Crăciunul are prea multe feţe

Oamenilor,

De obicei, în perioada asta a anului, eu aş fi postat o poză cu nişte turtă dulce, nişte urări semi-amuzante dar bine intenţionate, iar voi, luând o pauză de la înfulecat cozonaci, v-aţi fi uitat la ele şi aţi fi răspuns. Sau nu.

Din păcate, deşi pentru mine Crăciunul e anul ăsta exact cum mi-l doream şi mă face un om foarte fericit şi prea puţin înclinat spre folosit topoare (ceea ce înseamnă că practic m-am căţărat în brad de bucurie. Foarte adevărat: m-am căţărat în brad, pentru că altfel nu am loc să stau în cameră. Copacu’ e enorm, pune un moţ blocului, noroc că stau la ultimul etaj că altfel ar fi trebuit să tai jumate din el ca să nu se bucure şi vecinul de deasupra de brad gratis.), pentru alţii nu prea e. Ba chiar nu e deloc, şi seamănă mai mult cu o glumă proastă şi sinistră.

Şi fiindcă aceşti alţii nu-mi sunt complet străini, oamenilor, eu o să tac puţin cu bucuria. Nu-mi iese.

Da’ vă doresc să vă fie Crăciunul măcar aşa de bun cum mi-e mie până acum. Adică foarte bun, pentru că chestia asta nu se pune.

Cerere serioasă şi complexă

Oamenilor,

Subsemnata, Petronia Marcs, cu domiciliul în blogul Surorile Marx nr. 3, declar că mă cac în ea de iarnă cu soare ca-n aprilie şi ploi ca-n martie şi că, în general, pretind vremea cu care sunt obişnuită înapoi.

Vreau zăpadă. Aşa să-mi ajute Moş Crăciun!

Totul e din cauza ceţii

Oamenilor,

Azi am avut iar o zi din astea. Mi s-au rupt nu mai puţin de patru chestii la palton, din care doi nasturi, de parc-aş fi încercat să intru în el cu pernă cu tot. Drept e că dimineaţă eram cam chioară de nesomn şi pentru că trebuia să plec insistam să împing de el simultan în toate părţile, din interiorul lui (sunt sigură că vă puteţi imagina aşa ceva), de parcă eram un fel de David Copperfield în mijlocul unui atac de panică, dar ăsta nu mi se pare un motiv suficient să cadă hainele de pe mine. Trebuie motive puţin mai puternice, în general.

În fine, cu ajutorul unui mănunchi de ace de siguranţă şi al unei succesiuni de şase căni de cafea băute până la ora 14, aveam o şansă să trec prin ziua de azi fără incidente majore. N-am trecut, iar picătura care a umplut (potrivit cuvânt) paharu’ a fost o grasă (nu folosesc uşor asemenea calificative, şi de fapt de obicei nu mă interesează deloc) beată, care zvârlea dintr-un picior în ceea ce bănuiesc că-n capul ei alcoolizat era ceva karate style, lovind un panou de semnalizare Radet, care stătea acolo ca s-o împiedice pe ea şi pe ăia ca ea să cadă într-o groapă în asfalt.
*Aici sunt puţin nedreaptă, recunosc, că şi eu sunt perfect în stare să cad în gropi de una singură, în mijlocul zilei, fără nimic la bord. *

Da’ oamenilor, scena era de o jale atât de greţoasă, iar aia râdea atât de imbecil la prietena ei de pe trotuar (care o admira neutru în timp aia urla « uite, sunt mumie », înfăşurată de două ori jumate cu panglica aia de-nconjura locul faptelor de reparaţie, panglică pe care fireşte o smulsese de la locul ei – nu fără a încerca să se învelească cu ea cât plasticul liniar era încă legat de panouri), încât am regretat publicul atât de numeros din jur. Pentru că mă împiedica să scap de ea, iar pe toţi n-aveam chef să-i omor (plus că dacă făceam atâta mişcare mi se rupea dracului şi ultimul nasture de la palton). Şi ştiţi de ce erau atât de mulţi oameni în staţia de autobuz ? Fiindcă era ora 19.30. Dacă vreţi să vă apropiaţi de senzaţia pe care o încercam eu, închipuiţi-vă un câine foarte gras, adăpat cu un pahar de vodcă serioasă, care încearcă să ridice un picior ca să se pişe pe un panou de semnalizare stradală şi care apoi rupe panglica de plastic şi începe să fugă cu ea în gură. Apoi puneţi-i faţă de om prost.

Pe urmă, imaginaţi-vă că urcaţi într-un autobuz prea aglomerat şi că daţi cu nasul de nişte gheare sinistre, care bănuiesc că încercau să treacă drept unghii manichiurate. Da’ sinistre. Lungi, încovoiate, pătrate, vişinii şi pline de cocoloaşe – oja în care erau înecate era şi veche, probabil. Mai imaginaţi-vă şi că, imediat ce reuşiţi să vă smulgeţi faţa din ghearele cotoroanţei, urcă o alta, care vă trânteşte în nas un câine.

Da. O javră slăbănoagă (câinele, vreau să zic), din specia aia de purtat în poşetă, cu moaca lui Dobby din filmele « Harry Potter » şi cu respiraţie de ficat şi făină de oase. Pe care ţi-o suflă în faţă, pentru că nu are cum altfel din poziţia în care-l ţine vaca imbecilă căreia i s-a părut ok să urce într-un autobuz supraaglomerat cu bestie cu tot. Că ce pizdele mamelor lor de călători, să suporte, d’aia-i autobuzul autobuz.

Eu n-am mai suportat. A ieşit urât, cu schelălăieli şi papuci de casă, şi o să mai iasă, dacă toţi avortonii se mai înghesuie pe capul meu într-o singură zi. Acum mă bag la somn în completarea celor 2 ore jumate dormite de alaltăieri, după ce am scăpat de vecinul care duruia cu bormaşina la miezul nopţii. Da’ înainte să adorm tot am timp să mă întreb: dracu’, tre’ să-i apuce pe toţi odată?

 

 

Despre gogoşi & gogoşari

Oamenilor,

Uitându-mă pe geam cu o bucată de pastramă sărată şi o cană de cafea în mâini, în timp ce un fel de OZN pare să fi aterizat pe casa mea care locuieşte deasupra unui bloc, zic aşa.

Mă enervează grav fosforescenţa nopţilor cu ceaţă, pentru că nu am nici un fel de răbdare să mă înec în lapte sau să fiu sufocată de un val de vată de care nu mă pot apăra. Unde-i zăpada mea? Mă simt jefuită. Şi mie nu îmi place să mă simt jefuită, întrebaţi poşta sau RADETu’. O să-nceapă să plângă cu sughiţuri. Înainte să se audă dinspre blogul nostru un urlet sinistru, căruia am toate intenţiile să-i dau drumul pe deasupra Bucureştiului sub forma „vreau zăpaadăăă!”, trebuie să mai zic aşa: că m-am uitat la meciul lu’ Steaua în seara asta şi n-am adormit.

Şi că na, ca să nu vă plângeţi de lipsă de preocupări culturale din partea mea sau să credeţi că am adormit pe după vreo canapea cu o sticlă de vin în braţe şi o expresie ameninţătoare pe moacă, să ne amuzăm împreună pe seama faptului că biserica creştină (în ambele ei jumătăţi de măsură, că povestea se-ntâmpla înainte de Schismă) a avut o şansă ca popii să-i fie credibili. În anul 311, unui tip pe nume Donatus i-a venit ideea rezonabilă ca numai chestiile sacre oficiate de oameni sacri fără pete de leopard pe reputaţia morală să fie valabile. Bineînţeles, pericolul a trecut repede, că rămâneam fără zicala „fă ce zice popa, nu ce face popa”, fără o groază de bancuri şi cu prea multe păduri şi terenuri, prea puţine exorcizări şi pedofilii pe cap.

Aşa. Acum pot să vă urez liniştită nopţi bune. Nu înainte de a vă sfătui să faceţi la viitorul recensământ ca mine şi să vă declaraţi donatişti. Merită.

Următoarea invenţie genială marca „Marx”

Oamenilor,

Una din nelămuririle mele cele mai vehement vociferate de-a lungul vieţii a fost ce s-a întâmplat cu jucăria extraordinară pe care am compus-o în clasa a şasea, din patru şosete, trei crengi de vişin şi numeroase ace de păr cu pietre preţioase, rechiziţionate de la nişte mătuşi care nu înţelegeau de ce aveam nevoie de toată provizia de şerbet pe un an. La egalitate cu asta, e ce fel de oameni mănâncă ficat (ficaţii ştiu ce fel de oameni îi mănâncă, eu mă refer la feluri de mâncare care conţin organul ăsta cu gust de ţeavă de calorifer).

A doua pe listă, e o nelămurire care a apărut odată cu telefonul, adică de atât de mult timp încât e tot de-a lungul vieţii cuiva. Ea e importantă, pentru că mă enervează teribil de groaznic de oribil şi imposibil de insuportabil insurmontabil feroce. Ea e şi motivul pentru care lucrez de zor la un dispozitiv care să-mi permită să întind mâna prin telefon (mobil, deci să-mi întind mâna cumva prin satelit şi apoi prin cel puţin un releu, de unde mai are încă nişte drum de parcurs) şi să rup personal gâtul oamenilor care folosesc „la revedere!” ca salut de încheiere a unei conversaţii, deşi nu te-au văzut niciodată.

Ar fi aproape la fel de cretin ca „La mulţi ani 2011!” dacă nu s-ar întâmpla tot anul. Aşa, n-are nici o şansă la egalitate.

Partea cu trimisul mâinii mi-a reuşit la teste, problematică se dovedeşte însă recuperarea ei. Are cineva vreo idee? Să-i memorez în GPS traseul nu merge, pentru că mă mânca dispozitivul GPS şi l-am scos. Altceva?

Liber la crimă, heh

Oamenilor,

Ştiţi ce mă pregătesc eu să fac? Ştiţi? Normal că nu, vă imaginaţi că-mi ascut toporul ca să am o discuţie foarte convingătoare cu vreun vecin a cărui alarmă de maşină m-a trezit la 10 dimineaţa.

Nu.

Tocmai am dat o sticlă de vodcă pe gât şi mă pregătesc să urc la volanul unei maşini, pe care s-o conduc cu 200 km/h într-un taxi şi să omor doi oameni.

Ştiţi de ce ? Sigur că ştiţi, dacă vă uitaţi la ştiri. Pentru că pot să-mi cer scuze (!) şi să ies după câteva zile din închisoare, pe motiv că nu reprezint un pericol public. În loc să ies peste 20 de ani, ca un dement inconştient şi un criminal arogant ce sunt, aşa cum ar trebui.

Are vreo importanţă ce maşină fur, sau merge numai cu un BMW 4×4 scamatoria asta? Şi trebuie să-mi fac rost de nişte pile părinteşti în scopul respectiv?

Da’ nu mai bine conduc eu maşina aia, tot cu 200 km/h, taman în criminalul care umblă vesel, nereprezentând un pericol decât pentru nesimţiţii care au tupeul să se afle în acelaşi timp cu el pe stradă? Ba da. Mult mai bine.

 

Bravo, bă justiţie. Eu zic că i-am convins pe olandezi că trebuie să ne lase în Schengen, că nu mai avem păduchi la creier.

 

Întâlnire de gradul Moş Nicolae

Oamenilor,

Azi-noapte am cotonogit un cetăţean despre care suspectez că era Moş Nicolae. Cel puţin aşa s-a legitimat când i-am dat timp s-o facă, şi tind să-l cred având în vedere unele chestii.

Dar să-ncepem cu începutul, adică cu mine dormind ca un înger (respectiv cu urechile ciulite, pentru că mă aştept la oarece represalii din partea unui vecin ce s-ar putea să nu aprecieze upgrade-ul pe care l-am făcut maşinii lui, care acum este un frumos BMW seria 3 decapotabil, ceea ce-şi dorea probabil de mult. Sper să ningă în curând.) Foşniturile şi celelalte zgomote suspecte din hol m-au făcut, deci, să sar din pat ca un ninja: în linişte şi eficient. Din trei paşi eram cu mâna dreaptă-n gâtul infractorului, în timp ce bâta de baseball din stânga îşi făcea de lucru salutând ospitalier restul corpului.

Când m-am oprit din făcut pe comitetul de întâmpinare marxian, văd un tipuleţ care ar fi semănat teribil cu Moş Crăciun, dacă n-ar fi avut barba mai scurtă şi sacul plin de nuiele, de parcă-nghesuise o pădure întreagă acolo. Mafiotul. Purta un costum cam ca de Moş Crăciun, numai că era verde, drept pentru care l-am întrebat:

– Ce-i cu asta, ai pus maşina la 90 de grade? Te rupe frac’tu în bătaie.

– Pe curu’ renilor, a mormăit frustrat, deşi ceva din vocea lui mă făcea să bănuiesc că i-am dat o idee. Asta-i pijamaua mea. Toate costumele noastre sunt la curăţătorie, anume le-a dat acum dementul, n-a putut să le ducă mai devreme sau mai târziu, că mai devreme era în vacanţă (Puerto Rico, decadentu’) şi mai târziu era poate prea târziu, că vine Crăciunul şi curăţătoria mai are la rând şi costumele elfilor şi blănurile renilor şi sacul şi tot. Totdeauna e vorba despre Crăciun. Marea prioritate… Noroc că-i generos (ochi daţi peste cap) şi mă lasă să vin înainte. Ştii cum le zice? My 19 days of fame. De parcă n-aş fi eu cel mai tare dac-aş avea la dispoziţie industria pe care o are el în spatele „hohoho”-ului.

Mai are un pic şi ori plânge, ori îmi sparge vaza de cristal. Decid să-l consolez cumva.

– Da, dar tu nu obligi copiii să spună poezii.

Se luminează. Nu, nu adică i se înseninează moaca, ci începe brusc şi foarte concret să strălucească cu o lumină mov, cu buline albe. La Moş Nicolae glob disco nu m-am gândit niciodată în copilărie, m-ar fi ajutat să primesc mai bine scrisorile lui dezamăgite de refuzul meu de-a fi ipocrită (cuminte măcar în săptămâna de dinainte).

– Da, măcar nu fac asta. E prost, i-am zis că nu mai durează mult şi-o să-i bage vreun preşcolar precoce bradu-n cur dac-o mai dă mult înainte cu poeziile. De parcă nu s-ar fi plictisit şi el de ele, de câţi ani le tot ascultă pe aceleaşi şi aceleaşi şi aceleaşi… Are o memorie cumplită. De ce crezi că-şi face liste cu obraznici şi cuminţi?

Pare uşor înveselit de turnura luată de discuţie, aşa că decid să-l trimit înapoi de unde a venit cu starea asta pozitivă de spirit. Să nu zică nimeni că n-am şi eu spirit al sărbătorilor.

– Că bine zici. Din nefericire pentru tine, mie îmi place să primesc cadouri. Şi-mi plac brazii care nu au fost folosiţi pentru o clismă, mai întâi. Deci nu prea pot să te ajut. Mai ia nişte lapte, e cald, nu c-ar fi nevoie la căcatul de primăvară de afară. A propos, nu poţi să ningi?

Dă din cap că încearcă, îşi pune sacul pe umăr şi se îndreaptă spre uşă, cam strâmb şi şchiopătând niţel. Discret. Nu destul încât să-mi ţină râcă pân’ la anul. Din uşă se întoarce şi zice:

– Deci ăm… S-anunţ la anul, când vin, da?

Dau din cap că da, pentru că nu pot să deschid gura, ar curge o cascadă de ciocolată şi n-am chef să fac curăţenie la şase dimineaţa. Plus că ciocolata se duce greu, ştiu de altădată.

S-a întors şi-a plecat. L-am trimis şi la voi, suficient de insistent încât să înţeleagă ameninţarea. Sper, că n-am chef să mă car după el să-l ciomăgesc iar tocmai până-n insula Andøya.

Antiverbul săptămânii

Oamenilor,

Am promis acum ceva timp că o să măcelăresc un antiverb de care m-am împiedicat în vizită la Şilavarăcald. Cum nu suport să rămân datoare (mai mult de o săptămână şi ceva), o să amintesc că vorba ce m-a făcut să efectuez un salt destul de dizgraţios, salvând cu preţul unor articulaţii reorganizate destul de bizar din punct de vedere anatomic o vază pe care gazda o lăsase inconştientă în cale, era asta: „Cine se scuză se acuză”.

Mă leagă o ură veche şi crâncenă de antiverbul ăsta, chiar mă mir că nu mi-a venit la rând mai devreme. (Bineînţeles, dacă memoria mea proverbială, antiverbială şi străverbială îmi face ca de obicei glume proaste şi tocmai am urlat împotriva acestei zicale acum vreo lună, se va găsi un binevoitor care să mă informeze de asta şi să-mi sugereze ceva soluţii. Numai homeopatice sau naturiste să nu fie, că mi-e lene să vă fugăresc cu toporul, ceea ce n-o să mă împiedice s-o fac, ci o să mă determine s-o fac mai furioasă.)

Aşa. De ce detest visceral, bonus cu greaţa de după o pungă întreagă de lapte praf (idee care părea bună lingură cu lingură, dar suma lor cumva nu a fost), antiverbul ăsta. Explicaţia e simplă şi scurtă, tocmai de asta am bătut câmpii de i-am învineţit până să ajung la ea: pentru că e cel mai nesimţit de răutăcios mod să te caci pe cineva care, poate, oferă scuze legitime. Cel mai cretin fel de a te căţăra într-o superioritate pe care  nici dracu’, pus la colţ cu cădelniţa, n-o poate explica.

Pentru că nu ai dreptul să expediezi ca un stăpân de sclavi pe cineva care-ţi cere scuze fiindcă motivele sale ţi se par ţie, de la înălţimea tronului tău de judecător al dreptăţii universale, pretexte. Şi cu atât mai puţin ai dreptul să te caci pe cineva care explică o situaţie ce, poate, dacă ai avea bunul simţ să asculţi treizeci de secunde, ai afla că nu a ţinut de el. Dacă suspectezi că ţi se serveşte un pretext, exprimă-te ca atare: „nu te cred”, „nu-mi sună plauzibil”, „şi după aia ţi-a mâncat şi câinele calculatorul, nu?” Da’ nu te apuca să ştii mai mult decât Dumnezeu (vorba vine). Ştii tu că nu s-a chiar întâmplat ce zice omul. Ai tu dreptul să condamni din start.

Pe scurt, uneori lucrurile se întâmplă. Alteori oamenii inventează într-adevăr. Da’ cine l-a făcut pe emiţătorul de „cine se scuză se acuză” perfecţiunea întrupată, deţinătorul adevărului suprem şi cititor în sufletele şi minţile oamenilor, îndreptăţit să condamne din oficiu oamenii ca minicinoşi jegoşi, a căror simplă ascultare îi murdăreşte urechile?

Exact. Nimeni. Dacă n-ai chef să asculţi pe cineva, zi asta, nu-l insulta. Motiv pentru care dacă emiteţi vreodată antiverbul ăsta în preajma mea, vă sfătuiesc sincer să fiţi baricadaţi într-o armură în momentul ăla. Şi nici aşa nu garantez nimic, aş putea să vărs complet accidental peste voi nişte benzină, după care să-mi zboare ţigara din gură, deşi nu fumez, fix pe voi. Şi bineînţeles că n-o să-mi credeţi scuzele, nu?