Shit got serious

Şi nici măcar nu e vorba despre plagiatul lui Ponta sau despre Monitorul Oficial sau despre ce isprăvi a mai făcut BOR.

E vorba despre faptul că tocmai mi-am scăpat ochelarii şi am călcat pe ei. Or, eu calc foarte apăsat. Bunică-mea mi-a zis o dată că am graţia unui soldat rus în marş. Nu ştiu ce a vrut să spună cu asta, probabil că sunt o balerină, dar cred că ajunge ca să vă imaginaţi în ce stare se află acum o sârmă şi o biată bucată de sticlă. Cealaltă e întreagă şi tocmai m-am uitat prin ea ca să mă fac că văd monitorul.

Miorlăitul de Bear Grylls habar n-are ce-i aia supravieţuire urbană. Supravieţuire urbană e ce o să fac eu în următoarele câteva zile. Dacă-mi iese partea cu supravieţuirea, poate scriu şi io o carte. Emisiune nu pot să fac, că o să fiu plină de pansamente.

Aşa că dacă auziţi la ştiri zilele astea că o babă s-a izbit de toţi stâlpii, toate zidurile şi toţi copacii din Bucureşti, că a călcat pe un câine şi a încercat să intre în bloc prin magazinul de la parter, să ştiţi. La fel, dacă auziţi că o babă a traversat Dâmboviţa pe jos crezând că-i stradă, să nu veniţi după mine să mă răstigniţi, chiar n-aş aprecia. Să mă adoraţi şi să-mi ridicaţi monumente, totuşi, da.

Crucea lui de canal!

Oamenilor,

Dilemă: dacă se pune crucea în stema Bucureștiului, se isterizează Biserica pentru că oamenii calcă în picioare în fiecare zi crucea, din cauză că stema Bucureștiului apare pe unele capace de canal. (N-am inventat eu asta, deși așa pare.)

Dacă mi se urmează sfatul și crucea e scoasă din orice însemne naționale și locale, pentru că nu se știe cine (de exemplu eu) ar putea să se șteargă la cur cu stema, iar se isterizează Biserica, deoarece cum să nu incluzi o caracteristică atât de importantă a românilor în identitatea lor vizuală?

Ce să facem, ce să facem? Păi să râdem până ne vine rău, zic, ceea ce eu și am de gând să fac.

Dilema tocmai a devenit multilemă: eu am un pat cu un grilaj de lemn sub saltea, deci mă fut pe cruce aproape zilnic. Veceul e plasat la intersecția a patru plăci de gresie, deci mă și piș și mă și cac pe cruce zilnic, ba chiar de mai multe ori pe zi, în funcție de ce mănânc și beau. Uneori, tot în funcție de cât beau, mai și borăsc în același veceu, ceea ce bănuiesc că mă condamnă la iad definitiv. Dacă găsesc un capac de canal din ăsta și sar ca un cangur ca să nu calc pe el, dar aterizez pe turla unei biserici și mă-nfing cu curu-n cruce, se cheamă că am ofensat Biserica sau că sunt martiră? Dacă am un steag cu stema, deci și cu crucea, și din greșeală am turnat vin fix pe cruce, se cheamă că am făcut blasfemie sau am pus de-o împărtășanie? Cer BOR să răspundă urgent acestor dileme, precum și celor pe care ele le-ar putea trezi în conștiința poporului cititor, pentru că nu vrem să ardem în iad.

Crede și nu cerceta, că dracu te ia

Oamenilor,

Am draci gravi, pentru că Puiu Hașotti este idiot. Să fie clar de la început.

Indiferent dacă a decis el că o cercetare cu șanse să devină serioasă trebuie oprită pentru că deranjează ciolanele lui Mircea cel Bătrân și ale lui Vlaicu Vodă (Vladislav Vlaicu, mai corect), sau a ascultat un altul care a bocit pe tema asta și și-a însușit ideea.

„Mi se pare o impietate groaznica fie si numai sa ne gandim ca mormantul lui Mircea cel Batran poate fi desfacut pentru a cauta ce? Care ADN ?”. (aici) Nu știu, poate ăla mult mai proaspăt decât al oamenilor de Neanderthal, care a fost studiat de zor în ultimii ani.

Eu cred că omul s-a enervat că lumea îi scrie numele greșit de a scăpat așa o chestie tembelă.

Vrea să oprească primul proiect amplu de inventariere genetică a populației (din Epoca Bronzului până prin 1500) pentru că e o „impietate” să-i deranjezi pe domnitori (cu care s-a început recoltarea probelor). Nici moaște să fie și nu ar fi o impietate. Ce dracului înseamnă „impietate”? E lipsă de respect să știm mai multe despre oamenii din cărțile de istorie? Aha. Morți anonimi pot să hăcuiască cercetătorii cât vor, să-și ia acasă fiecare câte o bucată de femur chiar, dar pe domnitori să-i lase în pace.

Ce fel de impietate e o cercetare științifică făcută după 700 de ani pe niște resturi despre care nici măcar nu se știe fără nici un dubiu cui aparțin? Dacă s-ar dovedi că ciolanele nu sunt ale lui Vladislav Vlaicu și nici ale lui Basarab I, nume care dau bine? Dacă s-ar afla că e unul din fiii lor, deci scheletul nu e al unei vedete, care ar fi reacția ministrului? Chiar și în aceeași biserică de la Curtea de Argeș, dacă cercetătorii s-ar muta câțiva metri mai încolo de mormântul care-i bântuie superstițiile pseudo-patriotice lui Hașotti și ar deschide altul ca să preleveze probe pentru analiză, tot impietate ar fi? Ce fel de impietate e să cauți adevărul? Argumentul ăsta apare cel mai des când e vorba de sfinți, că nimeni nu vrea să știe cât de reală sau de veche e de fapt mumia sacră căreia i se închină.

Sunt rămășițele unor oameni care au trăit acum câteva secole și care au aceleași motive să fie supuse cercetărilor ca și un anonim a cărui soartă nu interesează pe nimeni, dintr-un cimitir descoperit sub autostrada X. Ba chiar mai multe motive, pentru că e relevant cine ajungea la conducere. Nu pentru naționaliștii puriști isterici, care sunt îngroziți de ce pot însemna asemenea descoperiri. Dar pentru cei care pot accepta că o populație nu e o entitate fără nici un fel de legături cu cele din jur, care nu se amestecă cu ele și trăiește în afara realităților sociale și istorice, ci un conglomerat eterogen a cărui componență și evoluție a ponderilor din ea contează, e important.

Dau o clătită cui îmi dă un (1!) motiv rezonabil pentru care domnitorii sunt scutiți de a fi subiecți de investigație arheologică, antropologică, genetică etc. Nu știu dacă acest Hașotti își dă seama că în felul ăsta nu le face nici o favoare, ci îi scoate în afara contextului în care au trăit, adică în afara istoriei. Se știe azi unde sunt îngropați unii dintre ei, cum au trăit și ce realizări au avut tocmai datorită cercetării.

Or, să dau eu cu capul de perete dacă poporul ăsta nu are deja prea mulți sfinți. Să pui pe un fel de piedestal, cu statut de intangibilitate, niște oameni care au trăit în mod real și lumesc e nerealist, discriminatoriu față de ceilalți din epoca lor, pueril și periculos.

Dar cel mai tare e revoltător. Arată cât de retrogradă, cât de superstițioasă, cât de analfabetă, de redusă și de înapoiată e și vrea să rămână mentalitatea românească. Ne spune că cercetarea românească n-a terminat să se lovească de superstiții (sau chiar de habotnicie, ceea ce e mai rău și mai puțin fundamentat în același timp). Că scuipatul în sân și aruncatul de sare peste umăr încă pun bețe-n roate științei. Arată fix atitudinea de care poate unii dintre voi au avut ocazia să se lovească vreodată: „nu vă las să cercetați asta, că e păcat”. Atât.

E păcat, de exemplu, să iei covorul hidos de pe pietrele de mormânt ai primilor patru episcopi de Roman, îngropați în catedrala episcopală. De ce să fie păcat să iei zdreanța de pe niște pietre? Nu contează, e păcat. E impietate. La fel cum e să te întrebi cum ar fi posibil ca toate bisericile din Moldova să fie construite de Ștefan cel Mare, chiar și în sec. XVIII, sau cum e posibil să existe atâtea bucăți adevărate  din Sf. Cruce încât s-ar putea construi cu ele o arcă.

N-avem nevoie ca oamenii să știe. Avem nevoie ca ei să respecte orb, fără să știe ce respectă și de ce. Avem nevoie de prejudecăți, nu de judecată. Avem nevoie de spoială de cunoștințe, care să permită unora să confunde legenda și superstiția, filtrate prin opinia populară, cu istoria.

De Vladislav Vlaicu și Mircea cel Bătrân să nu vă atingeți, animalelor, că vă ia dracu! Ce vreți voi să descoperiți despre ei, ha? Ceva care să-i facă să piardă respectul sacru al poporului, nu? (Să ne întrebăm câți români știu că a existat Vladislav I Vlaicu? Sau câți din turma care se presupune că venerează domnitorii vechi știu ceva despre ei, orice? Sau în ce constă respectul ăsta sacru al poporului și ce anume descoperire ar putea fi capabilă să-l schimbe?) Eeeei comedie, sunteți niște bestii, bă ăștia cu cercetarea voastră. Ia, fuga și căutați ADN în niște anonimi. Chiar dacă mormântul lui Vladislav I a fost deschis în 1920.

România nu vrea să știe istorie, ci mituri. Între a interzice analiza oaselor unor domnitori de frică să nu se simtă jigniți și a te închina la copaci, a crede că fulgerul e furia unui zeu, a-ți îngropa strămoșii sub casă ca să te apere și a purta o coadă de iepure ca să nu faci ciumă, distanța e scârbos de mică.

Întrebare pentru fizicienii din voi

Oamenilor,

Să luăm o ipoteză absurdă şi să zicem că o babă nebună pe care n-o cunoaştem are în casă două frigidere. Unul mic şi în funcţiune, în care ţine mâncare, ca tot omul, şi unul mare şi oprit, în care, iar ca tot omul, ţine cărţi. Pentru uzul problemei de faţă, să-i zicem acestei babe G.

G. decide la un moment dat că vrea să se joace cu nişte obiecte foarte mari şi grele prin casă, deci ia în considerare posibilitatea să pună frigiderele respective unul peste altul, pur şi simplu, ca şi cum ar fi două cutii de îngheţată pe un raft de frigider. Al treilea frigider deja, că celelalte două sunt pline. În fine, G. plănuieşte deci să pună frigiderul cu cărţi peste cel cu mâncare, cel cu cărţi fiind de două ori mai mare decât cel cu haleală. Deci dihania mare deasupra şi nici măcar nu-i vorba de porn.

Să mai zicem că o altă babă, de data asta una pe care o cunoaştem, pentru că sunt eu, se îneacă cu o prăjitură când aude planul povestit de baba G. După ce-şi aplică eficient manevra Heimlich cu un spătar de scaun, baba care sunt eu se holbează incredulă la baba G. şi începe să pomenească nişte criterii de patologia organizării unei camere. Printre care se strecoară undeva ceva în vagă legătură cu un centru de greutate al frigiderului cu cărţi, care ar urma să fie pus peste cel cu mâncare şi deci să cadă de pe el prima dată când un vecin calcă mai apăsat, trânteşte uşa sau porneşte maşina.

Aici ar fi momentul ca fizicienii din voi să se trezească, pentru că chestia asupra căreia am nevoie ca cineva să zică ceva raţional, eu cu siguranţă neştiind ce fac când am aruncat alea trei cuvinte, e: centrul de greutate al frigiderului pus deasupra s-ar ridica în situaţia în care obiectul ar fi cocoţat pe celălalt frigider, ridicând odată cu el şi şansele ca obiectul de deasupra să cadă şi să strivească, de exemplu, pisica? Pe bune, înţeleg că vi se pare o glumă şi că vă simţiţi îndemnaţi să-mi spuneţi că-i o nebunie să pui două obiecte atât e mari unul peste altul. Doar că n-am nevoie să faceţi asta, pentru că la atât lucru se pricepe şi baba imprudentă din mine. Să-mi ziceţi cum vi se pare asta cu centrul de greutate. Cu cât e ăla mai sus cu suprafaţa de referinţă, i.e. podeaua, e obiectul plasat mai instabil?

Pentru că mi-ar plăcea totuşi ca răspunsul să vină secolul ăsta şi să fie oarecum utilizabil, are voie să răspundă şi Dragonul, cu tot avantajul incorect pe care-l are faţă de lumea nefiziciană.

Fiind babă străzi cutreieram 2

Oamenilor,

Pentru că afară tocmai tună, am omorât papagalul cleptoman al doamnei Miron de la etajul cinci și mi-a fost aprobat patentul pentru nitroliera cu gândaci (de fapt încărcătorul suportă aproape orice, de la mere la cuie și elemenți de calorifer și, așa cum spune și numele, nitroglicerină), zic să vă dau și vouă un motiv de optimism.

Așadar, vă prezint mai jos nu muzică, nici pictură, nici pisici. Doar o dovadă că strada, ca și nitroliera mea, suportă de toate. Și plăci scrise de Iliescu & co., și firavele exemple de prezență a inteligenței în stare liberă. Rare, dar:

Eu am râs cu hohote demente, în mijlocul străzii și al unei mulțimi de oameni variind între îngrijorați și de-a dreptul îngroziți, și vă sfătuiesc să căutați motive să faceți la fel. Cât mai putem. Nu de alta, dar adevărata criză din domeniul sănătății o să înceapă dacă pornește justiția să facă chestii mari, că n-o să mai avem loc în spitale, o să se mute aproape toți politicienii și marii afaceriști în ele. Abia atunci o să ne dăm seama ce eforturi altruiste au făcut și fac unii să conducă diverse instituții care de care mai importante, săracii de ei ignorând eroic de dragul țării cât sunt de bolnavi. Și o să trebuiască să înființăm spitale de campanie pe malul Dâmboviței și să fim voluntari, pentru că medicii o să fie toți ocupați să trateze sindromul de stres postraumatic (trauma fiind acuzațiile de mici și inofensive obrăznicii penale, firește), precum și unele afecțiuni imaginare. Nu vă faceți griji, mă pricep la stat cu pansamentul în mână în timp ce mă uit cum izvorăște sânge dintr-o rană. Totuși, să fii voluntar e nașpa și nu-ți mai lasă timp să te uiți după lucruri de râs în jur. La tropăit nici vorbă să-ți mai zboare mintea. Eu vă zic.

Noaptea Institufelor Culturale

Ar trebui probabil să mă culeg de pe covor suficient încât să aranjez într-o ordine inteligibilă niște litere. Iar prin ele să vă transmit că la anul Centrul Turc va fi ultimul pe lista priorităților mele pentru Noaptea Institutelor Culturale. Poate vă amintiți că pretindeam vineri (și prin „amintiți” vreau să zic că puteți vedea în postarea de mai jos, că dacă ați avut un weekend măcar pe jumătate decent nu mă pot aștepta de la voi să vă amintiți ceva de vineri) că n-o să ies din Centrul Turc. N-am ieșit. Am tulit-o înjurând de Șeitan.

Fiindcă nu se anunță publicul la ora 20 că nici unul dintre cei care trebuiau să țină cele patru workshop-uri care trebuiau să înceapă la ora 18 nu a primit viza, deci nu e și nu va fi în zonă. S-a știut de la început, iar dacă nu s-a știut de la început, cu atât mai grav. Dracii furioși provocați de păcăleală n-au avut nici o șansă să fie ameliorați de doi copii morți de cald în niște costume ermetice, dansând fără chef (unul din ei chiar grav fără chef), împinși la înaintare să țopăie probabil mult mai mult decât fusese înțelegerea cu organizatorii.

Iar că la ora 18, vara, în România, nu poți să proiectezi un film în aer liber pentru că e încă ziuă, nici asta nu s-a aflat vineri. De fapt, e posibil ca vineri prezența acestei informații în mintea umană să fi împlinit vreun milion de ani. Evident, organizatorii nu doar că nu erau tereștri, dar nici măcar nu avuseseră minimul bun-simț de a se informa asupra climei locului. Ceea ce a dus la un exod furios cu niște înjurături justificate drept imn, nu înainte de a planta niște bombe pututoase pe sub birouri, spre compromiterea mutuală a relațiilor.

Plictisiți ei înșiși de evenimentul pe care l-au organizat, extratereștrii de la Centrul Turc au închis la un moment prăvălia sau au lăsat pe unul mai bleg în urmă să dea explicații întârziaților și s-au împrăștiat pe la alte centre culturale, să vadă cum se face chestia asta cu organizarea Nopții Institutelor Culturale. Am văzut cel puțin trei cetățeni de-ai lor răsfirați prin alte locuri de-a lungul serii. Cam cu un an prea târziu le-a venit ideea.

Seara începută execrabil a continuat bine la Institutul Cervantes, pentru a eșua pe jumătate în penibil la Centrul Ceh, via Institutul Francez. Dar pe rând.

Despre spanioli n-am ce zice, că au fost normali la cap. Flamenco live fain, sangria destulă, scaune nu destule. Bonus sacoșe de pânză cu agende și pixuri cadou, plus o tombolă pentru cărți la miezul nopții la care n-am mai ajuns. Dacă numărul 42 a câștigat o excursie în Spania (ceea ce aș merita, având în vedere că luna asta n-am omorât pe nimeni), anunțați-mă aici careva. Nu iau pe nimeni cu mine, înainte să vă vină idei de fraudă.

La Institutul Francez am savurat ceva fado în cele două minute cincizeci cât pot să-mi țin respirația, pentru că înăuntru era un stup. Iar fiindcă mâncare am și io acasă, i-am făcut o vizită lui Pif și am zbughit-o spre Cehi.

Unde trebuia să se întâmple ceva mișto, în sensul că un meci de fotbal (Germania-Grecia) trebuia transformat în ceva studiu de caz al unui workshop pompos denumit How To Like Football. Doar că titul real trebuia să fie How To Hate Idiots To Death, Case Study-Football, pentru că ideea lor consta de fapt în a proiecta meciul cu sonorul oprit și a oferi microfonul unor dubioși ca să se bage în seamă în mod jenant. Singurul lucru care ținea zece oameni în camera aia era cantitatea de Grolsch îngurgitată, or, cum la mine nu era cazul, n-o să vă vină să credeți ce-am făcut.

Serios că n-o să vă vină să credeți.

Pe bune.

Zău.

Bine, zic. Sper că ați priceput introducerea și v-ați luat Aspacardinul, pentru că m-am așezat pe o bancă și m-am uitat două ore și ceva la istoria cinematografiei în trailere.

Inspirați, expirați. Repetați.

Acum, zic că probabil ăia dintre voi care au treabă cu filmele ar fi avut ceva de obiectat la selecție, pentru că nu erau filme pe care sigur v-am văzut certându-vă. Dar au fost multe, iar eu am observat că la rezumate de filme pot să mă uit. Și chiar să-mi placă și să trag concluzii din felul în care erau montate trailerele.

În fine, să respirăm și să trecem mai departe, la faza în care eu m-am târât acasă. Dezamăgită, dar probabil mai mult din cauza startului decât a continuării. Au fost chestii bine făcute. La Institutul Cervantes. Indiferent cum au arătat restul, așa trebuia să arate o noapte la un institut cultural.

 

 

 

Noaptea la cultivat

Conopidă, firește.

Și ceva necomestibil dar apetisant, însă. Pentru că în noaptea asta se întâmplă Noaptea Institutelor Culturale. La cum arată programul, e posibil să nu ies deloc din Centrul Cultural Turc (proaspăt adăugat evenimentului anul ăsta, deci cu dorință de a impresiona nocturnii. Ceea ce mie îmi convine.)

Ba o să ies pentru concertul de fado de la Institutul Francez. Și ca să văd meciul serii (Grecia-Germania, în eventualitatea în care Campionatul European de Fotbal se desfășoară complet în afara intereselor voastre) comentat pe post de studiu de caz de cineva de la MNAC, la Centrul Ceh. Și poate și pentru dansuri și gulaș la Centrul Ungariei, dacă mi se face foame, chestie despre care să scriu o carte poștală la Institul Cervantes.

Dap. Cred că așa o să se întâmple.

Ionei tembeli, sau cum știința de fapt nu știe nimic

Oamenilor,

După cum probabil știți, lumea se trezește sub diferite forme. Unii se trezesc sub formă de vrăbii și ca urmare țopăie și ciripesc exasperant de cum fac ochi, spre disperarea celor din preajmă, deseori manifestată contondent dacă printre cei din preajmă se întâmplă să mă număr și eu. Alții se trezesc sub formă de pisici, cumva blegi și cu o moacă relativ adorabilă (ăștia au măcar avantajul că fac liniște în timp ce se scurg de ici-colo după haine și perie de dinți. Plus că poți să le furi tableta, că n-o să fugă după tine.) În fine, mai există oameni care se trezesc sub formă de leneși de copac, adică deloc, și eu – care de obicei mă trezesc sub formă de urs deranjat din hibernare. Mai puțin astăzi, când m-am trezit sub formă de Quasimodo.

Asta pentru că am dormit în frigider, ceea ce a rezultat (din cauză că singurul loc liber era congelatorul, care are rafturi cam mici) într-o sucire de ceva mușchi. Destul de decorativă, de fapt. Înainte să mă urc în avionul spre Paris ca să mă cațăr pe Notre Dame, am zis să mă uit totuși puțin pe descopera.ro, poate s-a inventat deja un mecanism pentru dezsucit gâturi. Știu că lucra Veta la ceva de genul ăsta la un moment dat, dar am recunoscut încă de acum trei ani câteva din piese într-o sculptură abstractă sudată cu chiu cu vai de Rhetta, și restul par băgate pe sub mobile, acolo unde (într-o casă în care halebardele și drujbele se folosesc mai rar) bănuiesc că ar fi picioarele respectivelor mobile. Deci n-are rost să cotrobăi prin boxă.

Cum spuneam în lunga introducere, în căutarea unui aparat de dezsucit gâtul (am găsit ceva scris în arabă, ce-i drept, dar pare să fie destinat mai degrabă învierii unuia pe care vrei să continui să-l torturezi, deci am senzația că nu e tocmai ce caut), am ajuns să mă uit pe descopera.ro.

Așa am dat peste articolul ăsta, care are un titlu promițător: „Bolile trecutului lovesc din nou”. M-am gândit că trebuie să fie ceva în legătură cu înmulțirea cazurilor de chestii cărora medicina modernă le pusese oarecum capac, cauzată de părinți cretini care refuză să-și vaccineze copiii. Îmi amintesc că am discutat această chestie pe deasupra unor pahare de vin cu Dragonii într-o eră geologică oarecare. În fine, zic să văd cam cât mai durează până prostia umană va învia și variola, din cauză că, se știe, maleficele companii farmaceutice fac vaccinuri prin care Guvernul Mondial Secret vrea să elimine de fapt jumătate din populație. Sau din cauză că vaccinurile sunt de fapt o păcăleală a medicilor ca să-ți ia banii.

Articolul era despre niște boli mult mai plictisitoare, scorbutul și rahitismul, care s-au reîncarnat drept consecințe ale fast food și xbox sau ceva. OK. Ce m-a făcut să râd mai tare decât faptul că poți fi suficient de tembel încât să trăiești într-una din țările din fruntea plutonului (Marea Britanie) și să-ți lași copilul să se îmbolnăvească de așa ceva au fost cele patru comentarii făcute la capătul articolului de o persoană pe tema unor ioni care conduc Universul. Și nici măcar ioni din ăia care există.

Despre asta e vorba de fapt azi, nu despre dezsucirea gâtului meu: vreau ca oamenii ăștia care îi dau înainte că sănătatea, speranța de viață și calitatea vieții depind de ioni și alți zei, nu de știință, să nu mai primească îngrijire medicală de nici un fel. Să li se dea ce au nevoie ca să-și practice cultul (?) și să li se ureze spor la treabă. Nu are nici un rost să risipești resurse pe ăștia când prin lume mor oameni care nu au opțiunea de a nu muri de anumite boli. Dar ceva îmi spune că ionicii ăștia sau cum s-or chema sunt primii la doctor când le curge nasul, gata să sufere imediat o amnezie temporară în privința propriilor convingeri altfel foarte ferme.

Cu ICR și cu întârziere

Oamenilor,

La fel ca și în cazul plagiatului lui Ponta (care sper că nu-și imaginează că ultimele evenimente, apoi BAC-ul, apoi alta din certurile cu Băsescu o să-i facă pe unii printre care mă număr să uite de chestiune, la fel cum aștept cu interes urmarea plagiatului de Mang și verdictul asupra celui de Udrea), și în cazul ICR ceea ce mi se pare interesant nu e ce urlă toată lumea, adică latura politică.

Relevante, ca de obicei, sunt aspectele de principiu, iar pe ăsta cineva l-a formulat înaintea mea oarecum apropiat de ce-mi umbla mie prin cap. Și pentru că am ajuns în peregrinările mele prin internet față în față cu această formulare și pentru că parțial mi se pare corectă, v-o prezint.

Un citat: „Reducerea rolului ICR, indiferent cine îl conduce, la promovarea Culturii și Imaginii României e o greșeală în sensul cel mai pragmatic. Un consumator de produse artistice nu-și va schimba părerea despre vecinul său român pentru că i-a plăcut ceva venit dinspre România.” Restul aici, iar pe post de rezumat funcționează foarte bine titlul: „ICR e pentru artiști, nu pentru țară.”

Acordul meu parțial cu punctul de vedere de acolo e cauzat de senzația mea că nu poți despărți schizofrenic cele două componente (promovarea de valoare culturală și promovarea imaginii României, ca sursă a valorii respective, peste hotare). ICR este, totuși, o instituție de stat. Nu o fundație privată. Dar sunt absolut de acord că naționalismul ca principiu de ghidare duce la mizerii sinistre în cultură (și în orice alt domeniu) și la iluzii optice periculoase în privința ei. Am mai pățit-o cel puțin o dată și chiar n-ar fi indicat să repetăm povestea atât de curând.

Ce poate, ce a reușit pe alocuri și ce trebuie lăsat să aducă ICR, indiferent sub scaunul căror orgolii stă, e perspectivă – măcar europeană dacă la cea mondială n-avem curaj să ne gândim – pentru cultura română. Familiarizare cu contextul și așezare în el. Pentru că e necesar să nu mai bocim că n-a luat Cărtărescu Nobelul, de exemplu.

Plagia-v-ați epitafele, bă!

Oamenilor,

Prin Împărăția Atotposibilului, cunoscută și sub prescurtarea „România”, umbla odată ca niciodată, deci la fel de bine putem considera că acum, un zvon. Cică un fel de prim-ministru Ponta, care l-a făcut scăpat pe Mang Ciorditorul (e că are rezonanță de fondator de dinastie? Habar n-avea el câți o să încapă în dinastia asta. Sau habar n-aveam noi, de fapt, asta e mai grețos.) dând afară comisia care-l investiga, e posibil să fi dat și el cu botul în oala cu smântână pe aceeași temă acum ceva timp. A se reține că era un zvon, nu o istorie, ca în cazul soților Mang.

Cetățeanul declară (cu cuvintele lui, nu visez eu) ceva foarte apropiat de o recunoaștere implicită: „Singurul reproş care mi se poate aduce e ca n-am pus in subsolul paginii autorul, ci la bibliografie. Dacă aceasta e  o greşeala sunt gata să mi-o asum, dar nu se poate vorbi de intenţia mea de a-mi asuma ce au făcut alţii”. (sursa.) Ba da: fix despre asta se poate vorbi. Că dacă recunoști că exista un autor pe care nu ai avut decența să-l precizezi în notele de subsol, ești conștient că ai folosit ca sursă autorul ăla. Sursa se precizează în notele de subsol pe pagina unde apare citatul sau trimiterea, băi animalule (mă gândesc că poate i-o fi familiar apelativul).

Știți de ce se ascund toți plagiatorii jegoși după scuza asta cu bibliografia din final? Nu doar din cauză că sunt imbecili și nu știu că notele de subsol precizează sursele unor citate acolo unde alea apar, iar bibliografia recapitulează materialele valorificate într-un fel sau altul în realizarea unei lucrări („valorificat” înseamnă și citat, și parafrază, și trimitere, și sinteză, și comparație, și ce mai vreți voi, deci o simplă înșiruire bibliografică nu poate acoperi întreaga gamă de moduri în care poți valorifica lucrările predecesorilor tăi, poate doar să mărturisească faptul că ai trecut prin ele.) Nu, motivul e ăsta: să precizezi sursa înseamnă să faci asta de fiecare dată. Deci să se vadă de unde ai luat fiecare cuvânt și mai ales din câte surse ai luat și cât ai luat din fiecare. SĂ SE VADĂ. Or, asta nu-ți convine când tu nu ai trei cuvinte de-ale tale într-o pagină. Și atunci încerci să te acoperi mișelește, crezând că lumea nu știe diferența între notă de subsol și bibliografie. Și că nu o să se prindă nimeni că dintr-o bibliografie nu se poate deduce cât anume din lucrările alea ai citat. De asta.

Într-o teză de 410 pagini ai loc berechet să plagiezi lucrarea de 30 de pagini a altuia, deci lasă argumentul ăsta că măcăne ca Mang. Măngăne, ăsta ar trebui să devină termenul consacrat pentru apărările jenante, de tip „n-am plagiat dom’le, a trebuit să citesc cartea asta pentru teza mea și să vezi chestie, nu-i vina mea, s-au încurcat foile și din greșeală mi-am legat fotocopia după cartea unuia laolaltă cu lucrarea mea originală!”. Ba chiar încape atât de bine cartea aia de 30 de pagini de mai încap și altele pe lângă ea. Ăsta e argument de om atât de prost de-ți dau lacrimile. Să plagiezi nu înseamnă să întinzi cele 30 de pagini ale sursei până se fac 410 ale tale. Înseamnă să le incluzi pe alea 30 în celelalte 410 în bloc și fără să semnalezi asta precizând autorul, titlul, editura, anul, pagina/paginile.

Pe cuvântul meu de babă că fac infarct de râs dacă se dovedește că au dreptate ăia de la Nature și presa care-i împotriva Pontatorului de realizări academice. Dacă se găsesc sursele și comparația arată că omul e un manglitor (propun și acest substantiv spre omologare, întru îmbogățirea limbii române, ca dovadă că nu doar agramații pot contribui la asta) ordinar, ar fi cea mai sinistră comedie de anul ăsta, și deși anul nu e pe terminate s-au întâmplat multe deja în el.

Sigur că acuzația e o mizerie politică. Dar la fel de sigur e și că singurul lucru relevant la ea e dacă e adevărată sau nu. Iar dacă e, primul ministru ar fi deștept să-și comande armură și să se chircească într-un buncăr, pentru că ăia 100 de oameni care și-au făcut licențe, teze de master și doctorat pe bune, din capul lor, cu note de subsol, idiotule, că alea marchează citatele și le recunosc meritele, nu bibliografia generală de la final! o să-l vâneze cu furci. Și o să fiu și io printre ei, iar furca e una din armele mele preferate.

Dacă Ponta dovedește (cică e procuror, deci este obișnuit să acuze, dar apărarea e simplă: prezintă tema la control, fără scuze că i-a mâncat-o javra de Mang) că e o minciună jegoasă, îi mai rămâne totuși ceva de făcut: să aprindă un foc sub cururile ălora pe care i-a pus să mimeze că se ocupă de cazul Mang. Altfel: iar furci.

Și în final: muriți bă, toți care ați înghițit nemestecate mințile altora și ați căcat teze academice din ele! (Deocamdată Mang. Lista e deschisă, ba chiar există și listă de așteptare, după cum se vede. De unde pluralul.) Muri-v-ar creierele alea inutile prăjite cu voi cu tot pe rugul format de minunatele voastre producții academice.

Da, oamenilor, știu. Patru semne de exclamare într-o singură postare. Da. În halul ăsta.

LE: Ca să știm cu toții despre ce vorbim, măcar noi dacă stimabilii doctori nu, poftim aici explicație pentru proști sau ghinioniști cărora nu li s-a explicat în școală. Nu că la nivel de doctorat ai putea veni vreodată cu scuza că nu te-a învățat nimeni, deși nu m-ar mira.

LE 2: Da, oamenilor. La fel cum comisia care trebuia să-l investigheze pe Mang a fost mătrășită de Ponta în ultimul moment, același lucru l-a făcut ministrul Pop cu comisia care-l cerceta pe Ponta. O dată e acțiune. De două ori e obicei.