Babelor,
Aseară. Rhetta plecase prin oraş să-nfulece nişte Mc Puiuţ, sau Mc Puicuţ, sau Mc Găinuşo, mă rog, mec-ceva-în-genul-ăsta, nu ştiu prea bine, ştiu doar că-i place. Voi ştiţi, volatilele alea prăjite, servite în lunchbox-uri mititele de carton sau în hârtii unsuroase, alăturea cu cartofi pai şi pliculeţe à volonté mustind de sosuri şi maioneze de culoarea hepatitei. Nărav rhettesc care are de fiecare dată darul să o-nfurie pe Fraila până dincolo de culmile spumelor: « Ich ! Ich, ich konţep la voi die besten reţept de şşşniţel und gourmet delikatessen und ! Und ! Und d-dize… ghmmm… dize… şlampe dus oraş la schnell essen, enervat la mine, nu gut, nu gut, ce trebuit Fraila dacă stomac kaputt cu mâncat schmutz… ». Şi dă-i, şi dă-i.
Petronia fugise după un prerafaelit, cel puţin aşa zisese.
Eu eram în salon. Şedeam în jilţ, sorbeam o cafea şi ciufuleam absent un jurnal, nu mai ştiu care. Când, deodată, aud că sună scurt la uşă. Dau să-i zic Frailei să-şi şteargă făina de pe ochelari, să-l lege pe Şerban de calorifer, să-şi scoată şorţul şi să se ducă să vază cine e, n-apuc. N-apuc fincă din dormitorul dinspre jarden văd că apare brusc Veta, ţopăind suspect de veselă, de despletită şi de imponderabilă într-un neglijeu destul de diafan şi în nişte papucei în formă de bondari pufoşi. Llaaasă, llaaasă, e pentru miiiiine, e pentru miiiiine, zice, şi o văd cum zboară susurând nişte arpegii către vestibul.
Mă uit la Şerban, nu mârâia a poştaş. Mă uit la Fraila, nici ea. Îi dau Frailei la loc comanda, haidi, şnel, ţuriuc la şniţele, jawohl Herr Musiu, mă-nfund în jilţ şi iau într-o mână jurnalul şi în ailaltă ceaşca de cafea.
– Sărut-mâna, aud îngăimând în uşă un glas juvenil, niţel stingher.
– Hiii ! Ai găsit uşooor ?
– Păi, îî, mdaa…
– Hai-hai-hai. Hai, hai repede-năuntru, că n-avem vreme.
Un tinerel. Veta – să treacă val-vârtej cu el de mână către dormitor. Foşnesc din jurnal, las ceaşca în farfuriuţă cu un mic zdrăngănit subânţeles, îmi dreg glasul, Veta şi tinerelul se opresc.
– Ah ! Ah, mdam. Da, da. Musiu Alexandre, zice Veta, trecându-i tinerelului mâna stângă prin claia blonzie, uite, ţi-l prezint pe Sergiu. E minion, nu-i aşa că e minion ? (către el) : Mă Sergiulică, mă. Mă Sergiuţule, mmmă !
– Ah bon…
– Sergiu, mă, zice iar Veta, de data asta către mine, cu palmele desfăcute.
– …
– Ai uitat ? Seergiu. Seeeeergiuuuu, ţi-am mai zis (aiurea, îmi zisese ; îmi zisese de altul, Eusebiu, acum vreo patru luni). El e, îi dau lecţii de harpă bas, ţii minte, nu ? Nu ?
Mă ridic. Tinerelul – cam plăpând, obraji scofâlciţi, ginşi altădată negăuriţi, şosete altădată albe, converşi altădată converşi. Cu un zâmbet de făcut karaoke în întunericul unui lift oprit între etaje, îmi întinde o mână flască, nehotărâtă şi transpirată. Niciodată nu mi-au plăcut indivizii cu mâini umede şi şosete albe. Niciodată.
– Bună ziua. S-s-sunt Sergiu… mă bucur s-săă…
– Încântat. Te rog.
Şi văd că Veta-l trage de mână către dormitorul ei, intră, mai aruncă o privire înapoi chicotind ceva, n-am înţeles ce, închide uşa, aud cum răsuceşte cheia-n broască. Pe urmă nu ştiu, fincă Petronia s-a-ntors cu o ladă de Heidsieck and Co. Monopole Cuvée Diamant 1976, Fraila a pus masa, după care şniţele s-a lăsat cu o canastă în trei până către patru şi ceva dimineaţa, când Fraila a-nceput să mărşăluiască pe masă înjurându-l pe Şerban (?) că e un trişor şi plângând în re minor după un anume Hans al ei, care-i oferise ghiocei prin ‘42. Atunci am plecat să mă-ntind, şi-n drum spre dormitor am văzut că tenişii blonziului erau încă în vestibul. De ce se descălţase, nu ştiu.
Azi dimineaţă, de fapt mai către prânz, mă scol, mă duc spre baie, în drum spre baie văd că tenişii tot acolo erau, intru în baie, mă aplec peste lavabou şi, dintr-o dată, ah, babelor, dintr-o dată văd oroarea. Nesimţirea, insulta, monstruozitatea, sacrilegiul suprem, abominabila scârnăvie pentru care oh, nici torturile inchizitorilor n-ar ajunge ca pedeapsă. Pe toţi zeii, babelor, am crezut că văd negru în faţa ochilor. Negru închis, rău.
Mă duc aşadar cu pas hotărât spre dormitorul Vetei, bat la uşă, îmi deschide Veta, buimacă şi încă mai despletită ca aseară, o dau la o parte, mă reped la tinerelul ăla care sforăia ca belferul, întins gol puşcă pe pat, îl înşfac, mă-ntrept către vestibul, deschid uşa de la apartament şi-l arunc cu năduf în casa scărilor. De ce ? Mă-ntrebaţi de ce ? Poftim de ce, poftim corpul delict :
Niciodată n-am putut să sufăr indivizii care storcesc şi gâtuie tubul de pastă de dinţi, în loc să apese cu grijă de jos şi să-l răsucească. Niciodată.
Vă pup.
11 comentarii
Comments RSS TrackBack Identifier URI
Surorile Marx 
Hahahahaha!
Stai sa vezi mataluta, coane Alecule, enervare cind o publica Petronia urmatoarea postare! Numai stai sa vezi!
Petronia, ai cuvintul.
De ce, ca sampania era o splendoare…
Ce postare cu enervare ? Eclereaza-ne nocturn, sa stim si noi.
auzi, gospodin, avea gheorghe urskii un sketch cu un paznic la capitzele de fan care povestea cam asa, cum vin tinereii doi cate doi. si el cu mare grija, mare grija, trebuie sa le spuna de fiecare data: numai sa nu fumati ……………!
Molodetz !
Macar daca Sergiu asta ar fi fumator, dar habar n-are ce-i aia papiroasa.
Eh, mon vieux, eu doar creez nerabdarea, nu vreau sa stric surpriza.
Un peu comme tu veux, mon neveu, dar pâna una alta creezi surpriza si strici rabdarea.
Ce ? În fond, prerafaelitul ala al Petroniei era un tablou.
🙂 Ar fi bine sa fie asa. Prerafaelitul ala chiar asta era, un prerafaelit. Unchi de-al treilea dupa bunic, ceva.
Băi, lăsaţi-mi în pace prerafaelitul, nu-i vina lui săracul că nu mi-am mai adus aminte cum îl cheamă, dar mi-am amintit că pe cel dinaintea lui îl chemase Rafael şi trebuia totuşi să-l identific cumva. Înapoi la situaţie, deci, să zicem că mulţumesc, Dragoane, am cuvântul. Am chiar şi poza. Singura problemă e că am încă prea multe cuvinte, şi că trebuie să aleg dintre ele pe alea care se potrivesc cu poza, ca să nu se strecoare alea menite nesimţiţilor care merită lucruri rele. Mi-am luat o mătură şi trei făraşe, deci ar trebui să termin curăţenia destul de curând.
Cât despre sacrilegiu, nu te teme, Alexandre, am dus eu mesajul până la capăt, iar vinovatul atârnă acum într-un copac, după ce i-am aplicat tratamentul pe care-l aplică şi el pastei de dinţi. Urăsc oamenii care fac asta.
Asa, Petronia, splendid, mersi. Sa facem din beregata lui o opera deconstructivista.
Doamneee !…….