreţ, evident, că vă cunosc.

Mamiţa contraatacă

Oamenilor,

N-a murit nimeni. Nimeni cunoscut mie, adică, pentru că sunt sigură că pe undeva prin lume între timp au murit zeci de mii de oameni. Ăsta e doar un fel mai lung de-a vă informa că n-am păţit nimic.

Am însă o întrebare furioasă : mai durează mult bâlciul cu maidanezii şi legea care ne dă voie să-ncepem să-i împuşcăm ? Vin alegeri, deci iar se discută cu maxim interes pentru siguranţa cetăţeanului despre câini. Eu nu mai am răbdare, de-o lună se tot câcâie ăştia că hâr, că mâr, puterea zice că opoziţia e nasoală că nu votează odată legea, opoziţia face pe lupul moralist paznic la câini, ONG-urile se bagă, ca de obicei, doar în vorbă nu şi-n faptă, plângând că vai bietele animăluţe, iar mie încă mi-e frică atunci când dau de-o potaie pe stradă.

Deocamdată, lucrurile stau aşa : da, nu-i ok să omori nişte animale în mod crunt (bineînţeles că n-o să fie bani de eutanasiere civilizată, după cum de altfel nici înclinaţia spre aşa ceva nu există, deci probabil o să se întâmple chestii cu otravă, pietre şi alte schingiuiri). Dar iar da, nici să fii făcut cotlet pe stradă nu-i tocmai ok, iar chestia asta poţi s-o ignori numai dacă-ţi mişti curul cu maşina şi ca să cumperi pâine de la colţ sau dacă ai paznici în jur permanent. Deci nu prea poţi s-o ignori, dacă eşti ceea ce se cheamă, cred, un cetăţean oarecare. Şi, pentru ultima oară da, ONG-urile amatoare de salvat animale zic o groază de chestii, dar nu propun nimic concret, sau în orice caz nimic fezabil, iar bocetele dezlănţuit-miloase ţi le permiţi, repet, numai în situaţia de colivie de mai sus. Idei teoretic morale avem toţi, să nu-mi tihnească pantalonii negăuriţi de colţi de javră dacă nu.

Chestia care m-a enervat totuşi cel mai cumplit s-a întâmplat într-o seară, când la o adunare se discuta treaba asta cu junglă vs. oraş şi noi în care trăim de fapt. Io tăceam filosofic, pentru că dacă nu mă-ntreabă nimeni prefer să nu sar voluntar cu declaraţia că aş deschide prima fabrică de mănuşi din blană de câine şi mi-aş aproviziona-o singură. Când deodată, mâna mi-a zburat spre buzduganul pliant din geantă şi, cu el cu tot, direct în capul unei domniţe care tocmai repeta o poezie a cărei sursă am găsit-o abia mai târziu : nu e vina câinelui că te muşcă, ci a ta. După ce am pansat panseluţa inocentă (inocentă la maximum, aş zice io), am dat o căutare prin internet, să văd de unde-şi luase ideea. Am zis : inocentă la maximum. N-avea cum să fi fost ideea ei.

Şi ghiciţi peste ce dau : peste asta, unde o fiinţă pe nume Doina Păun scoate, nu pot decât să bănuiesc că pe gură, următorul răspuns la întrebarea dacă este vina oamenilor pentru atacurile câinilor : „Categoric! Intotdeauna este vina oamenilor. Intotdeauna. Si cand musca un caine e vina omului. Chiar daca nu a aluia care a fost muscat, a aluia care l-a agresat inainte. ” Totul bine şi psiho-roz, numai că există două probleme în legătură cu mentalitatea asta. Prima, că raportul câini care m-au atacat / câini pe care i-am atacat este, în cazul meu, 6 / 0. Iar eu chiar n-am chef să sufăr pentru că un idiot înaintea mea a pocnit potaia respectivă. N-o fi având câinele nici o vină, dar eu de două ori n-am nici o vină – o dată că nu l-am lovit eu mai demult, a doua oară că nici în prezentul în care mă muşcă nu i-am făcut nimic. Problema nr. 2: potăile nu muşcă numai pentru că sunt traumatizate. Muşcă şi din instinct de teritoriu, iar asta se întâmplă pentru oamenii mor de mila lor şi-i cresc pe lângă blocuri, ca pe nişte câini de pază. Ori câinii de pază sunt nişte chestii de găsit la curte, unde există un gard în jurul lor care le delimitează teritoriul şi-i împiedică să mă halească pe mine. Observ totuşi că sunt de acord cu Doina Păun : şi de data asta e vina oamenilor. Că le dau mâncare.

Organizaţia „Cuţu, cuţu!” (n-am un umor aşa de penibil încât s-o fi inventat eu, chiar aşa se cheamă) să facă bine să discute deci şi cu organizaţia „Ham, mrrrr, haţ – poc !”, pe care o conduc eu. (Imn: „Stârpiţi şi câinii vagabonzi / Sunt înarmaţi şi vă trimit în corzi”.) De fapt şi pentru că supa asta leşioasă se întinde atât, tot vina oamenilor e.