Ora Pământului e ora de muzică

Oamenilor,

Dacă aveţi memorie mai bună decât a mea, şi probabil măcar unii dintre voi au, pentru că-şi amintesc adresa asta şi mai trec din când în când pe aici (da, urmează să ziceţi că v-aţi notat adresa pe palmă, de fapt. Mă mulţumeşte şi varianta asta, culmea.), vă aduceţi aminte că anul trecut pe vremea asta am stins lumina şi m-am băgat într-un colţ. Nu pentru că ţineam să fiu cea mai bătrână emo din lume, ci fiindcă îmi place să-mi amintesc că se poate şi fără electricitate. Nu mult, că suntem oameni ai secolului XXI, dar se poate.

Anul ăsta, mi-am zis că aşa nu merge. Cât poate omul să stea să se gândească la el însuşi şi la celelalte chestii neplăcute din viaţa lui? Păi nu în fiecare an, c-o ia razna. Deci am închis tot şi-am plecat în lume. Am ajuns, ce-i drept, doar până prin parcul Crângaşi – deşi se poate argumenta că am ajuns în felul ăsta, de fapt, la capătul lumii, în teritoriile unde civilizaţia şi barbaria se întâlnesc. Şi nu în favoarea primei.

În fine, ajunsă acolo, am început să mă învârt pe alei, printre câini şi persoane dubioase. Şi m-am tot învârtit aşa, circumspectă şi cu mâna în geantă, pe topor, până s-au închis luminile. Aolio, am zis, să vezi că acum sar băştinaşii din boschete şi pân-aici mi-a fost. Eh, am făcut ceva în viaţă, mai ales atunci, în Paris… Înainte să apuc să-mi scriu memoriile, totuşi, am observat că în fundul parcului, aproape în sinistrul lac Ciurel, se ridicase de undeva din întuneric o scenă slab luminată, la care duceau nişte alei jalonate cu făclii. Muribunde, făcliile alea, că bătea un vânt de m-ar fi dat jos dacă nu era toporul ăla în geanta mea. El s-a dovedit, de altfel, util şi mai departe. Se va vedea.

Normal că m-am dus să văd despre ce-i vorba, că părea promiţător. Şi bine am făcut. Nişte tineri foarte rezistenţi la frig şi vânt au început să foiască nişte arcuşuri pe nişte instrumente şi să producă ceva Mozart, ceva Brahms, ceva Bizet etc., cu nişte Grigoraş Dinicu în coadă. Mie de obicei nu-mi place să stau în picioare, da’ acum am stat. Şi pentru muzică clasică la lumina Lunii şi a celor trei făclii pe care nu le stinsese ciclonul, şi ca să educ discret, cu toporul, copiii răzgâiaţi şi pe părinţii lor nesimţiţi şi cretini, care nu înţeleg că nişte muzică, mai ales nişte muzică neamplificată, se ascultă, nu se presară cu vorbărie, chiote şi jocuri de-a v-aţi ascuns.

Când au terminat copiii de pe scenă de cântat (sau când au decis să renunţe, că nu mai puteau de frig), mi-am amintit că prin parcul Izvor trebuia să se întâmple ceva cu foc, ce mi-ar fi putut util de învăţat. Era cam târziu, însă, şi pe deasupra mi-am adus aminte şi că au dat ăştia drumul liftului şi am decis că ar fi cazul să-l testez. Am renunţat deci la plecatul în lume şi am ţopăit dizgraţios de asimetric spre casă. Mai ales că făcusem deja un bine lumii pentru azi.

Întâlnire cu un guru drogat

Babelor,

Tocmai scurmam prin net, pentru că alternativa ar fi fost să mă spăl pe cap, ceea ce nu este, de fapt, o alternativă, când m-am împiedicat de un cerșetor murdar. În cădere, l-am întrebat ce naiba caută pe Youtube, când la ora asta ar trebui să doarmă într-un boschet din parcul de vizavi de Gara de Nord (sau din fața Ministerului Transporturilor, ceea ce e tot aia). N-a zis nimic, însă mi-a dat un cap în gură și am leșinat. În timp ce zăceam inconștientă și mă gândeam la ale mele, am început să aud un cântec. Care suna cam așa:

Când mi-am revenit, mi-am dat seama că cerșetorul era însuși Gonjasufi, un yogin din deșertul Mojave, pe jumătate mexican, pe jumătate etiopian, care cică trăiește în Las Vegas într-un nor de marijuana. Jenat că m-a lovit, omul m-a învățat o tehnică de respirație cu ajutorul căreia pot avea patru orgasme pe minut (dar doar de două ori pe an, și numai cu un bărbat mai bătrân decât mine). Îi mulțumesc pe această cale.

Vă pup,

Rhetta

Rock is dead, they say. Long live rock !

Aseară. Petronia era în bucătărie, purta un pulover vert anglais şi se uita cum Fraila flamba un pluton de clătite cu dulceaţă de vişine care leneveau lasciv şi gourmet într-un platou. Restul, adică Rhetta, Veta şi cu mine şedeam tacticos în salon şi pufăiam din nişte trabucuri. Mă uitam la Rhetta cum se uita la Veta care citea jurnalul fără ochelari. Pentru că parol că n-are nevoie. Veta, adică. De ochelari. Austria ? Ei, aş. Clinică ? Ce clinică ? Nţ. Nuuu, Veta n-a fost să se opereze de cataractă, că nici de aia n-are nevoie. Adică de operaţie. Nu. Pur şi simplu Veta era niţel mioapă când era mică şi acum gata, cu trecerea secolelor deceniilor anilor i-a trecut. Pardon, i s-a corectat. Dar mă rog, să revenim. Ca’va’s’zică, Petronia se uita la Fraila care se uita la flacăra albastră de pe clătite, eu mă uitam la Rhetta care se uita la Veta, şi dintr-o dată toată armonia asta paşnică a unei seri obişnuite de miercuri se văzu întreruptă:

RHETTA (cu aerul de a se face că bănuieşte că Veta consultă rubrica deceselor): Şi ia zi, mă soro, e mort, mă ? Mai mişcă ?

VETA (impasibilă, mimând că n-a auzit): …

RHETTA (ridicându-se brusc şi cu furie în picioare şi ţintind cu arătătorul drept spre candelabru): Veturia E. Marx ! (pentru că, dacă nu ştiaţi, ăsta e prenumele întreg al Vetei, pe care însă Rhetta îl pronunţă doar ca un soi de cri de guerre, chestie care anunţă nori grei şi belicoşi) Veturia E. Marx ! Creatură nesimţită, când îţi pun eu o-ntrebare să-mi răspunzi numaidecât, auzi ?

VETA (coborând încet şi plictisit jurnalul până la rădăcina nasului): Ciii-neee-măăă, Izbăşoooiu de la opt ? (ridicând ziarul cât să-şi ascundă iar capul) Nu fi proastă mă, că de-abia sunt două ore de când l-au dus cu salvarea la Floreasca, când să apuce să şi… Te-ai sclreozat şi tu, da’ rău, aşa… Cum o să…

RHETTA (cu ochi micşoraţi şi o undă volatilă de maliţie în glas): Eee-tee, Izbăşoiu. Nuuu, măăă, nu mucegaiul ăla zaharisit. Ălalalt. Rockul, soro, rockul. (cu privirea spre candelabru, descriind cercuri cu mâna dreaptă şi apăsând ceremonios pe litere) Rrroooo-ccckkkulll. Ia zi, a murit rockul sau încă nu ? Ce zice jurnaul ăla al tău ? Hm ? Ce ? Că-n topurile din două mii unşpe, cam ciuciu rock, hă ?

VETA (ridicându-se şi ea brusc în picioare, mototolind ziarul, zvârlindu-l cu furie pe duşumea şi ameninţând cu pumnul stâng): Rhetta E. Marx, fiinţă ignobilă, infamă şi perversă ! Află în primul rând că dintre noi două, tu eşti aia care se hrăneşte zilnic cu actualităţile necrologice din toate ziarele, nu eu, nemernico ! (ţintind convulsiv cu arătătorul drept spre Rhetta) Şi mai află că o să te-ngrop eu mai întâi (bătându-se cu pumnul stâng în piept) eu ! EU ! Eu pe tine, în strigătul lui Daltrey (imitându-l: yeaaaaaaaaaaaa !) din Won’t get fooled again ! Şi o să am vreme o mie de ani să tocmesc bocitoare să te jelească pentatonic până să moară rockul. O mie de ani, auzi ? Major şi minor, dacă vrei !

De restul replicilor – pe un ton crescendo – vă scutesc, fiindcă, aşa cum era de aşteptat, sosi şi clipa:

RHETTA şi VETA (în cor): Musiu Alexandre, oficiază, te rugăm.

Ăsta e de obicei momentul în care eu sau Petronia (depinde care dintre noi se nimereşte-n salon şi care în bucătărie) ne ridicăm, scoatem din secrétaire-ul Louis Philippe din salon o cutie măricică din lemn învelită în catifea vişinie, o deschidem şi nu le lăsăm să-şi aleagă pistoalele, le alegem noi pentru ele, că altfel s-ar căsăpi înainte să se dueleze dans les règles de l’art.

Aşadar am încuviinţat, m-am dus, am luat cutia, am deschis-o, am scos pistoalele, am înarmat babele, le-am aşezat spate-n spate, le-am spus să facă fiecare cincisprezece paşi – că salonul e mare – după care m-am îndreptat spre bucătărie să-nfulecăm clătitele, doar Petronia şi cu mine, fincă Fraila – ca de obicei – sughiţa panicată de după frigider Achtung ! Achtung ! cu castronul de salată pe cap. Între salon şi bucătărie oricum e perete de rezistenţă, aşa că nu vă fie teamă.

Şi-n timp ce mâcam o clătită, bombănind-o pe Fraila că uitase un sâmbure de vişină, stăteam şi mă gândeam: ce rost au toate discuţiile astea ? Că rockul – ce-o fi el – e mort, ba că nu e, că anii şaizeci, că yuppies, că lumea s-a tâmpit, că spirit of revoliuşăn, că mind’s eyes, că promotorii, că gusturile, că vedetele, că banii, că una, că alta. Întrebarea eu zic că e următoarea: mă, noi nu cumva am îmbătrânit, mă babelor ?

Haidi, gata,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Petronia Marcs către Academia Română

Oamenilor,

Pentru că de azi începe să fie prea cald afară şi nici nu pot să mă caţăr pe chestii, am draci în consecinţă. În afară de asta, am terminat de compus cererea foarte dramatică la care am făcut aluzii discrete în ultimele zile. Probabil vă întrebaţi de ceva timp despre ce naiba o fi vorba, de nu pot să rezolv problema singură. Uitaţi că nu pot, pentru că trebuie să fie un efort colectiv. Vi l-aş povesti, dar mai bine vă daţi seama din scrisoarea deschisă care urmează. Iar ea urmează în felul următor:

Stimată Academie Română,

Subsemnata, Petronia Marcs, om cu creier relativ funcţional în cap şi zisul cap încă pe umeri, împreună cu toţi cei care vor subscrie acestei cereri, vă cer cu hotărâre să luaţi atitudine în legătură cu o aberaţie care ne face de râs în lume.

Nu vă faceţi griji, cunosc specificul instituţiei dvs. şi nu intenţionez să vă distribui topoare, ca să participaţi la eradicarea infractorilor care-i fac pe străini să se uite cruciş când aud de români, iar pe francezi să se facă de râs într-un fel de lanţ al penibilului. Nu e vorba nici despre vedetele care, deprimate că nu le mai bagă nimeni în seamă pe aici indiferent cât de adânc s-ar băga în căcat, migrează prin alte ţări de bani pline şi se reinventează. Este vorba despre ceva ce chiar specificul instituţiei dvs. include, anume despre limba română.

Ca să nu mai lungesc povestea: limba română este probabil singura formă de exprimare care pune intrarea în lume a oamenilor la diateza reflexivă. Stimată Academie Română, n-o să mă apuc să vă povestesc că românescul „Cutare s-a născut în data x, în locul y” ar scurtcircuita mintea oricărui limbaj normal la cap din Univers. N-o să mă apuc să zic asta, pentru că nu ştiu cum o fi pe alte planete. S-o fi putând ca vreun extraterestru să se nască el pe el însuşi, nu ştiu. Chiar dacă într-o lume ideală ar fi treaba dvs., suspectez că nici dvs. nu ştiţi. Dar ca una şi aceeaşi fiinţă să nască şi să fie născută simultan, cred că puteţi fi de acord că e, cel puţin pentru Terra mileniilor 5 î.Hr. – 3 d.Hr., cam greu. Vă asigur că am încercat nu doar personal, ci şi conducând numeroase experimente în decursul celor cam 67 de ani de când am fost născută.

Aşa că, stimată şi în general stimabilă Academie Română, corectaţi urgent limba română, scoateţi-i capul din cur (asta se poate, pentru că e metaforic, vedeţi dvs.) şi trimiteţi-o să mai studieze niţică biologie. Oamenii nu se nasc. Oamenii sunt născuţi de alţi oameni. Pe cuvânt şi pe verificate.

 

A, da, că uitam. Vreau ceva de la voi: subscrieţi careva la cererea asta, dacă sunteţi de acord cu ea, că altfel introducerea ei va suferi de sindromul „tu şi care armată?” şi n-aş vrea ca un asemenea detaliu să strice credibilitatea unui ditamai demersul cultural.

Memento

Oamenilor,

Eu uit tare mult, probabil v-aţi săturat de câte ori v-am zis asta, dar adevărul e că nu-mi amintesc de câte ori v-am zis-o. Uitând eu atât de multe chestii şi atât de consecvent (aproape la fel de consecvent cum cad pe scări), câteodată uit în ce ţară infestată de imbecili trăim. Bine, s-ar putea să fie de vină şi faptul că am o circumstanţă atenuantă, în afară de senilitate: în general, am de-a face cu oameni care fac foarte uşor uitatul acestei realităţi.

Ceea ce nu schimbă cu nimic adevărul că nu exclusiv, dar în majoritate, ţara asta e compusă din imbecili îndobitociţi. De genul ălora cărora le poţi face tibiile arşice fără regrete, cu o cârjă, fie ea şi de aluminiu, dacă ştii s-o mânuieşti cum se cuvine. De exemplu.

De obicei cred că soluţia e să facem slalom printre ei. Nu să-i ignorăm, că ni se urcă-n cap, dar nici să-i luăm prea mult în seamă şi cu siguranţă nu să-i lăsăm să ne afecteze. Poate dispar, ca orice specie care nu are ce căuta pe, sub sau pe deasupra feţei Pământului. Când nu se mai poate face echilibristică pe linia dintre ignorat imbecilu’ şi corectat imbecilu’, cred cu tărie că un satâr, o katana, un baros, o pereche de mănuşi de box, o Fecioară de Fier, o cărămidă, un buzdugan, (voi remarcaţi proporţia de arme de gen feminin / arme de gen masculin? Hm. O fi ca la corăbii.), o lovitură cu mâna goală, un explozibil bine plasat, o pisică aruncată cu dibăcie, sunt doar câteva soluţii. Nu că aş fi fost vreodată o babă pacifistă, doar ştiţi, dar mă conving din ce în ce mai frecvent că totuşi soluţiile astea nu sunt aplicate destul de des. Oricât de des ar fi aplicate.

Aşa, cu cererea încă mai dramatică pe care v-o promiteam: vine. Dacă nu uit.

Şi io, ca bumerangul

Oamenilor,

Să zicem că de data asta aveţi dreptate şi chiar am păţit ceva, de am dispărut atât de mult şi de muţeşte. Să mai zicem că ceva-ul ăla ar fi fost o chestie implicând complet involuntar (nu şi neaşteptat însă)  ceva cu un ligament. Să mai zicem chiar că respectiva chestie, dacă s-a întâmplat să vă aflaţi într-o anume staţie de metrou într-un anumit moment săptămâna trecută, aţi putut-o înregistra şi povesti amicilor sub forma „moaaamă, cum a căzut azi o babă nebună pe scări!…”. Să zicem iar, în final, că nu v-am auzit zicând asta, deci trăiţi încă să citiţi aceste rânduri. Ba nu, scuze, să zicem şi că aş fi folosit laptopul ca sanie, în scopul de a nu scăpa şi de nas şi de juma’ de faţă odată cu ligamentul ăla. Având în vedere că dacă nu eşti Van Damme sau Nijinski e cam greu să stai relaxat cu curul pe un scaun şi un picior pe alt scaun, mai înalt, ca să foloseşti desktopul, să zicem în final (pe bune, de data asta) că se explică unele lucruri.

Acum că am terminat de lansat ipoteze, să trecem la lucruri serioase. Să revenim în goană, cum ar fi. Anume, cu o cerere simplă şi, zic eu, normală la cap. Ea se desfăşoară astfel: să fie oarecum bătut cu o bordură cetăţeanul care a scos următoarea formulare de ştire: http://www.mediafax.ro/externe/mai-multe-familii-de-romani-expulzate-de-politie-dintr-o-casa-nelocuita-din-saint-etienne-9429684/ . Sper că nu-i nevoie să explic de ce, aşa că o să ofer în schimb o alternativă mai cu logica la ea: „Mai multe familii de români, expulzate de poliţie din casa pe care o ocupau ilegal în Saint-Etienne”. O fi mai lung, dar măcar nu te face să te întrebi cât naibii o costa o cafea în vecinătatea omului care-a scos aşa ceva, de scrie săracu’ dormind.

Revin mai încolo iar, cu altă cerere, încă mai dramatică. Ţineţi-vă bine, că nu-i vorba despre vreun vecin. Deja am renunţat să le cer să-şi spele câinii, ca să nu mai pută casa scării a animal mort.

Poşta redacţiei, parcă N° douăşunu

Mă babelor,

Ieri dimineaţă, cred. Şedeam liniştit la masa din salon, citeam jurnalul şi Fraila ne turna cafea, mie şi Rhettei, care venise să luăm micul dejun împreună şi să discutăm nişte chestii printre molfăiturile de croissant-uri şi alte viennoiseries proaspete pe care săsoaica le târguise ad-hoc. Pe Şerban îl lăsasem liber prin jardenul din spate să înfulece mierle, norocul poştaşului. Fincă avea să sune.

– Zunat uşa, herr musiualexandru.

– Zunat zoneria, Frailo, nu uşa. Uşa du-te tu şnel şi deschide-o, hai.

V-am zis, nu ? V-am zis, ăsta era, poştaşul. Cică scrisoare recomandată cu aviz de primire. Semnez, mulţumesc, îi strecor o băncuţă, îi fac vânt repede afară că Şerban muşca deja din uşa de la jarden să intre-n casă, bref. Mă uit la plic – plic din ăla par avion, cu dunguliţe albastre şi roşii, timbru oarecare, scriitură de mână, aplecată spre stânga (îh), stilou tocit. Expeditor – doamna Ciprinela Bozonu (sau domnişoara, nu desluşesc, că scria mărunt). O, nu, să nu credeţi. E altă Ciprinelă, nu inoroaga Piticului Grs. Ciprinela e, totuşi, un prenume destul de frevcent.  Să citim :

Stimate doamne Marx,

Îngăduiţi-mi să sar peste introducere (care ? n.n.) şi să trec direct la obiect (şi la subiect, dacă vrei – iarăşi n.n.). Citesc de ceva vreme blogul dumneavoastră (grozav, ne bucurăm de ne cântă năluci în piept, vorb-aia) cu respectul cuvenit unor persoane ajunse la vârsta senescenţei (vrei să zici senectuţii, ia mai zi tu o dată ce-ai spus şi ţi-l trimit pe Şerban recomandat şi fără aviz de recepţie, că n-o să fie nevoie). Constat cu surprindere şi amărăciune (aww, zău ? cu niţică aciditate nu ? un bicarbonat, ceva ?) că importanţa topicelor (aaa, „topicuri” vrei să zici, à l’anglaise, oukieeeei, credeam că a alifiilor, că alea sunt topice. Topice popice, ha) propuse mai cu seamă în ultima vreme de infatigabila Petroniamarcs este luată în derâdere de nişte postaci aiuriţi şi insipizi care-şi bat joc sistematic şi cu o nonşalanţă vecină cu zeflemeaua de ceea ce ar trebui să fie rigoarea unei dialectici, a unei polemici între oameni maturi şi responsabili (e groasă, ce mai). Nu-i numesc pe acei jalnici indivizi care aparţin fundului clasei şi subspeciei aruncătoare de cocoloaşe de hârtie în timpul orelor (te pomeneşti că aţi pus şi pastă de dinţi pe clanţă, care şi-a permis, mă ? nu vă e ruşine obrazului ?), căci se vor recunoaşte singuri în aceste rânduri (haidi, un pas în faţă şi autocritica, vă mănânc !) . Hlizelile lor de factură periurbană (ce factură ? suntem în urmă la-ntreţinere ? la gaz ?) mă importunează profund, iar comentariile lor deplasate şi găunoase ca nişte coji de seminţe taclagii scuipate-n buza şanţului (your hands are cold, but your lips are warm, let’s go down to the waterline) ruinează eforturile voastre continente (păi te cred şi io că suntem continente, ce aluzie e asta ? să-nţeleg consistente, nu ? că atenţie la Şerban) de a aduce cititorilor lumina dezbaterii raţionale a problemelor stringente (păi dacă erau astringente, erau corcoduşe) ale societăţii actuale.

Blogosfera, stimate doamne Marx, este o oglindă a ţinutei noastre morale (I’ll dress my soul in Sunday’s best, e voie cu evazaţi ?) care, pe lângă subiecte cu adevărat elevate, trebuie să reflecteze atât sobrietate, cât şi simţ civic şi respect în discuţiile purtate. Neseriozitatea, lipsa de bun simţ, flecăreala sterilă bătătoare de câmpi (doar nu de covoare şi preşuleţe) şi vandalismul virtual nu au ce căuta în lumea civilizată. Vă rog deci respectuos să luaţi grabnic măsurile care se impun pentru ca cei cărora vă adresaţi să nu mai fie parazitaţi (oxiuri ? o tenie, anyone ?) şi pervertiţi de asemenea comportamente nedemne. Cenzurarea (hait !) comentariilor deplasate mi s-ar părea, dacă-mi daţi voie să vă sugerez, un minim necesar.

Şi bla, bla, vă rog să credeţi, bla, bla, distinsa consideraţie, a dumneavoastră, punct.

Babelor, de dat replica în scris Ciprinelei n-am avut vreme, că se răcea cafeaua şi nici nu mai aveam plicuri. Îi spunem doar pe calea asta că la noi fiecare e liber să comenteze ce şi cum vrea şi că de cenzurat n-o să cenzurăm nici un comentariu, aşa cum n-am făcut-o nici până acum.

De un răspuns mai detaliat a zis Veta că se ocupă ea personal. Nu ştiu de ce, dar la telefon – că am sunat-o – îşi tot freca mâinile. Până atunci, puteţi să-i răspundeţi şi voi Ciprinelei.

Haidi, gata, fiţi cuminţi,

Vă pup.

P.S. Până şi Aşchiuţă ăla, Askimet sau cum îi zice, e uneori niţel prea zelos.