Dorinţă de babă

Oamenilor,

Aseară au fost iar Oscarurile (nu știu de ce, dar mi se pare că au tendința să se repede o dată la ceva timp). Nemaigăsind nici un bilet de avertizare pe nicăieri, ca anul trecut, nu m-am mai uitat. Am observat în schimb, chiar cu  mare bucurie, nominalizările la ceva ce înțeleg că e opusul lor, adică Zmeura de Aur. Dintre care Adam Sandler a sechestrat multe, ceea ce mă face o babă foarte veselă, înțelegând că e ceva de rău zmeura asta. Pentru că omul e unul din puținii (bine, hai, nu-s puțini, dar sunt mai puțini decât ar putea să fie, doar mă cunoașteți) care-mi sunt antipatici fără nici un motiv, numai din mutră. Doar când îi văd fața, și când mai și începe să vorbească, ba chiar să pară, din câte pricep, amuzant, îmi vine să omor animale mici și drăguțe, pe care să i le îndes pe gât, ca aperitive pentru o grenadă decentă. Doar faptul că nu mă uit la filme în general mă împiedică să nu mă uit la filmele în care joacă Adam Sandler, iar dacă mă informez despre filmele în care joacă el îmi dau seama că omul nu are nici o scuză să existe. Nici una publică, cel puțin. Nu-mi rămâne decât să presupun că o fi având vreo virtute secretă, și vă rog să nu credeți că mă refer la aia din pantalonii lui, pentru că nu-mi imaginez că cineva ar putea suporta un asemenea specimen.

N-am idee cine sau ce a câștigat Oscarurile, și mă doare-n cot, dar sper din tot sufletul ca Adam Sandler să câștige atât de multe Zmeure de Aur, încât premiul să aibă de-acum înainte numele lui. Când îl va câștiga din nou, la anu’, nu va avea alternativă, de bucurie că a câștigat la pătrat, decât să crape de mândrie.

Păteito, pătato

Oamenilor,

Circulând regulamentar prin internet, dau de titlul următor: „Dublu câştigător al premiului Pulitzer, mort în Siria”. Îmi zic: săracul cetăţean, ce înseamnă să fii ziarist cu vocaţie, să te duci unde arde subiectu’, să mori pe altarul datoriei etc. Nasol pentru el. E şi omul un fel de erou, că fără ăştia ca el probabil că trei sferturi din locuitorii Siriei ar putea să dispară fără ca nimeni să ştie. Aşa, măcar ştim. Viaţa-i scurtă  şi se termină prost, concluzionez şi mă duc să mai molfăi o trufă de ciocolată.

Când revin, intru pe altă stradă din internet şi aflu că tipul a murit într-adevăr după un atac, dar nu după unul de mortiere, ci după unul de astm. Ceea ce mi se pare tot nasol, da’ mai puţin eroic, chiar dacă omul era la datorie. Complet ireverenţios cum numai eu pot, îmi zboară gândul la eroii războaielor morţi de diaree sau tifos. Îmi cer iertare cetăţeanului decedat în gând, că şi aşa altfel nu m-ar auzi, şi zic că formularea poate să facă, totuşi, mult dintr-un mesaj. Chiar mesajul însuşi, uneori.

Acestea fiind zise, mă întorc la activitatea mea, care este de nepovestit şi nu presupune în nici un caz furtul tuturor preşurilor de pe scara blocului, în scopuri necurate. Şi, cu siguranţă, nimic cu foc. Serios. De ce nu mă crede nimeni? De ce?! De ce?!

Live şi probabil în exclusivitate

Oamenilor,

Mă uitam şi io prin oraş, să văd pe unde a ajuns Piticugras cu deszăpezirea, când am observat ceva demn de arătat şi altora. Nu, nu pe Piticugras chiar ţinând o lopată în mână, aşa ceva se vede la fel ca Yeti (adică o dată pe secol şi trucat), ci altceva. Chiar mai tare. Vă prezint, cum zice titlul, o imagine de la una din webcams împrăştiate de Jurnalul Naţional prin Bucureşti. Anume, probabil, aia de pe clădirea Oracle din Pipera. Pentru că podul din poză pare să fie pasajul Pipera. Iar pe el, vedeţi bine, e scris ceva cu care cel puţin una din babele acestui blog (io) s-a declarat deja perfect de acord. Mi se pare mişto să desenezi chestia asta în zăpadă şi-n miezul nopţii. Nu ştiu cine-a înfruntat frigul pentru a transmite mesajul, da’ are din partea mea un vin fiert (dacă poate dovedi, normal, doar n-o să-mi risipesc vinul aiurea). Par să fi fost, totuşi, doi oameni, chiar dacă numai unul a scris, deci celălalt putea să facă o poză. Cel puţin unul din ei era şi un pic ameţit, deci vin primeşte numai ăla cu munca. Şi pentru gest, şi pentru că eu nu reuşesc să scriu aşa egal şi precis nici pe hârtie, darămite cu picioarele prin zăpadă.

Era live când am făcut eu printscreen-ul, în caz că se găsesc chiţibuşari printre voi.

Uneori, oamenii sunt ridicoli la nesfârşit

Sau despre ce rău poate fi să fii nevoit să scrii numai ca să scrii.

E vorba despre unul din oamenii cunoscuţi de opinia publică sub forma unei anagrame (vecin aşadar cu DSK, JFK, EBA şi cine vă mai trece vouă prin minte. Că tot am ajuns aici, zic că probabil cei aflaţi în situaţia asta nu se pot apăra, cum nu mă pot apăra eu de apelativele „dragă” pe care insistă unii dintre voi să mi le arunce ca pe nişte găluşti pline cu boia iute, dar asta nu face situaţia mai puţin rizibilă.) Anume CTP, în timpul liber Cristian Tudor Popescu, critic de film, tenis, politică şi alte minunăţii. El scrie, ba chiar de pe un postament niţel înălţat, aşa, cât să se poată uita de sus la restul lumii, la o publicaţie numită „Gândul”, care-a mai umblat pe-aici din când în când. Publicaţia, zic, că gânduri umblă pe-aici destul de des. Chestiile scrise de domnul CTP sunt, de cele mai multe ori, de bun simţ, în sensul anglofon al termenului, ăla de „common sense”. Adică de multe ori la graniţa dintre banal şi mură-n gură bătută-n piuă. Sporadic, îşi fac apariţia nişte idei, sub forma unor observaţii mai proaspete la cap, ca să zic aşa. Asta nu-i neapărat ceva revoltător, ci doar plictisitor, deşi poate numai pentru mine.

Dar n-am cum să fiu eu singura care crede că articolul ăsta e o prostie părtinitoare, chiar dacă aparent e greu de reperat partea pe care o ţine sau aia în care aruncă cu bulgări. De zăpadă, fireşte. Aflăm din articol, în caz că vă e lene să urmăriţi link-ul şi să citiţi, că e rău ce-a zis premierul ăsta nou care înţeleg că s-a înfiinţat ca un ţurţure în locul ăluia vechi, suflat de pe scaun de viforniţa ce-a pus stăpânire pe ţară. Anume, cetăţeanul guvernamental a afirmat că nu-i tocmai zen ce fac oamenii din judeţele îngropate sub zăpadă: că aşteaptă să vină jandarmii ca să  le facă pârtie pân’ la crâşmă sau să-i scoată din case, pe cei mai bătrâni şi neajutoraţi dintre ei. Iar CTP a dedus că asta e atitudine de nesimţit de la serviciul de informaţii, care nu poate ţine decât partea uniformelor jandarmereşti în situaţia asta şi că, per ansamblu, România devine un stat militarizat sau ceva (concluzia asta nu e manifestă, o deduc io din indignarea autorului. Puteţi s-o deduceţi şi voi sau nu).

Toate bune şi frumoase. Atât că io, ca babă ce sigur a luat contact cu satul românesc mai mult decât domnu’ CTP şi care are, pesemne, şi o memorie mai bună decât dumnealui, zic că satele nu-s compuse numai din „mulţi bătrâni, bolnavi şi copii” şi din morţi, ci şi din nişte oameni niţel mai vii, aşa, mai tineri şi mai apţi de lopată, cunoscuţi şi sub numele de „oamenii lu’ legea 416”. Adică ăia care, puşi de Primării, trebuie să efectueze oareşce acţiuni comunitare, contra plată. Iar dezgroparea consătenilor din nămeţi se încadrează, zic eu, la categoria „acţiune comunitară”, ca să nu mai zic că la fel de bine se încadrează la categoria de chestii pe care-i de bun simţ (ălălalt sens, de minimă politeţe) să le faci pentru vecinii mai slabi şi mai vai de capul lor. Cu alte cuvinte, în ambele situaţii, să pui, ca om în putere şi-n viaţă, mâna pe-o lopată şi să-ţi dai zăpada din jurul casei un pic mai încolo, apoi să treci şi la vecina de 90 de ani care nu poate face asta, e o chestie de comunitate. Numai că-n România chestia numită „simţ al comunităţii” nu există – nu c-ar exista prea tare prin alte părţi, dar aici e încă mai anemică decât media. Dacă ajung eu, baba antisocială, să mă plâng de lipsa simţului de comunitate, vă daţi seama că ceva trebuie să meargă foarte prost.

Or, da: ceva merge foarte prost. Anume, impresia românului, întreţinută de asemenea formatori de opinie, cum că autorităţile trebuie să-i facă tot. Şi să-l şteargă la cur, eventual. Că asta e o atitudine naţională demonstrează grămezi de exemple, de la Conu Leonida („Treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el?…”) la sinistraţii inundaţiilor noastre de toate verile, primăverile şi toamnele, care-şi savurează berea la crâşma satului, admirând cu un zâmbet fin jandarmii care stivuiesc saci de nisip în calea viiturilor, să le apere lor casele. Doar asta-i treaba lor, nenică, ej’ nebun, cum să pun şi eu mâna să apăr ce-i al meu? S-o facă instituţiile statului, că de asta există.

Dar, cum ziceam, poate numai mie mi se pare că parcă nu numai de asta există instituţiile statului, ca să întreţină nişte paraziţi care-aşteaptă să le pice din cer posmagi muieţi. Se mai întâmplă.

Miercurea logoreică

Oamenilor,

Văd de ceva timp prin internet, căutând reţete de curăţat halebardele, că ceva lume a adoptat o ciudăţenie numită „Miercurea fără cuvinte”. Ceea ce mie mi se pare o tâmpenie, iertată fie-mi exprimarea de cei pe care nu vreau să-i insult şi care practică şi ei dubioşenia asta. Ea presupune ca miercurea, în loc să scrii sau să taci, să pui o poză sau un clip pe blog. Iar asta, programatic şi constant, în fiecare miercuri. Ca un fel de tradiţie sau ceva. Ori asta pricep, corectaţi-mă dacă greşesc.

Poate să-mi explice şi mie cineva ce rost are o asemenea prostie? Că n-ai chef să scrii într-o zi, sau că n-ai nimic de zis, ori că ţi s-au terminat cuvintele într-o ceartă sau în romanul pe care-l scrii, asta pot să înţeleg. Înţeleg aşa de bine de, vedeţi şi voi, trec uneori zile-n grupuri destul de mari, iar câteodată-au trecut săptămâni fără să scoatem o literă. Asta mi se pare ok şi treaba nimănui. Şi tocmai pentru că e treaba nimănui, de ce să postezi totuşi ceva în ziua aia, ca şi cum te-ar supraveghea un negru lucios cu biciul, pe plantaţie, şi ţi-ar face spatele fâşii dacă n-ai îndeplini norma? Sau mă înşel, şi-n spatele unora dintre bloggeri chiar stau unii înarmaţi cu bice? Daţi şi voi un semn în Morse sau ceva, să anunţăm Poliţia, să venim să vă salvăm chiar noi cu macetele, să vă furăm bicicletele, din astea.

De ce s-a ales fix miercurea pentru obiceiul ăsta, iar înţeleg: e mijlocul săptămânii, e firesc să n-ai cuvinte, chef, muştar sau unt de arahide în cămară, lucruri de zis, pe cineva-n pat şi alcool destul. Nu-ţi permiţi să te enervezi prea tare, că mai ai juma’ de săptămână în faţă, şi din acelaşi motiv nici să te entuziasmezi nu-ţi vine. De altfel, nici n-au avut timp să se întâmple destule lucruri, e, totuşi, abia mijlocul săptămânii. E miercuri, ziua „câh”. Ok.

Dar dacă vrei ca cititorii tăi să aibă pentru ce intra şi miercurea, că ai observat cu îngrijorare un model repetitiv de scădere a vizitelor în ziua asta a săptămânii, nu mai bine scrii naibii o postare beton marţi, încât să dai oamenilor ceva de vorbit pe două zile? Sau cum, şi-n viaţa din afara blogului aveţi miercuri fără cuvinte? Abia asta ar fi interesant.

Era să zic că de-a naibii nu scriu nimic azi, da’ ce să vezi, e prea târziu şi m-am şi enervat. Mai c-aş decreta miercurea ziua celor mai lungi şi mai incoerente postări pe blogul nostru, dacă n-aş şti c-o să-mi fie prea lene să mă ţin de cuvânt. Fapt e că m-am săturat să văd „miercurea fără cuvinte”, „miercurea tăcută” şi alte variaţii prin blogroll-urile oamenilor. De ce nu şi „miercurea mov”, „miercurea zombie”, „miercurea varză în flăcări” sau „miercurea de lovit oamenii în nas”, „miercurea de dormit pe partea stângă”, „miercurea destrăbălată”, „miercurea zacuscă” şi „miercurea de dinainte de joi”? Ultima chiar cred c-ar putea fi un succes, întrecută probabil numai de „miercurea de după marţi”.

De bine. Despre noi!

Oamenilor,

O altă chestie ciudată, şi de bine, şi tare, şi puţin îngrijorătoare, e că cineva ne citeşte şi vrea să-i molipsească şi pe alţii de noi. Prin urmare ne-a recomandat, la invitaţia unui om din ceea ce se numeşte „social media”, în câtamai lista de bloguri bune de petrecut minute şi neuroni pe ele. Ea, lista, se găseşte aici. El, omul, se numeşte, din câte înţeleg, chestii livreşti – un blog pe unde şi noi ne chiorâm, fireşte, fără să ştim că aşa şi pe dincolo.

Ce-i drept, pentru că eu nu mă pot abţine să fiu o bestie, probabil că omul deja ne urăşte şi-şi va retrage cât de curând recomandarea, pe motiv că suntem afurisite, chiţibuşare, exasperante şi arogante. Adică eu. Ceea ce-i adevărat, dar nu ne împiedică să mulţumim pentru actuala stare de fapt.

Şi ultima frontieră făcu „fleoşc!”

Oamenilor,

Nu că-i tare?

Ba da. Drept pentru care anunţ onor. DEXu’ online, la care multă lume aleargă pentru explicaţii, detalii sau etimologii, c-ar fi cazul să-şi aleagă mai atent reclamele, sau să le filtreze cumva, sau să le verifice, sau să le dea nota 2.

Să ne mirăm

Oamenilor,

Pentru că ziua de azi nu s-a terminat, iar întrebările nu se termină nici când se termină zilele, trebuie să vă cer ajutorul în lămurirea unei chestiuni care nu-mi dă pace, sub forma unor cuvinte însăilate penibil şi borderline manelist, care formează o manifestare sonoră intitulată „În lipsa mea”. Ea mă asaltează de peste tot, mai ales din budă. Dacă nu ştiţi despre ce-i vorba, aflaţi că unu’ îi reproşează uneia că i-a amanetat sufletul când el nu era acasă. Acu’, mirarea mea nu e că omul, în general, îşi cam ia sufletul cu el pe unde merge. Na, poate avem de-a face cu un zombie care n-are nevoie de asemenea accesorii când se plimbă pe stradă. Să zicem chiar că tipa din cântec e o hoaţă în stare să fure ouăle de sub găină, ba chiar şi de sub bărbat. Cu atât mai mult un amărât de suflet.

Nu, mirarea mea nu ţine de logică, ci de bun-simţ: cum e posibil ca un tip care s-a dat la viaţa lui rapper (nu cunosc dacă mai joacă rolul ăsta încă) să lălăie împreună cu un personaj care n-ar trebui să existe în nici o viaţă, cum e Smiley? Sigur că BUG Mafia s-a căcat destul de des pe preşul propriu, chiar şi în scara destul de largă a rap-ului mainstream (oximoron? Da. Dar nu.) românesc. Dar bă. Sinistru. Florin Salam măcar e onest.

 

Că veni vorba de ceva asemănător cu rap-ul, gen cu care sunt sigură că sunteţi siguri (şi aveţi dreptate) că nu prea am de-a face, zic să vă ofer ocazia să-mi săriţi în cap cu insulte mascate, ori de-a dreptul manifeste. Am dat în lunile recente (fireşte, doar n-o să fiu la curent cu noutăţile, nu sunt o babă cool) peste o trupă care se intitulează Subcarpaţi. Sigur că toţi dintre voi au câte o părere referitoare la demersul lor (Piticugras va opina indubitabil că e hipsteresc), sigur că sunteţi vecini de scară cu ei şi-i ştiţi de când aveau un an jumate, sigur că ştiţi un milion şapte sute de mii patru sute şaizeci şi nouă de chestii mai bune şi mai inteligente decât asta. Dar îmi asum ouăle aruncate spre inferioritatea mea şi zic că, totuşi, uite nişte chestii pe care le-am discutat şi noi de multe ori, pe-aici sau printre sticle de vin. Aici, de exemplu: prima piesă – caracteristica principală a sufletului românesc (că tot e cu suflet şi mai sus): a da vina pe oricine şi orice în afară de propria lene. Iar a doua – impresia deformată pe care o avem despre propria istorie, cunoscută şi ca sindromul „românul e mai cu moţ”.

Şi, oricum, muzica populară + rap mie îmi face mai puţină greaţă decât non-muzica lui Smiley+ rap, plus că mă şi amuză şi, puteţi să vă burzuluiţi cu câţi ţepi de porc spinos vreţi, îmi place cum sună.

Se poate şi bine

Oamenilor,

Azi, două chestii bune, ca să nu ziceţi că nu suntem şi optimiste şi cu soarele la noi pe-aici, mai ales când afară e crivăţ, ger şi un nămete prietenos.

Mai întâi, e bine.

Apoi, iar e bine.

Deci lumea e ok câteodată, nu numai pentru că ninge, ci şi pentru că se-ntâmplă chestii. Şi pentru că mănânc eu o pizza foarte bună.

 

Pentru că totuşi nu se poate numai cu veselie, întreb furioasă: cine i-a zis lu’ WordPress că-i ok să-mi numere mie postările şi să-mi fixeze ţinte pe viitor? Oricine i-o fi zis, rău i-a zis, iar dacă a făcut din capul lui, rău a făcut, deci să facă bine să mă scutească de „your next target is n”, că nu-mi trebuie mult ca să-ncerc iar să repar ora blogului şi să-l fac să crape. Caut mesager.