Svalbard, numa’ cu altfel de seeds

Oamenilor,

Acum că am reuşit să alung şi puţinii cititori pe care blogul ăsta i-a avut vreodată, pot să mărturisesc celor care se mai rătăcesc pe-aici adevăratele mele planuri: voi transforma locul ăsta în banca internaţională a torrentelor nedetectabile, o a patra insulă Cayman, deoarece consider ACTA genul de reglementare excesivă care însoţeşte putregaiul unei civilizaţii. Lăsând însă optimismul acestei impresii deoparte, ţin să vă anunţ că voi începe cu muzica, voi continua cu desenele animate, apoi cu filmele (ca să am ce da altora, fireşte) şi la final cu pornografia – nicidecum din motive ierarhice, ci din cauză că sunt convinsă că cei mai mulţi au avut inspiraţia să-şi facă o rezervă de porno şi să şi-o protejeze, ca să zic aşa.

Nu? Da.

Ca de obicei, dar mai leneş

Oamenilor,

Să vedeţi ce de chestii s-au întâmplat în ultima vreme:

Mai întâi, un idiot şi-a dat un cap în gură (dar în repetate rânduri, deci mai multe capete – ceea ce aş fi putut să spun de la început, însă se înţelegea greşit: omul e un tip, deci era ambiguu la care cap mă refer. Ceea ce ar fi fost corect dacă omul ar fi avut mai mult de un cap care să-i determine acţiunile, dar din păcate tocmai pe ăla care să nu lase să-i plouă-n gât nu-l are). Parteneri indignaţi la început, miraţi pe la mijloc şi relativ amuzaţi prin final, prietenii noştri vechi: Dragoana şi Dragonul (care a ajuns să scrie chiar mai des decât noi, adică am ajuns noi să scriem mai rar decât el, oricum aş da-o cade prost). Dacă vreţi să vedeţi singuri cum se face aşa ceva, puteţi să vă documentaţi aici: Eu, ca de obicei, sunt de părere că nesimţirea şi prostia, prezente în doze egal de mari într-o singură fiinţă, se transformă în ceva atât de dezgustător şi de periculos pentru simulacrul de pace pe care ne place să-l numim „civilizaţie”, încât temperatura critică trebuie redusă cu suficient de multe duşuri cu apă rece pentru ca amestecul nociv să nu explodeze, împrăştiindu-se în tot Universul. Or, nu vrem asta. Deci muie domnului şef de la Webfactor, Horia Vasiliu, căruia nu-i putem ura (în afară de ce i-am urat deja, din plin) decât să aibă de-a face cu cretini de talia sa, în fiecare zi, cam doi pe oră. Până auzim de el la ştirile de la ora 17.

Apoi, zic că, după cum vedeţi, ninge. Sau a nins, în fine. Asta înseamnă că am reuşit să repar reţeaua electrică a blocului – de fapt, nu asta, ci faptul că pot să vă anunţ de reuşită. Ninsoarea nu e o consecinţă a stării sistemului electric al blocului, ci invers: din cauza maşinii mele de nins, am scurtcircuitat şandramaua. După cum probabil vă imaginaţi, sunt un om foarte vesel şi degerat zilele astea, pentru că în ciuda încercărilor tuturor oamenilor care ţin la mine (da da, toţi 5,75) de a mă băga înapoi în casă la căldură, de trei zile stau numai pe terasă, într-un nămete de un metru. Pentru c-am citit „Scufiţa albă” când eram mică (aiurea, de fapt fiindcă despre mine s-a scris povestea aia), port în permanenţă pe cap o căciulă roşie cu beculeţe, nu de alta dar am totuşi o limită de toleranţă termică şi în josul termometrului.

Că tot am ajuns la soluţiile mele pentru a-mi face viaţa plăcută pe planeta asta numită „Bucureşti”, anunţ cu veselie că e posibil ca, la vară, să mă plâng mult mai puţin decât sunteţi obişnuiţi de căldurile ucigaşe şi deloc propice existenţei. Nu că aş fi căpătat subit şi inexplicabil vreun soi de stoicism, ci pentru că am găsit zilele trecute ceva foarte interesant în debara. Se numeşte aerogel şi e cel mai tare izolator termic inventat vreodată (ăla pe care l-am descoperit eu din greşeală, din esenţă de pene de porumbel flambat, nu contează, pentru că n-am reuşit să-l repet oricât m-am chinuit). Faptul că e relativ translucid mă va ajuta să mă orientez în spaţiu, din bula de aerogel pe care tocmai mi-am comandat-o şi în care plănuiesc să mă mut aşa, cam prin mai. Uitându-mă la el cum ţopăie, cred că o să am şi o metodă foarte practică şi plăcută de deplasare la vară.

Altfel, ce să mai zic? Business as usual, fireşte. Am făcut curat în comentarii (scuze pentru alea care-au intrat în spam, Askimet nu cunoştea autorii şi e circumspect cu străinii, aşa cum l-am învăţat), am destabilizat probabil puţintel WordPress-ul încercând să schimb ora, n-am dat mâncare pisicilor, am vopsit un perete cu apă de calorifer. Dacă vă lipsesc vecini să ştiţi că nu e vina voastră.  A, şi duceţi-vă la expoziţia de tapiserii franceze de la Muzeul de Artă. Aveţi ocazia să auziţi pe unii zicându-le „tapiţerii”, e mişto.

Cotidianul își calcă creierul în picioare

Babelor,

Din vremuri imemoriale, la noi pe blog se dă cu bâta în geamul fostului cotidian și actualului site, Cotidianul (acum, .ro). Cea mai recentă ocazie ne-o oferă un articolaș al Iulianei Stan, care se numește „Ion Țiriac visează ca protestatarii să fie călcați în picioare”. Mai departe, Iuliana scrie următoarele:

„Omul de afaceri Ion Ţiriac vrea ca cei care conestă în stradă puterea să fie stârpiţi. Da, aţi citit bine, „stârpiţi”! Nu e o glumă.”

Singurul lucru zis de Țiriac care are cât de cât legătură cu titlul este următorul: „Este un lucru bun că aceşti oameni manifestează corect, fără violenţă şi, pe de altă parte, foarte bine că poliţia, jandarmii care sunt acolo îmi garantează mie integritatea şi pe cei care încalcă legea îi ia cu totul. Ce s-a întâmplat acum 2-3 zile este inadmisibil şi poliţia ar fi trebuit să îi stârpească pe aceşti penibili care erau acolo în 10 minute.”

Deci, nimic despre „călcat în picioare”, nimic despre „cei care contestă puterea în stradă”; Țiriac (om cu o mustață neplăcută) a zis că jandarmii ar fi trebuit să-i stârpească (nu-s de acord cu termenul, aș fi preferat „aresteze”) pe cei câțiva demonstranți violenți.

Da’ mă rog, așa știe Cotidianul să facă presă. Ceea ce explică, bănuiesc, de ce a ajuns să o facă numai pe online.

Vă pup,

Rhetta

Revoluția urâților

Babelor,

Tocmai vin din Piața Universității, unde m-am dus ca să văd ce și cum și mai ales cine. După cum mă așteptam, m-am întors profund dezamăgită – nu atât de ce se întâmpla, cine de fețele pe care le-am văzut pe-acolo.
În primul rând, o mare parte dintre oamenii adunați păreau să fie pensionari, ieșiți în stradă ca să aibă de unde să se întoarcă acasă, la căldură (dacă au). O ceva mai mică parte erau bărbați la vreo 50-55 de ani, toți, fără excepție, îmbrăcați în gri, cu fețe gri, păr gri și respirație gri. Mai erau și câțiva tineri, cu foi de hârtie lipite pe piept, oameni de bine (după față, după port), dar cam puțini. A, și să nu uit gloatele de cocalari cu fular pe nas și glugă pe cap, evident reprezentanții galeriilor unor echipe de fotbal din divizia B (Autobuzul, Juventus Colentina și alte de-astea).
Ce m-a frapat cel mai tare la adunătura asta nu din cale afară de pestriță nu a fost ura față de Traian Băsescu (la urma urmei, asta e treaba fiecăruia), ci faptul că n-am văzut decât o singură fată futabilă în toată mulțimea aia (și zic futabilă, nu frumoasă, pentru că deși avea ochii albaștri și buzele numai bune, picioarele erau cam scurte și șoldurile cam late, dar hai să nu fiu răutăcioasă). Și mă întreb: de ce? Că nu s-au terminat româncele bune mi-e clar, le văd în fiecare zi pe stradă, în baruri, în metrou. Singura explicație pe care o am este că n-au vrut să se amestece cu mulțimea searbădă și bătrânicioasă. Cum pentru mine o revoluție fără femei frumoase este o revoluție eșuată, m-am grăbit să plec de-acolo, nu însă înainte de a buzunări un reporter austriac și un polițist în civil, a cărui legitimație am făcut-o cadou unei cerșetoare care stătea în față la Biserica Italiană.
Măcar atât.

Vă pup,

Rhetta

Primii idioţi pe 2012

Adică primii povestiţi aici.

Adică nr. 2, n-am murit, ura!, să trecem mai departe.

Un cetățean american, cred, nu c-ar conta nația lui, că proștii sunt universali, a înființat o biserică a sfântului cannabis. Chestie care nu-i deloc în neregulă din punctul meu de vedere, ca om care a aplaudat apariția Bisericii Monstrului Spaghetelor Zburătoare și care s-a declarat donatist la recensământ. Ce mă enervează rău, în schimb, e ritualul sacru al instituției: după bongul de dimineață (comun, după marele model al agapelor paleocreștine), adepții se aşază plini de respect (sau de-o amețeală ușor de confundat cu el) în jurul Marelui Preot Verde sau cum draci și-o zice ăla. (Pastor mă-ndoiesc că se poate chema, de vreme ce păstorirea și recoltele fac parte din ramuri agricole nițel diferite.) Iar el scoate de undeva o Biblie și se apucă să citească din ea, de pe amvonul canapelei din sufragerie. Ceva cu Dumnezeu care a dat oamenilor semințe de toate felurile, inclusiv de diferite ierburi, ca să se folosească de toate.

Păi de ce nația ta de dobitoc sinistru nu-ți inventezi propriul ritual, ci cauți pe unde se pomenește de iarbă în Biblie și transformi paragraful în predica ta? Departe de mine să am pentru Biblie vreun alt fel de respect decât cel pentru o antologie veche şi foarte bine făcută de povești și mituri ale unor triburi de păstori și de adaptări ale unor lucruri din alte religii, care sunau interesant ori se potriveau. (Ce-i drept, aș fi dat nu orice, da’ multe chestii, să văd un duh suflând unui evanghelist lecția, dar nenorociții se închideau în casă și băteau scânduri peste geamuri când se apucau de compilat.) Ce nu mi se pare corect nu e eventuala blasfemie, ci plagiatul penibil. Adică serios, dacă nici fumat până-n vârfurile sinapselor nu ai destulă imaginație să lansezi un cult original, ia-ți bă ce luau ăia de la Delphi, ce iau șamanii indieni, ia niște Demerol în ultimă instanță (garantez că funcționează, în doze corecte. Na, și-n doze greșite funcționează, da’ numai o dată.) Că ce fabrici tu în curtea din spate e, evident, de tot rahatul.