Învăţământul românesc e reşenâi!

Oamenilor,

De ani întregi, după cum ştiţi, se întâmplă încontinuu două chestii în România: 1. babele sunt cele mai tari şi 2. se caută soluţia de a salva învăţământul de la înec. Care cum a putut, i-a mai atârnat, în acest scop, o nicovală de gât. Înflorind nemuritor în aceste condiţii, cu rezultate tot mai vizibile şi rizibile în fiecare an, aşa, cam pe la culesul bobocilor de BAC, învăţământul românesc nu dădea celor chitiţi să parieze pe supravieţuirea lui prea multe motive s-o facă. Ne-am obişnuit ca situaţia să fie cam de căcat, cu alte cuvinte, şi cam din ce în ce mai de căcat cu fiecare nouă reformă entuziast implementată cu capu-n cur.

Dar azi am o veste excelentă pentru voi: învăţământul românesc e salvat! Pun semnul exclamării, deşi mă ştiţi zgârcită cu asemenea manifestări, tocmai ca să vă daţi seama că-i rost de scos vodca cea bună din nişa secretă din perete. Vedeţi voi de ce vodca. Gata? OK. Acum deschideţi-o şi turnaţi-vă un pahar, pentru că, vă zic, viitorul învăţământului românesc e luminos. Iar lumina de la capătul tunelului vine, ca de obicei în istoria României, de la est, adică din Rusia.

Poate mai aveţi încă dubii. Nu ştiţi nimic. Vă zic, învăţământul românesc e salvat din căcat. Soluţia era atât de simplă că mă mir că nu i-a trecut prin cap lui Iliescu acum 22 de ani, mai ales date fiind afinităţile şi precedentele omului: schimb pe schimb. Treaba-i aşa: noi avem nişte învăţământ de care nu suntem tocmai mulţumiţi. Ruşii au şi ei ceva similar, de care nu ne interesează dacă sunt mulţumiţi sau nu, atât timp cât sunt dispuşi să facă schimbul. Noi li-i trimitem pe-ai noştri, ei ni-i dau la schimb pe-ai lor, şi gata. Problem solved, sau problema reşena, dacă nu mă înşel.

Atât ai lor, cât şi ai noştri, o să fie mult mai buni fiecare pe teritoriul celorlalţi, pentru că n-o să-i înţeleagă nici dracu. Atunci când dai grav din cap sau te uiţi tăcut şi serios e imposibil să nu pari genial. Nu că-i tare strategia? Da, da. (Afirm o dată pentru română şi o dată pentru rusă, ca să vă exemplific potrivirea excepţională de caracter, fireşte.)

Ce mişto o să fie orele de istorie. Cât credeţi că durează până Alioşa-şi ia căpăceală de la colegii români, care abia au aflat de treaba cu tezaurul românesc trimis la ruşi, ca-n bancul ăla-n care un evreu lua bătaie de la nişte creştini care abia atunci aflaseră că evreii l-au omorât pe Iisus? Eh. Măcar ştirile o să devină mai amuzante.

Soluţia e chiar mai vizionară decât pare, pentru că dacă până acum românii se uitau chiorâş că pleacă studenţii şi nu se mai întorc, puf! problema reşena iar, că aducem alţii în loc. Go Alioşa!

 

Anunțuri

Haina timpului

 

S-a-ntâmplat într-o zi, demult, la vremea aia eram copil

Şi toţi îmi spuneau: fă asta, nu fă ailaltă.

Venise primăvara şi ieşisem să mă joc pe uliţă.

Cum mă jucam, am văzut aşa, dintr-o dată

Că timpul alerga către mine într-un nor de colb.

Ajungând aproape, a ridicat o sprânceană

Şi din fugă m-a rugat să-l trag de pulpana hainei

Ca să-l ţin în loc, zicea, sau cel puţin ca să-l încetinesc.

Părea ostenit, gâfâia, avea chipul străveziu şi ochii-ncercănaţi.

Am ridicat şi eu o sprânceană, şi i-am spus :

Domnule, ce haină, că n-ai.

N-ai nici cămaşă, ca să-ţi iasă din pantaloni şi să te apuc de ea.

Domnule, eşti gol, domnule. Gol-goluţ.

Aşa că fugi înainte, n-ai încotro,

Fugi, pentru că oricum am să-mbatrânesc, chiar alăturea cu tine,

Chiar dacă ai aţipi pe canapeaua din sufragerie.

Dealtfel, să ştii că vreau să cresc, să mă fac mare,

Să nu-mi mai zică nimeni : fă aia, nu fă ailaltă.

Şi vreau să am şi amintiri, când o să fiu mare, să ştii.

Să-mi amintesc, de pildă, cum îmi spuneau toţi : fă aia, nu fă ailaltă,

Pentru că sunt o deja o fire nostalgică.

Şi când o să fiu mare şi o să am părul sur

Şi or să mă cuprindă toate amintirile pe care le voi fi strâns,

O să te chem, dar o să trebuiască să fii departe, ca să nu mă auzi

Şi să nu te-ntorci.

Altfel, la ce bun să fii o fire nostalgică ?

Şi-ţi repet, vreau să cresc, să mă fac mare,

Să fiu eu stăpânul meu, până am să mă plictisesc.

Şi-atunci am să mă-ntorc de unde am venit.

(Tu nu ştii, că n-ai trecut pe-acolo niciodată)

Fugi, şi ştii ceva ? Nu-ntoarce capul înapoi,

Ca să nu vezi cum râd toţi de tine

Că eşti gol.

Andrei Barbu, 1937

Petronia Marcs şi animalele pe cale de dispariţie

Oamenilor,

Trec pe aici puţin, cât să vă anunţ că am o preferinţă în ceea ce priveşte animalele pe cale de dispariţie. Tema pare să tropăie din ce în ce mai puternic pe creierele populaţiei fără prea multe lucruri de făcut, dar cu mare apetenţă pentru salvat lumea pe Facebook, aşa că ia să particip şi eu la isterie, zic. Fără să-mi fac cont pe Facebook, fireşte, că doar nu sunt eu pe cale de dispariţie.

Probabil vă faceţi totuşi griji pentru integritatea mea psihică, de vreme ce par să mă preocupe dihăniile ameninţate să treacă în grup pe lumea cealaltă. Mai ales dacă ştiţi ce mare iubitoare de animale sunt eu, cum îmi plac ele la micul dejun sub formă de icre sau ouă, la prânz şi cină sub aproape orice formă gătită, iar dimineaţa la ora şase, sub formă de porumbei expandaţi.

Nu vă faceţi griji, vreau doar să anunţ că, dacă e cazul de dispariţie şi se dau bilete de ordine, susţin cu tărie (cu rachiu de 50 de grade chiar!) ca hipopotamii să sară rândul şi să intre-n faţă. Nişte matahale care plăcute ochiului nu sunt, ouă nu fac, de scos sunete mişto dimineaţa nu scot, carnea nu-i chiar pui, lapte ferească sfinţii triburilor pe ăla de e nevoit să-l bea. Singura utilitate pe care le-o acord e fabricatul de scaune, podele şi acoperişuri din pielea aia a lor ca scândura, ceea ce oricum se face mai bine dacă animalul e mort. Doar nu vrei să-ţi fugă scaunul de sub tine sau acoperişul de deasupra capului, când ţi-e lumea mai dragă şi te fuţi şi tu cu cineva, ca omul. Nu?

Urlu deci aici că hipopotamii trebuie ajutaţi să dispară cât mai repede, având în vedere că sunt nişte animale absolut şi definitiv hidoase, încrucişare de vacă, porc şi cobră (dacă te uiţi la colţi şi la apertura gurii), cu nişte ochi mici, imbecili şi răi, şi care mai şi omoară mai mulţi oameni decât orice altă dihanie sălbatică (mi se pare că în jur de 2900 de oameni / an, ceea ce e dement). Nu fac nimic util, sunt agresivi şi ocupă râurile degeaba. Spor la treabă, eu îmi ascut lansatorul de rachete. La ce piele şi craniu groase au, cu altceva nu te poţi descurca.

Pe care… l-am băut (N° 21). Dedicat Petroniei şi Dragonului

« Déjà notre Gascon remonte de sa cave avec deux bouteilles de Madiran à la main. Plop ! Plop ! Encore. Il les hume. Les thèses prohibitives de Tancred sur l’incompatibilité entre le vin et la marche à pied font long feu…

– Tu m’en diras des nouvelles, mon gars. Ça ne se refuse pas, un vin comme ça.

…Deux mois d’abstinence et cette gorgée distillée par les dieux de Gascogne. Elle passe lentement le palais puis entreprend la descente du tube digestif, sans précipitation, répandant vers les épaules et l’extrémité des doigts, vers les reins et les muscles des mollets une divine détente. Mes pieds, là-bas, au bout, sont pris d’un délicieux fourmillement. Ils ont cessé leurs plaintes. » (Edith de La Héronnière, La ballade des pèlerins. Editions du Mercure de France, 1993)

Voi ştiţi : pe blazonul preacinstitelor case musiualexandreşti stă spus dintotdeauna că toate, de la încântările neaşteptate şi până la hingherelile asasine ale zilei curente, toate sunt convertibile şi prompt solubile în voluptăţile vesperale ale far niente-ului, dichisite la lumina răsfirată a paharului de vin. Cum e seară, şi cum stăturăţi neîngăduit de mult à marée basse, astăzi se cuvine să scoatem din pimniţă un vin de mari fericiri. Un vin de mese-mpărăteşti ; autrement dit, un vin de seigneur, care are să umple mai întâi şi-ntâi de toate, cu grăbire şi dreptate, paharele cinului dregătoresc Petronio-Dragonit, în semn de plecăciune prentru preacinstirea nemeritată ce-mi aduseră cu ceva zile în urmă. Şi pe urmă şi pe ale voastre, ale tuturor.

Bordeaux vă amintiţi unde e, dar destinaţia e alta : de la el cârmim între miazăzi şi apus şi ne oprim la picioarele Pirineilor, la Madiran, haltă majusculă în drumul – via Podiensis – către Compostela şi colosal epicentru în cartografia comorilor de resort vitifer. Uns A.O.C. cu patalamale şi acte-n regulă de scurtă vreme (ucazul nu urcă mai sus de 1948), Madiranului i-au trebuit puţini ani ca să ajungă să şadă pe tronul puţinilor aleşi în mai toate pravilele ampelografice, de la Gault & Millau şi până la Parker citire. Şi asta aproape an de an. La aşa o faimă şi fără a fi gustat neam mai-nainte, prima-mpunsătură a fost a circumspecţie, fereală şi ocoliş, fincă prea-umilul domniilor voastre servitor se apropie de orişice pom lăudat à reculons, cu o sprânceană ridicată şi cu mâinile-n buzunare. Dar m-am încumetat, deh. Et bien m’en a pris, căci lăudat vinul ăsta n-are să fie niciodată îndeajuns.

Suntem acasă la zeul Ianus. Ianus bifrons, adică cel cu două chipuri, zeu al începutului şi trecerilor, al întâietăţii şi răspântiilor, al pasagiilor şi preschimbărilor. The privilege of being two-faced : heh, ia gândiţi-vă : dacă i-ar da prin minte să-şi ridice a taină arătătorul drept către buze, nimeni n-ar şti către care. Către neaflarea a ceea ce a fost sau către neaşteptarea a ce va să vie ?

Arc peste vremi : de la Ianus ştim că via Madiranului se născuse înaintea atotputerniciei efemere a Romei. Cezarul a smuls-o, pe urmă a sădit-o din nou, benedictinii aveau să-i poleiască blazonul cu litere de pioasă ostoire, Francisc întâiul să-i aducă slava unui vin de seigneur şi Henric al patrulea – al Franţei – să-l aducă la palat.

Înainte de asta, anul e 1348. Convulsiile mileniului celui de-al doilea sunt încă adolescente, războiul de o sută de ani seamănă prăpăd, genealogiile se-nnoadă exponenţial şi se descăpăţânează gordian şi totul se aruncă din fuga armăsarului : tăişul, graniţele, onoarea, pumnul de arginţi sau torţa. Totul, afară poate doar de nubila jartea, vulgar accesoriu muieresc devenit blazon nobilissim, graţie puseului délicieusement frenchy al lui Eduard al treilea al englejilor: Honi soit qui mal y pense. Şi hăhăiala îngenunchere se prefăcu: les quolibets devinrent agenouillements.

O aruncătură de ani mai la vale, fiu-său, Principele Negru, casap de mare zel, răspundea maniei fraţuzeşti pentru simetrie, farafastâcuri de protocol, amănunte şi alte poticneli administrative cu perpendiculara expeditivă a cavalcadei întru pustiire şi jaf în toată regula, într-o declinare personală nonşalantă şi deloc nobilă a spiritului cavaleresc. Don’t conquer them, just rob them. Capabil, totuşi, de neaşteptate largheţi senioriale, de amare căinţe – hence the black armor, după unii – şi chiar de rafinament, el e ăla care a adus primul la curte vinul de Madiran şi l-a înălţat la rangul de vin d’apparat. Honi soit qui mal y boit, cum ar veni.

Estimp, Plantageneta de nevastă-sa, Joan, nălucă angelică de mare neastâmpăr matrimonial, deja cu epice măritişuri clandestine la purtător, îşi roade frâul. Rând pe rând şi tout à la fois regină wannabe, generăleasă de circumstanţă când nevoile o cer, consoartă complice şi genitoare cu ambiţii cât veacul, desfiră ingenuitate şi toarce urzeli, cu subterfugiul ştersului englezeşte în oglinzile paralele ale ereziilor lollarde. L’histoire se fige devant sa beauté céleste : l’anglois l’appelle the Fair Maid of Kent. Fair, peut-être, mais tout cela n’est pas très fair-play, dites.

Haidi să ne-ntoarcem la vinul nostru, că tot batem câmpii şi arăm vânt.

Madiranul scoate şi vinuri albe, şi roşii, iar azi am să vă torn unul din astea din urmă. De vreun secol şi jumătate, soiul rege de aici se cheamă tannat, iar numele spune cam tot: e ăl mai bogat în taninuri, fenoli şi în toate alchimiile hărăzite cu virtuţi de leac, descântec şi viaţă lungă. Soi sprâncenat, năvalnic, ţăndăros dar prolific, altădată folosit tocmai din cauza asta, a hectolitrilor la hectar, s-a lăsat îmblânzit de vrăjile vigneronilor de aici – în speţă onor musiu Brumont – care au găsit cum să-i potolească fuga, să-l cizeleze şi să-l prefacă într-un guivaer de graţie cosmică şi eleganţă dandy, singur sau alintat cu niţel Cabernet Sauvignon sau Cabernet Franc.

Trivia unu : Madiranul e singurul vin care nu are voie să fie vândut înainte să fi stat măcar un an în pimniţă şi e poate cel care ştie cel mai bine să se-nvechească. Un vin de seigneur qui vieillit fort heureusement, se răzgâia Henric al patrulea. Trivia doi : tannat-ul e văr cu malbec-ul (alias côt pe Valea Loarei, dacă mai ţineţi minte). C’est pour dire…

Să citim: Château Montus 2006, Madiran.

Deşertăm cu grijă sticla în carafă preţ de un ceas, două şi turnăm :

Roba : primul chip : roşu sumbru, viril, bătând către negrul căutăturii întunecoase a armurii Principelui, chestie care pre valahă s-ar chema cu dreapta lipită de suflet puterea ursului

Aroma : al doilea chip : impactul tectonic al robei şi sentimentul de fortăreaţă devine instantaneu levitaţie, în pahar e chiar Ianus, et on hume son deuxième visage : pe dinafară cazemată, dar pe dinăuntru oază, caravanserai şi foc de artificii. Aromă subtilă şi complexă, fructe roşii, negre, cacao, niţică vanilie, note rustice de piele şi un boisé tânăr

Gustul : amplu  şi generos, taninuri surprinzător de cizelate şi de cuminţi, totul e eleganţă, rotunjime şi ungere mătăsoasă

Finalul :  să scriem aşa : Quel vin est aussi pétillant, savoureux, enivrant, que l’infini des possibles ! (Kierkegaard)

Haidi, beţi cu măsură, vedeţi voi cu care.

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Salutări din Ghermănești

Babelor,

Facebook a decis că Bucureștiul se numește de azi sau sâmbăta trecută înainte Ghermănești. Eu una mă bucur, acum soliștii vocali ai formațiilor străine nu vor mai fi puși în situația jenantă (de fapt, și pentru noi, nu numai pentru ei) de a mormăi ceva între Bucharest și Budapest în microfon, ca să meargă la sigur că nu jignesc pe nimeni. Mersi, Mark!

Vă pup,

Rhetta 

Ave Musiu, Cenaclul Flacăra Dragonilor te salutat

Oamenilor,

Poezie scurtă: Pe l-apus de soare / Cine sună oare? La uşa Dragonilor, precizez prozaic, că pân-aici m-au ţinut soluţiile poetice. De fapt, nu ştiu cine sună la uşa bârlogului dragonesc în general seara, dar acum două seri am făcut-o eu. Pe ambele picioare, ba încă şi cu chef de sărbătorit. Numai cei care nu au norocul să fie babe au, în schimb, nevoie de motive pentru aşa ceva.

După ce am nenorocit un proiect de prăjitură şi ne-am povestit ultimele veselii, am decis să ne consolăm, mai ales că eu aveam deja o moacă prevestitoare de tragedii greceşti. Preocupată să elucidez cum de se învârte mereu pisica dragonească inexplicabil de aproape de mine, n-am observat când din parchet a răsărit următoarea instalaţie de artă comestibilă, pe care o dedicăm post-factum criticului de autoritate în domeniu. Alexandre, zi şi tu:

Serios zic, nu ştiu de unde au ieşit. Cred că le-a ouat pisica aia făcută din negru pur expandat, pe care eu o consider în stare de multe – plus, în ciuda evidenţei, naturii şi proprietarilor, motan. În fine, fapt e că am clipit şi, din locul unde adineauri era doar covor, sărea la mine în secunda următoare o masă plină cu lucrurile astea. Ce să faci altceva decât să stai de vorbă toată noaptea, cu asemenea provocări în faţă? Mă rog, de fapt n-au stat prea mult în faţa noastră, au trecut destul de repede în stomacuri, or, cum nu avem ochi cu raze X, nu prea le-am mai văzut odată ce le-am halit. Ceea ce vă recomand şi vouă.

Alexandre, à la vôtre. Jur că ne-am ospătat cu tine-n gând, aşa cum ne faci şi tu pe noi să înghiţim în sec când ne dedici diverse chestii. Adică plini de bunăvoinţă, fireşte. Uite încă o dovadă, aşa, de pace.

În care Musiu Alexandru se-nfurie niţel

Babelor,

Aseară. Rhetta plecase prin oraş să-nfulece nişte Mc Puiuţ, sau Mc Puicuţ, sau Mc Găinuşo, mă rog, mec-ceva-în-genul-ăsta, nu ştiu prea bine, ştiu doar că-i place. Voi ştiţi, volatilele alea prăjite, servite în lunchbox-uri mititele de carton sau în hârtii unsuroase, alăturea cu cartofi pai şi pliculeţe à volonté mustind de sosuri şi maioneze de culoarea hepatitei. Nărav rhettesc care are de fiecare dată darul să o-nfurie pe Fraila până dincolo de culmile spumelor: « Ich ! Ich, ich konţep la voi die besten reţept de şşşniţel und gourmet delikatessen und ! Und ! Und d-dize… ghmmm… dize… şlampe dus oraş la schnell essen, enervat la mine, nu gut, nu gut, ce trebuit Fraila dacă stomac kaputt cu mâncat schmutz… ». Şi dă-i, şi dă-i.

Petronia fugise după un prerafaelit, cel puţin aşa zisese.

Eu eram în salon. Şedeam în jilţ, sorbeam o cafea şi ciufuleam absent un jurnal, nu mai ştiu care. Când, deodată, aud că sună scurt la uşă. Dau să-i zic Frailei să-şi şteargă făina de pe ochelari, să-l lege pe Şerban de calorifer, să-şi scoată şorţul şi să se ducă să vază cine e, n-apuc. N-apuc fincă din dormitorul dinspre jarden văd că apare brusc Veta, ţopăind suspect de veselă, de despletită şi de imponderabilă într-un neglijeu destul de diafan şi în nişte papucei în formă de bondari pufoşi. Llaaasă, llaaasă, e pentru miiiiine, e pentru miiiiine, zice, şi o văd cum zboară susurând nişte arpegii către vestibul.

Mă uit la Şerban, nu mârâia a poştaş. Mă uit la Fraila, nici ea. Îi dau Frailei la loc comanda, haidi, şnel, ţuriuc la şniţele, jawohl Herr Musiu, mă-nfund în jilţ şi iau într-o mână jurnalul şi în ailaltă ceaşca de cafea.

– Sărut-mâna, aud îngăimând în uşă un glas juvenil, niţel stingher.

– Hiii ! Ai găsit uşooor ?

– Păi, îî, mdaa…

– Hai-hai-hai. Hai, hai repede-năuntru, că n-avem vreme.

Un tinerel. Veta – să treacă val-vârtej cu el de mână către dormitor. Foşnesc din jurnal, las ceaşca în farfuriuţă cu un mic zdrăngănit subânţeles, îmi dreg glasul, Veta şi tinerelul se opresc.

– Ah ! Ah, mdam. Da, da. Musiu Alexandre, zice Veta, trecându-i tinerelului mâna stângă prin claia blonzie, uite, ţi-l prezint pe Sergiu. E minion, nu-i aşa că e minion ? (către el) : Mă Sergiulică, mă. Mă Sergiuţule, mmmă !

– Ah bon…

– Sergiu, mă, zice iar Veta, de data asta către mine, cu palmele desfăcute.

– …

– Ai uitat ? Seergiu. Seeeeergiuuuu, ţi-am mai zis (aiurea, îmi zisese ; îmi zisese de altul, Eusebiu, acum vreo patru luni). El e, îi dau lecţii de harpă bas, ţii minte, nu ? Nu ?

Mă ridic. Tinerelul – cam plăpând, obraji scofâlciţi, ginşi altădată negăuriţi, şosete altădată albe, converşi altădată converşi. Cu un zâmbet de făcut karaoke în întunericul unui lift oprit între etaje, îmi întinde o mână flască, nehotărâtă şi transpirată. Niciodată nu mi-au plăcut indivizii cu mâini umede şi şosete albe. Niciodată.

– Bună ziua. S-s-sunt Sergiu… mă bucur s-săă…

– Încântat. Te rog.

Şi văd că Veta-l trage de mână către dormitorul ei, intră, mai aruncă o privire înapoi chicotind ceva, n-am înţeles ce, închide uşa, aud cum răsuceşte cheia-n broască. Pe urmă nu ştiu, fincă Petronia s-a-ntors cu o ladă de Heidsieck and Co. Monopole Cuvée Diamant 1976, Fraila a pus masa, după care şniţele s-a lăsat cu o canastă în trei până către patru şi ceva dimineaţa, când Fraila a-nceput să mărşăluiască pe masă înjurându-l pe Şerban (?) că e un trişor şi plângând în re minor după un anume Hans al ei, care-i oferise ghiocei prin ‘42. Atunci am plecat să mă-ntind, şi-n drum spre dormitor am văzut că tenişii blonziului erau încă în vestibul. De ce se descălţase, nu ştiu.

Azi dimineaţă, de fapt mai către prânz, mă scol, mă duc spre baie, în drum spre baie văd că tenişii tot acolo erau, intru în baie, mă aplec peste lavabou şi, dintr-o dată, ah, babelor, dintr-o dată văd oroarea. Nesimţirea, insulta, monstruozitatea, sacrilegiul suprem, abominabila scârnăvie pentru care oh, nici torturile inchizitorilor n-ar ajunge ca pedeapsă. Pe toţi zeii, babelor, am crezut că văd negru în faţa ochilor. Negru închis, rău.

Mă duc aşadar cu pas hotărât spre dormitorul Vetei, bat la uşă, îmi deschide Veta, buimacă şi încă mai despletită ca aseară, o dau la o parte, mă reped la tinerelul ăla care sforăia ca belferul, întins gol puşcă pe pat, îl înşfac, mă-ntrept către vestibul, deschid uşa de la apartament şi-l arunc cu năduf în casa scărilor. De ce ? Mă-ntrebaţi de ce ? Poftim de ce, poftim corpul delict :

Niciodată n-am putut să sufăr indivizii care storcesc şi gâtuie tubul de pastă de dinţi, în loc să apese cu grijă de jos şi să-l răsucească. Niciodată.

Vă pup.