Sughițuri de gândire

Oamenilor,

Tot scurt, că n-am terminat salata aia de piept de pui cu maioneză și usturoi, care încă e foarte bună: se pare că inteligența și-a luat tălpășița cu bagaje cu tot din politică:

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-12374714-daniel-constantin-ministru-agriculturii-lider-romania-nu-mai-poate-continue-aceasta-guvernare-mincinoasa.htm (un ministru atât de obișnuit să presteze declarații din opoziție încât a uitat de ce parte a baricadei se află și, văzându-se în oglindă, a început să strige “hoții!”

http://www.hotnews.ro/stiri-international-12390959-barack-obama-evoca-lagarele-poloneze-ale-mortii-polonia-asteapta-scuze-timp-ministrul-externe-sikorski-vorbeste-ignoranta-incompetenta.htm (ups! Ce ți-e una, ce ți-e alta. De fapt nici invazia aia nu a fost tocmai invazie, se întorceau băieții de la meci și s-au luat nițel la scărmănat, nimic grav.)

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-12384584-victor-ponta-poate-2016-vom-reveni-sistemul-vot-doua-tururi-mai-corect.htm (Să trecem legea! Să facem posibilă schimbarea! E spre mai bine, credeți-ne pe cuvânt! Să uaua buauavueaaaia belelelrghbvabuamaha!!!

…………………….

Să revenim la cum era înainte!)

În altă ordine de idei, azi e ziua lui Fabergé, așa că stați cuminți pe canapea și mângâiați-vă ouăle.

Mă refeream la alea Fabergé. Să nu ziceți că nu aveți măcar unul prin casă. Atunci uitați-vă mai atenți la câinele pe care vi l-a lăsat moștenire străbunica și care vi se părea kitsch. Dați-vă palme. Ați avut tot timpul un Fabergé în casă și habar n-aveați.

Ocazie să vă hotărâți pe ce dați banii în librării

Oamenilor,

Repede, să nu mi se termine felia de pâine cu salată de piept de pui cu maioneză și usturoi: Noaptea Literaturii Europene la București. Fundația Löwendal. Deseară, de la 20.30 la 23.30 (deci e mai mult seara decât noaptea, de acord, dar salata asta e chiar bună și are exact cât usturoi trebuie, așa că treacă). Lecturi din autori europeni, firește (Cărtărescu not included, deci un motiv în plus!). Fiecare institut cultural cu ale lui. Program aici. Dacă știți cum arată autorii care vin la Bookfest, o să puteți să-i fugăriți pe câțiva pe acolo cu diferite intenții.

Dacă nu pentru lecturi, atunci pentru casă merită sigur. Eu mă duc ca să fur un vitraliu și biblioteca. Dacă vedeți o babă cu o bibliotecă în spinare, un vitraliu între dinți și o moacă prevestitoare de rele, ajutați-mă. Normal că vă iese și vouă ceva. Un smoc de păr alb, că biblioteca aia pare grea.

Și observ cu bucurie că s-ar putea să fie cazul în curând să transform unul din tag-urile de mai jos în categorie. Asta ar cere un pahar de vin dacă n-ar fi amiază. Așa, cere două.

Noaptea pe la alte muzee, ediția 2012

Oamenilor,

Știți că am început de anul trecut să mă duc și prin alte orașe din țară ca să văd dacă îmbulzirea muzeală se petrece la fel. Anul ăsta, terenul de joacă a fost Cluj-Napoca, ce urmează firesc după Constanța de anul trecut. Da? Da.

Să începem cu lucrurile importante. De dragul adevărului științific, trebuie zis că în Cluj sunt mai mulți tipi care arată într-un fel privibil decât în București. Valabil și pentru tipe. Ceea ce, luând în calcul și diferența de cantitate (mă refer la numărul de locuitori, să n-avem neînțelegeri), e îngrijorător de-a dreptul. Tot mai mulți ca-n București sunt și copiii târâți de părinți prin muzee, ceea ce e iar îngrijorător, pentru că e un lucru bun. Ca să închei cu lista deprimantă a lucrurilor bune, zic că se asigura transportul între muzeele din jurul orașului, gen Turda, Dej sau mai știu eu ce. Ba nu, mai zic că au printat și hartă și chiar am terminat.

Acum na, tot statistic, era evident că o să am mai puțină treabă decât în București. Erau vreo cinci muzee prin care intenționam să țopăi, număr care s-a redus la trei când mi-am dat seama că mor de oboseală din cauză că mersesem toată ziua prin căldură. A, poate nu știți. În Cluj a fost cald și soare în weekend. Sprijinindu-mă de ziduri, am intrat în muzeul de artă, unde am văzut mai întâi niște pictură.

Zic la foc automat: Anca Mureșan, capul de afiș – un expresionism abstract fumat. Expoziția UNARTE București, unde mi-au plăcut așa: faptul că m-am dus din București în Cluj ca să văd o expoziție a celor din București, apoi câteva tablouri din ultima sală (n-am reușit să dau de un nume nici cu lupa), un panou de Traian Boldea, care inventaria 1000 de moduri de a omorî un porumbel, Horea Paștina (epigonii mai puțin, și chiar nu era necesar să fie puși toți în aceeași sală, poate dacă erau împrăștiați mai aveau vreo șansă să treacă-meargă. Apreciez ironia organizatorilor.)

Mai bun subsolul, unde Radu Mocanu băgase niște modele noi de cauciucuri și niște pictură foarte ok. Cel mai mișto, totuși, simțul umorului lui Adrian Buzduga (aia din poză nu-i nici pe departea cea mai tare dintre lucrări, iar peste text de fapt puteți să săriți cu totul). Un Garfield plin de vopsea, mândru, în fața unei fresce religioase cu o procesiune de sfinți, șoarecul Jerry plantat în Anasthasis, de se întinde Iisus după el în loc de Adam și Batman în Răstignire. Sigur că explicația întâlnirii conceptuale dintre două culturi vizuale sună mult mai bine, dar adevărul e că efectul era pur și simplu delirant de comic. Eu am și circumstanțe agravante, ce-i drept, așa că dacă ați văzut anul trecut expoziția omului, Toma vs Jerry, sau alte lucrări din ea răspândite prin alte părți, și ați fost sceptici, ok.

Alt om, pe nume Andrei Tudoran, a transformat în tablouri erorile date de un .jpg cu un Car cu boi de Grigorescu și unul cu Iarna la Barbizon de Andreescu (în asta ultima circula și un avion roșu, care mi s-a părut că se încadrează surprinzător de bine în peisaj. Mă mir că nu i-a venit ideea și lui Andreescu.) Aș zice că ăștia doi problematizează cultura imaginii într-un fel care i-ar plăcea lui Aby Warburg. Dar mai bine zic că amândoi pun în lucrările lor chestii mișto pe care nu te aștepți să le găsești acolo, cu umor, deci într-un fel care mi-a plăcut mie.

Din expoziții am ajuns în balconul palatului,  unde m-am uitat la piața Unirii de sus, am desenat niște obscenități pe niște putti și am ținut un discurs foarte apreciat despre cum e admirabil că pe un trotuar există coșuri de gunoi la fiecare stâlp de iluminat, dar că ar trebui și pe partea cealaltă a străzii mai mult de un coș de gunoi la 4956 de metri. Am încheiat cu altă observație fină, anume că e foarte bine că s-a renovat balconul, dar că niște chit pe ici-pe colo, prin crăpăturile esențiale, n-ar fi deloc rău.

După ce s-au terminat ovațiile și s-a împrăștiat mulțimea, m-am îndreptat spre un fast food, care în Cluj e o contradicție în termeni. Din convingerea mea că prejudecățile legate de zonele țării și locuitorii lor sunt doar atât, niște prejudecăți, n-au mai rămas nici zdrențele după ce am admirat timp de un sfert de oră prepararea unui sandviș, cu tăieturi tacticoase, atente și încete de parcă era un fugu. Dacă n-ați văzut niciodată compunerea unui sandviș în slow motion, vă recomand. Cu puțin noroc, puteți vedea live cum încolțesc cartofii din el.

După ce am halit sandvișul oximoron, m-am cărat spre muzeul de Etnografie, unde era o expoziție gigantică Lego prin care fojgăiau isteric copii și o alta, despre holocaustul romilor, pe care ar trebui s-o vadă cretini ca Dan Șova, în caz că le vine să se reprofileze pe negat și alte holocausturi românești. Pentru că probabil respiratul nu intră în sfera activităților tradiționale românești, deci preocuparea pentru el era complet absentă din muzeu, m-am holbat la partea cu holocaustul și am tulit-o spre muzeul Farmaciei.

L-am lăsat pe ăsta la urmă nu doar fiindcă a fost ultimul în care m-au ținut puterile de babă să intru, ci pentru că vreau să vă urlu să vă duceți să-l vedeți. Știu că nu promite mare lucru, și de fapt s-ar putea să vă lase reci ca scheletul pictat pe dulapul de secol XVIII dinăuntru, pe post de memento că medicamentele nu reușesc chiar totul și mereu. Dar dacă vă tentează să intrați în casa foarte puțin modificată a celei mai vechi farmacii din Transilvania (1573), să vedeți niște bolți pictate în 1766 și niște mobile vechi, să vă uitați afară stând într-un pervaz amenajat ca bancă cu perne și perdele și să reconstituiți atmosfera unor epoci, na, mi se pare un loc recomandabil. Poate fi la fel de relevant pentru o societate ce medicamente ia ca și ce mijloace de locomoție folosește sau ce pictează.

Eu vă zic doar atât: praf de mumie adevărată și poțiuni ale iubirii care de fapt erau vin fiert cu mirodenii, chestie care mi se pare foarte corectă în cantitățile potrivite. Și ghizi foarte mișto. Dacă vreți să le căutați site-ul, s-ar putea să observați, ca și mine, că nici el nu-i degeaba. Ba chiar e foarte util, și aici ajung la o chestie practică: oamenii sunt în pericol să zboare din clădire, care a fost retrocedată. Chestiunea în sine pare corectă, doar că la fel e și păstrarea muzeului în clădire, zic eu ferm. Mutarea lui ar fi o imbecilitate. Așa că: 1. băi Hintz, nu fiți tâmpiți. Și 2. intrați pe site și învârtiți-vă pe acolo. Mie mi-a plăcut așa de mult muzeul ăsta că dacă știam că au nevoie de vizitatori și vizibilitate racolam un autocar de cetățeni pentru Noaptea Muzeelor. Oricum, la 3000 de vizitatori în câteva ore, s-au descurcat și fără mine. Ba chiar bine, pentru că au reușit cumva să facă destul de puțin deranjant faptul că trebuia să fugi dintr-o cameră în alta ca să faci loc următorului grup din puhoiul care aștepta cuminte la ușă. Am apreciat.

Cam la fel de mult am apreciat și patul, la 30 de minute după ce-am ieșit fără să mă lovesc de nici un aparat complicat, vechi și de neînlocuit. Ceea ce am considerat, alături de faptul că am avut răbdare să mi se prepare un sandviș oximoron, suficient pentru o Noapte a Muzeelor bună.

Vorbesc serios, mergeți pe site-ul muzeului. Știu unde stați și de unde vă cumpărați mâncarea. Cât credeți că puteți să vă feriți?

Mai avem nevoie și de treabă. Sau măcar de aparența ei

Oamenilor,

Iar cu Academia Română, că nu mi-a ajuns cât am certat-o pentru „a se naște”. Chestie pentru care, de altfel, încă am de ce să fiu enervată, ceea ce mă face încă mai enervată. Dar să revenim la subiect. Așadar:

Băi Academie Română,

Reînființează de urgență comisia aia de trebuia să evalueze acuzațiile de plagiat puse-n capul lui Mang, că mare prostie ai trântit dizolvând-o. Dacă nu vrei să transmiți, ca principal for intelectual al națiunii, mesajul că „plagiatul e ok dacă-i mai jos de Minister”, caz în care  reușești perfect. Și perfect compatibil cu ce știm toți despre sistem, dar băgăm repede cu mătura înapoi sub preș imediat ce iese lătrând la musafiri. Huooo băăăăi! Adică e nașpa să fii un plagiator ipocrit pe un scaun de ministru și să ții cu dinții de scaunul ăla aruncând în ochii oamenilor scuze la fel de plauzibile ca faptul că extrateștrii au construit Sfinxul din Bucegi. Dar e ok să fii un plagiator ipocrit care tace și se mută înapoi pe scaunul pe care l-a ocupat niște ani, chiar și după ce lumea a aflat cum anume a ocupat el atâția ani scaunul ăla.

Explicația de mai sus nu e neapărat o acuzație directă către cetățeanul Mang, deși am convingerea că o asemenea acuzație poate fi făcută cu un minim de documentare și cap, având șanse bune să fie fundamentată. Și la fel de bune să obțină încă un caz de „scuipi omul și se face că plouă”.

Nu asta contează acum, ci faptul că acea comisie a Academiei vorbește bălării când pretinde că a rămas fără obiect și că de aia s-a dizolvat. E o tâmpenie. Obiectul există în continuare, numai că s-a mutat reflectorul de pe el, deci lăsăm bezna să cadă din nou peste caz. Faptul că e musai să se înființeze o altă comisie pentru a citi cu atenție ce a scris domnul Mang și că mortul nu trebuie îngropat pe șest după ce s-a defilat cu el în putrefacție peste tot prin sat e la fel de evident ca cel că verișoarele mele se fezandează în hotelul Olt din  Călimănești-Căciulata. Pentru că eu dacă aș fi studenta lui l-aș scuipa în ochi în sesiune, și sesiunea se apropie. Problema e deci urgentă, că mi-e că nu există studii asupra cantității de scuipat pe care o poate suporta ochiul uman. Nu de alta, dar dacă ar fi existat am fi aflat într-un articol al domnului Mang.

Băi Ponta, ia și sapă unde știi, numai scoate de undeva din gaură de șarpe vreun ministru care să nu fie chiar revoltător. Third time’s a charm. Știe cineva, Liviu Pop ăsta are vreo diplomă de la Harvared sau Oxcord? Eventual după un curs online de o zi?

Căutați și veți găsi. Pe dracu’

Oamenilor,

Eu când vreau să râd, ori mă uit la oameni, ori mă uit la ce produc mințile lor în internet. Aici am două soluții: ori caut postări care să mă facă să râd cu ele sau de ele, ori admir ce caută lumea prin mațele netului – când nu pot să citesc postări întregi pentru că ochelarii mei fac grevă (nu știu dacă v-am zis vreodată, dar au o minte proprie. Spre exemplu, nu mă lasă niciodată să citesc mai mult de 305.698 de cuvinte în zilele în care Luna nu face umbră pătrată pe Ecuator, iar dacă pe deasupra locului în care mă aflu în momentul respectiv a trecut în ultimele 26 de ore măcar o rândunică, am încurcat-o, că nu văd mai mult de un rând odată. Dacă știe cineva vreo soluție, aștept cu interes.)

Azi, de când m-am trezit cu perna pe cap și telefonul sunând în cot, am știut că o să fie zi de grevă, deci nici nu mi-am mai pierdut vremea cu altceva. Am deschis direct blogul la categoria de căutări eșuate la noi. Voila recolta:

„ cu cine se fute magda catone” – sper că cu cineva de la Bonux, că altfel nu-mi explic serialul de reclame, care în mod normal trebuia să se termine înainte să înceapă.

„ ce se spune daca iti pica cutitul pe picior?” – ”au„ sau „pregătește-te să mori”, în funcție de cine a făcut cuțitul să-ți cadă pe picior.

„romania are forma de” – pește, buchet de flori așezat în Marea Neagră ca într-o vază (sper că țineți minte oroarea asta de geografie poetică), pește, pată de cafea pe pantalonii cei buni, pește, copac tăiat, pește, cetățean cu coadă și gura căscată, pește, tocător, peșațiînțelesdejada?

„ palatul bragaditu – masonerie-12 mai+youtube” – conspiratorule, ai amețit Google cu atâtea pretenții opuse. Nu mai știe săracul ce să includă, ce să excludă și ce să taie de-a dreptul. Noroc că, probabil, știi tu. Mai bine ca oricine.

„ o intamplare proprie” – bă  copile, nu mai căuta compuneri gata făcute pe net, ia și scrie despre cum te-a prins dirigul în budă și în ce ipostază. Garantez că o să fie mișto.

„ caseta andre rieu” – de ce? Cred că poți tortura lumea și cu un cd. Sau te pomenești că ești colecționar de chestii vintage, la urma-urmei există lume care colecționează chiloți folosiți.

„ cearsaf mov margini albe” – fii atent: se iau două cearșafuri albe. Dacă nu ai, furi. Gata? Bun. Se mai iau: o călimară cu cerneală mov, henna cu care-și face bunică-ta părul mov, un foarfece și patru role de bandă adezivă. Se decupează o gaură în unul din cearșafuri, în așa fel încât să încapă în gaură al doilea. El nu va încăpea, pentru că ești prost și ai furat două cearșafuri la fel de mari. Decupează și din al doilea cearșaf o bucată. Vezi că ai decupat prea mult și acum al doilea cearșaf nu numai că încape în gaura pe care ai făcut-o în primul, dar are loc să facă și tumbe. Ești prost iar. Du-te și culege din gunoi resturile cearșafului nr. 2 și mai taie o fâșie din el. După ce o lipești solid ce de ți-a rămas după ce-ai tăiat prima dată, vezi că în gunoi cearșaful a nimerit peste resturile cinei vecinilor, pe care acum le-a înșirat nu numai peste tot cearșaful-hibrid, dar și pe covor, parchet și sprâncenele tale. Inexplicabil, știu, dar am zis că ești prost, nu te mai mira. Mai bine pune mâna și vopsește cearșaful mai mic, ăla pe care a trebuit să-l completezi, în mov. Pentru asta, ai nevoie de un lighean de ceramică, să nu se prindă vopseaua de el. Fură-l și pe ăsta, că nici un om care nu-i asasin în serie nu are un lighean de ceramică prin casă. Acum ia și fugi cât poți, că tocmai ai furat de la un asasin în serie. Ia cearșaful mov cu margini albe cu tine-n lume, o să-ți fie util la dormit prin parcuri, păduri și căpițe. Cel mai probabil, o să supraviețuiești între 29 de ore și 2 zile. Sper că cearșaful mov a meritat și că-ți place și mov cu pete roșii.

„sunt tanar, imbatranesc. te tin de mana, vrei toata inima. regret, zambesti. astept, traiesti. inchid ochii, ma iubesti. am trait o viata, abia acum incepe. am fost doua pareri, acum traim…” – sunt bătrână și nu pun botul la căcaturi sentimentale și grețoșenii pseudo-romantice ale lui Mihai Morar, deci nu-mi pasă.

Na, ce să vă mai zic… Unii caută biscuiți cotnar, eu n-am auzit la viața mea decât de biscuiți șprițați, și Cotnarul nu se face șpriț că te bântuie Ștefan cel Mare. Alții caută chestii îmbucurătoare, găsind unele pe care noi le-am lămurit la diferite momente, printre care „cum ne dăm corect cu blush imagini”, „ amintiri din epoca de piatră”, „mircea horia simionescu bibliografie generala”, „stiluri arhitecturale” și „deceneu parazitii”. Lucru care ne face să ne simțim utile și vesele, vă dați seama, motiv pentru care bem încontinuu. Ceea ce vă dorim și vouă, firește.

 

 

Restaurant cu Farmec

Oamenilor,

Se făcea că circulam recent prin țară. Nu repede, cum îi șade bine unei babe, ci melcește, că eram pe șosea, iar pe șosele se întâmplă câini aplatizați, mașini puse de-a latul, copaci, nebuni și pierdere de timp. Spre deosebire de căile ferate, unde se întâmplă mașini aplatizate, nebuni puși de-a latul, copaci, câini și pierdere de timp, da?

Normal că dormeam. Faptul că în ultimele 48 de ore dormisem 2,25 minute nu avea neapărat relevanță, aș fi tras la aghioase și dacă abia m-aș fi trezit din somnul Frumoasei Adormite. Câte mortăciuni poți să numeri, totuși? Chiar buștean dormeam, să fiu sinceră, ceea ce explică de ce nu m-am trezit când vehiculul în care eram a sărit, cu gropile de sub el cu tot, într-o altă dimensiune.

La fel de buștean m-am trezit într-o parcare, nu cu un rinichi lipsă, ci cu un restaurant Farmec sub nas. Farmec-Farmec, ăia de fac cosmeticale și, din ce rămâne de la ele, acid de curățat aragazu’. Sigur, avea sigla și era și mov, m-am uitat de trei ori înainte să intru.

Înăuntru, niște fete frumoase, da frumoase rău, de probabil erau plătite în cosmeticale de firma-mamă, se agitau de ici-colo cu niște dischete demachiante gigantice pe post de tăvi. Destul de puțin practic, era să zic, când mi-am dat seama că de fapt e cel mai practic lucru posibil: supa, vinul sau berea nu făceau mizerie când săreau din cești, din cauză că ospătărițele tresăreau când le pișca lumea de cur. N-aveai cum să te abții, vă jur, cred că era politica localului.

Buimacă tot ca un buștean, m-am așezat la o masă făcută din argilă. Tocmai mă întrebam câte plicuri de praf din ăla de tencuit moaca o fi necesare pentru fabricat o masă, nu de alta, dar aș zice că arătau beton dacă n-ar fi fost de lut. De undeva a apărut o fată cu moacă de poster, care m-a luat la întrebări, că cică ce beau. Am luat un tonic hidratant, că-mi era gâtul ca meduza pe uscat. Erau tot felul de chestii în meniu, dar m-am oprit la salată de dermatografe cu sos de ser pentru conturul ochilor, o friptură de repelent contra țânțarilor cu piure de acetonă și,  ca să fac loc pentru desert (mousse de cremă depilatoare, decorat cu reducție de acid hialuronic), am dat pe gât o dușcă sănătoasă de Triumf. Oamenilor, fabulos, vă zic. Recomand cu căldură așa de intensă de lasă urme.

Tocmai când savuram nota de vârf (agonie cu accente de arsură și moarte, parcă și cu puțină mentă pe undeva pe-acolo, dar asta cred că numai degustătorii profesioniști pot confirma), mi-am dat seama că aveam ochii închiși și mi-am zis că-i o prostie să stau așa, ca Justiția română. Am căscat ochii și m-am mirat: of, de câte ori am decis că nu mai adorm cu guma-n gură, că e un mod jenant de a crăpa?

Până m-am uitat pe geamul mașinii, prin care mă privea înapoi logo-ul firmei Farmec de pe un restaurant. Am întrebat pe careva unde suntem și am aflat. Aşa că sunt capabilă să vă anunţ că în Focșani, dacă vreți, puteți savura o experiență la restaurantul Farmec (cu logo cu tot), în caz că vă lăsați prietena acasă. Nu de alta, dar ea probabil știe mai bine și o să vrea la restaurantul Sephora. Mofturi.

Hyperureea

Oamenilor,

Tocmai făceam ordine în cămară, când mi-am dat seama de două chestii: una, că eu nu am cămară. A doua, că, perfect neintenționat, blogul ăsta ameninţă să devină unul dedicat învățământului, dacă ne luăm după ultimele postări. Şi pentru că tendința asta nu se potrivește cu intenția mea de a-l omorî, zic să revenim pe calea cea dreaptă. Or, calea cea dreaptă nu poate însemna altceva decât unicul drum drept, anume Hyperboreea. Vedeți voi drept spre unde.

Probabil v-ați convins în sfârșit că am înnebunit, că n-a mai rămas nimic întreg din verzele de neuroni cu care m-am plimbat atâtea decenii prin lume. Vă asigur că la un moment dat o să aveți dreptate, dar momentul ăla dat nu este acum. Acum au înnebunit alții. Adică au înnebunit de mult, și de fapt nu e complet vina lor, dar rezultatele sunt… Pfff. Mai bine vă uitați voi, dar mai întâi trebuie să vă explic niște chestii ca să vă scutesc de niște căutări și de multe mirări.

Avem un curent, inițial literar, apoi multifuncţional, lansat de un matematician (de la Ion Barbu, înțeleg că asemenea intersectări nu mai miră pe nimeni, cu diferenţa că chestia asta e inventată de tipul în cauză). Curentul se cheamă paradoxism și-l ținem minte, precum și faptul că el are adepți și practicanți.

La unul din ei ajungem acum. Un om numit Ion Gheorghe, care a dat internetului (și, cu siguranță, și altor spații paralele simultan) o ispravă numită „Hyperboreea”, revistă a rezistenței naționale. Dacă știți măcar niște lucruri disparate despre hiperboreeni, probabil deja v-ați prins. Dacă nu, să vă zic: hiperboreenii sunt un popor mitic (a se reține partea cu mitic), despre care există surse atât de lăbărțate în timp și spațiu încât au fost propuse identificări cu o grămadă de teritorii și populații, inclusiv extraterestre. Printre ele se numără, pe baza unei interpretări a unui fragment de Homer (care s-ar putea nici să nu fie Homer, de fapt), și teritoriul relativ al Daciei. Eh? Daci, popor mitic, din negurile timpului, care a inventat civilizaţia sau ceva?… Dacă nu v-aţi prins încă, uitați-vă aici.

Avem aşa: persecuția științei oficiale împotriva demonstrațiilor privind superioritatea hiperboreenilor, care sunt, din câte înțeleg, ăia de-au scris și tăblițele de plumb de la Sinaia (unele dintre cele mai faimoase hoaxes românești, știți voi). Faptul că toți ceilalți care au studiat materiale legate de domeniu au înțeles greșit sau nu știu ei chiar tot, pentru că nu au premisa corectă (tăblițele de la Karanovo, care se referă la cine altcineva decât la hiperboreeni – mișto că link-ul care trimite la ele de pe tărâmurile internautice Hyperboreene ajunge pe site-ul unui Institut de Științe Transcendente, pe care jur că nu l-am inventat eu, deşi mi-ar fi plăcut enorm să-mi pot asuma meritul pentru aşa ceva). Decriptări de surse secrete (a se citi „suspecte”) sau de surse legitime în interpretări secrete (idem) și bla și bla și bla. Avem chiar și rezistența națională, identitatea culturală pe care numai noi o putem percepe, de tipul „suntem cei mai rotunzi și mai pătrați” – doar aparent un paradox. Pentru că Ion Gheorghe e și un reprezentant de frunte al paradoxismului, ceea ce firește ar putea să însemne că e în același timp un reprezentant de cur al paradoxismului, dar despre asta altădată, că tocmai am încheiat cercul şi nu vreau să pornesc altă polologhie.

Acum, despre protocroniști cam știți ce părere am, iar dacă nu știți, probabil că puteți bănui.Vă întrebați probabil, și bine faceți, despre ce-i vorba de fapt, că doar pentru a comunica așa o banalitate nu merita să scriu ditamai postarea.

Păi am zis de paradoxism. Ce e ăla și cu se mănâncă puteți să aflați de aici, că începusem postarea asta cu o explicație despre el și m-a luat durerea de cap până și pe mine de cât de mult și de aiurea se lungise. Paradoxismul implică, printre multe alte complicățenii referitoare la aplicabilitatea sa științifică, pe care amatorii de curiozități ale naturii le pot găsi aici, posibilitatea ca ceva să fie adevărat și fals în același timp. Prin urmare, postulez aici de față așa: Hyperboreea, revista de rezistență națională, e adevărată și falsă simultan. Falsă pentru că, vorba ălora de pe Kon-Tiki (știți că-mi place de ei, nu e noutate), așa ceva nu există. Adevărată pentru că, din păcate, ba da.

PS: Dacă vă aventurați în Hyperboreea, citiți și câteva poezii. Vă rog eu.

We don’t need no education

Oamenilor,

Știți cum eu nu zic niciodată chestii de politică? Eh, acum nu mă mai pot abține, pentru că mă cac pe mine de râs că ceea ce i-a trebuit lui Ponta ca să se convingă într-un bun final că pentru Educație a făcut crimă cu paronimie și a propus o sinistră, nu o ministră, a fost o chestie personală. Poate să mintă aia în legătură cu ce vrea în ce-o privește, dar să nu se atingă de facultatea lui.

Adică toate ca toate, să toarne gogonate în cv, să se laude cu facultăți care n-au auzit de ea, motiv pentru care nici nu știe să le scrie numele, cu niște cursuri la institute care nu țin cursuri, de se miră și ăia când naiba a venit de le-a șters podelele și a crezut că așa s-a molipsit de cunoștințe, poate să fie rectorul și fondatorul unei universități private, lucru din start nasol, poate să scrie ca curu’ și ca picații de la BAC. Toate astea sunt ok. Trecem peste orice, acceptăm totul. Chiar și să punem un cap de universitate privată, cea mai jenantă adaptare făcută vreodată de mediul românesc unui sistem importat, pe corpul întregii Educații, deci inclusiv a universităților decente pe care se pișa cu boltă până acum și care au urlat în anii trecuți că universitățile private omoară cu ciocanul ce n-au reușit să omoare cu bâta politicienii.

Dap. Acceptăm o persoană contestată pe bune în toate domeniile în care și-a băgat gheara, o creatură căreia nu i-a dat nici o tresărire ideea să conducă un minister cu care tocmai se judeca. Ce, nu poate un general să lupte și într-o tabără și în alta, după cum bate vântu-n pungă? Asta-i bună, mon petit, ce enormitate! (Doamna Dumitrescu, în caz că ajungeți vreodată pe aici, căutând cum se scrie corect Stanford, să știți că aia-i franceză, nu înjurătură.) Pot să urle profesori universitari, sindicate, intelectuali, poate să urle cine vrea în câte scrisori deschise îl ține laptopul, când suntem deciși, trecem cu vederea totul. Totul pân’ la Alma Mater, da?

Imediat ce sinistra și l-a revendicat pe Ponta cu poantele lui proaste cu tot ca fiind de-al ei, ăsta s-a scuturat scârbit din somnul cel de moarte cerebrală și a decis că așa nu se mai poate. Că el a făcut Româno-Americana, nu chestii creștine, deci trebuie un om despre care măcar să se știe mai puține nefăcute, cum ar fi notăria fără examen, pe bază de soț, și toate alea de mai sus, plus câte or mai fi. O fi având și ăsta nou, generația 2.0, bube-n cap, dar măcar sunt bube mai discrete, probabil, de nu scot chiar din prima ochii oamenilor.

(Later edit: îi scot în schimb din a doua, și chiar urât. Urât când se sparge buba, ca să zic așa și să-mi iau adio de la micul dejun.)

Nu că madama nu se potrivea ideal într-o lume în care Garcea (da, da, cetățeanul ăla care, sub pretext de umor cu spume la gură, a contribuit la legitimarea cretinismului), Anghel Iordănescu și Prigoană-tatăl candidează la primării, iar Elena Băsescu, Gigi Becali și Vadim Tudor bântuie în libertate pe la Bruxelles, aruncând peste imaginea țării lopata de căcat pe care uitaseră s-o arunce țiganii ciorditori de pretudindeni. Era de-acolo, dar n-a fost să fie.

O să fie în schimb distracție, oamenilor, și încă cum!

Și cu asta am terminat nezisul de chestii despre politică pentru azi. Da, aveți dreptate, de mâine plouă și mă calmez. Ura.