Ora Pământului e ora de muzică

Oamenilor,

Dacă aveţi memorie mai bună decât a mea, şi probabil măcar unii dintre voi au, pentru că-şi amintesc adresa asta şi mai trec din când în când pe aici (da, urmează să ziceţi că v-aţi notat adresa pe palmă, de fapt. Mă mulţumeşte şi varianta asta, culmea.), vă aduceţi aminte că anul trecut pe vremea asta am stins lumina şi m-am băgat într-un colţ. Nu pentru că ţineam să fiu cea mai bătrână emo din lume, ci fiindcă îmi place să-mi amintesc că se poate şi fără electricitate. Nu mult, că suntem oameni ai secolului XXI, dar se poate.

Anul ăsta, mi-am zis că aşa nu merge. Cât poate omul să stea să se gândească la el însuşi şi la celelalte chestii neplăcute din viaţa lui? Păi nu în fiecare an, c-o ia razna. Deci am închis tot şi-am plecat în lume. Am ajuns, ce-i drept, doar până prin parcul Crângaşi – deşi se poate argumenta că am ajuns în felul ăsta, de fapt, la capătul lumii, în teritoriile unde civilizaţia şi barbaria se întâlnesc. Şi nu în favoarea primei.

În fine, ajunsă acolo, am început să mă învârt pe alei, printre câini şi persoane dubioase. Şi m-am tot învârtit aşa, circumspectă şi cu mâna în geantă, pe topor, până s-au închis luminile. Aolio, am zis, să vezi că acum sar băştinaşii din boschete şi pân-aici mi-a fost. Eh, am făcut ceva în viaţă, mai ales atunci, în Paris… Înainte să apuc să-mi scriu memoriile, totuşi, am observat că în fundul parcului, aproape în sinistrul lac Ciurel, se ridicase de undeva din întuneric o scenă slab luminată, la care duceau nişte alei jalonate cu făclii. Muribunde, făcliile alea, că bătea un vânt de m-ar fi dat jos dacă nu era toporul ăla în geanta mea. El s-a dovedit, de altfel, util şi mai departe. Se va vedea.

Normal că m-am dus să văd despre ce-i vorba, că părea promiţător. Şi bine am făcut. Nişte tineri foarte rezistenţi la frig şi vânt au început să foiască nişte arcuşuri pe nişte instrumente şi să producă ceva Mozart, ceva Brahms, ceva Bizet etc., cu nişte Grigoraş Dinicu în coadă. Mie de obicei nu-mi place să stau în picioare, da’ acum am stat. Şi pentru muzică clasică la lumina Lunii şi a celor trei făclii pe care nu le stinsese ciclonul, şi ca să educ discret, cu toporul, copiii răzgâiaţi şi pe părinţii lor nesimţiţi şi cretini, care nu înţeleg că nişte muzică, mai ales nişte muzică neamplificată, se ascultă, nu se presară cu vorbărie, chiote şi jocuri de-a v-aţi ascuns.

Când au terminat copiii de pe scenă de cântat (sau când au decis să renunţe, că nu mai puteau de frig), mi-am amintit că prin parcul Izvor trebuia să se întâmple ceva cu foc, ce mi-ar fi putut util de învăţat. Era cam târziu, însă, şi pe deasupra mi-am adus aminte şi că au dat ăştia drumul liftului şi am decis că ar fi cazul să-l testez. Am renunţat deci la plecatul în lume şi am ţopăit dizgraţios de asimetric spre casă. Mai ales că făcusem deja un bine lumii pentru azi.

Anunțuri

4 comentarii

  1. ce postare grasa…

  2. tocmai s-a aratat ca pamantul nu se roteste lent sau repejor, nici lin sau leganat si nici macar continuu ci
    sacadat

    ciurel cantat mahavishnu orche

    youtu.be/ujcYw2QTPzM?t=2m50s

    happy fast april

  3. pamantu nu se invarte. pamantu se rostogoleste si de aia trebuie sa mergem sprijiniti de pereti. daca se rostogoleste in stanga, noi ne sprijinim in dreapta. si tot asa.
    cand dormim ne punem o patura pe noi ca sa nu cadem in tavan.

  4. the one for fast……


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s