Când se poate

Oamenilor,

Pentru că prea ne-am obișnuit să ne văicărim că vai, ce urâte și ce gri sunt blocurile din orașele românești, și pentru că io una m-am săturat să mă obișnuiesc cu lamentările astea așa cum m-am săturat de epopeea plagiatului lui Ponta (subtitlu „Cum să te faci că plouă când ești scuipat în ochi”), să vă prezint cum poate să arate o soluție la oroarea unor betoane sinistre într-o lume în care ea nu arată așa:

(via căși de lucs)

Să vă povestesc deci despre proiectul Fundacja Urban Forms, un grup de cetățeni cu ochi din Polonia care a decis că nu se mai poate cu peisajul lunar din jur și că soluția românească de mai sus nu-i nici o afacere. Așa că s-au uitat oamenii puțin de jur-împrejur, căutând un loc pe care să-l scoată din hidoșenie. Au ajuns cu ochii la orașul Łódź și s-au gândit că e suficient de urât și suficient de promițător în același timp încât să merite salvat. Și au pus de Urban Forms Gallery, dar nu numai pe hârtie. Nu, au chemat niște artiști și le-au zis:

„Bă (sau cum s-o fi zicând „bă” în poloneză)! Vedeți voi zidurile astea gri și hidoase?”

„Vedem”, au zis artiștii încercând să vomite cât mai discret care în ce tufiș avea mai aproape.

„Pensule, culori, schele. Hai!”

Și hai a fost. Prima etapă a proiectului a fost gata în septembrie 2011 și o puteți admira aici. Iau și io o poză, sper să nu se supere nimeni. De acolo o iau și-i aparține unui personaj numit Aryz, care a venit tocmai din Spania ca să facă o bucată din Polonia mai privibilă.

Ăsta e unul din multele exemple de anul trecut.

Anul ăsta, dansul începe din nou și primul la serviciu e Shida. Restul blocurilor sinistre vor fi salvate în septembrie, ca și data trecută.

Io zic că succes. Că vreau să văd așa ceva și în București nu mai zic, pentru că nici măcar cu transformatoarele Enel începute anul trecut nu s-a mai făcut nimic. Nu zic, dar poate pricepe cineva că numai cu „vai, ce țară urâtă avem!” nu se schimbă nimic. Băi, ca să vedem că avem orașe urâte nu trebuie mai mult decât ochi. Deocamdată, se schimbă în fiecare an niște pereți pe Verona, la Street Delivery. Foarte bine, dar dacă în loc să lucrăm în fiecare an peste ce s-a făcut anul trecut, am lucra în altă parte, mai puțin central și mai mult eficient, ce-ar fi?

În așteptarea ploii de căcat

Pentru că dacă e adevărat o să ne căcăm pe noi de râs, oameni buni. Sigur că încă nu am atins performanța rușilor (nu am reușit să adunăm la urne 140% din populație, ca acum câțiva ani în Rusia). Dar nu mai avem mult. Dacă în Dolj există opt secții de votare unde s-au prezentat la vot mai mulți oameni decât erau disponibili, putem doar să sperăm că restul județelor nu o să se lase mai prejos și că vom avea motive să râdem cu lacrimi și cu scutece de unii care nu se pricep măcar să ia un calculator cu ei când fură.

Pe bune că nu mai avem mult.

Parfumul, de Petronia Marcs. Ediția București

Oamenilor,

Bucureștiul pute mai rău ca de obicei azi, și nu e nici un fel de aluzie la referendum, pentru că ăla e exact cum mă așteptam să fie, iar urmările sunt doar comice, nu și puturoase.

Nu, Bucureștiul pute la propriu mai rău ca de obicei, nu știu din ce motiv. De azi dimineață, de când, n-am idee de ce, dar am ieșit din casă, mă izbesc din toate direcțiile duhori insuportabile. Posibil tocmai din cauză că am ieșit din casă, dar pe cuvânt că am mai făcut asemenea gesturi extreme și altădată, și nu mi-a venit chiar să mă încovrig pe asfalt de greață. Vă fac și o hartă, poftim: pe Calea Griviței la intersecția cu Titulescu puțea a varză murată stricată, pe Calea Victoriei la intersecția cu Sevastopol puțea a ou stricat, pe străzile din spatele Grădinii Icoanei (Calderon, Caragiale, Rosetti etc.) puțea, în ordine: a căcat, probabil din cauza grămezilor presărate din metru în metru (nu sunt sigură că toți căcații erau de câine, unul arăta de urs și mulți păreau umani), a borhot, a descompunere, a picioare nespălate și a găinaț, care tehnic știu că e tot căcat, doar că miroase altfel. Și a câine jegos și cu boli de piele care sigur ar aduce Nobelul cui s-ar încumeta să le cerceteze.

Nu săriți la mine, că vă vărsați cafeaua în poală și arsurile în zona inghinală sunt greu de tratat și oricum nu vă bagă nimeni în seamă la Urgențe. Știu că Bucureștiul e faimos pentru că pute. Și pentru că are gropi ca asta.

Dar azi e mai rău ca oricând, și io am un nas sensibil, deci știu despre ce vorbesc. Așa că vă întreb: a început un fel de grevă a gunoierilor și la noi? Nu de alta, dar văd că la incendii de pădure am intrat în rând cu lumea.

Înainte să apuce cineva să facă ceva iremediabil, adică să întrebe dacă nu cumva vreuna dintre noi lipsește nemotivat de prea mult timp sau dacă am aruncat recent în canal proviziile pe care le păstrăm pentru Apocalipsă, sau rezultatul încercării de a compune o zacuscă, răspunsul e nu.

Dacă știți vreo explicație plauzibilă și apolitică, ziceți-mi să nu mai arunc ouă stricate în geamurile celor de la 7 pentru că lasă gunoiul pe scară, poate săracii oameni chiar nu au de ales. Faceți-le un bine.

Sau pute tot Bucureștiul tocmai din cauză că arunc eu ouă stricate în geamurile unor vecini care nu știu ce se face cu gunoiul? Să fi pornit dorința mea de dreptate și civilizație vreun cerc vicios al duhorilor? Să mă lămurească cineva că nu e vina mea, că nu știu ce fac, dar nu fac a bine. Când mă apucă remușcările sunt capabilă de chestii groaznice, așa că dezvinovățiți-mă repede, cât mai e timp. S-ar putea să fac curat după aia în toată țara, și credeți-mă, nimeni nu vrea așa ceva. Sau s-ar putea să devin melancolică și să mă gândesc de două ori înainte să-mi pedepsesc vecinii nesimțiți, ceea ce, zău, vă doriți și mai puțin.

Să moară Dedeman

Oamenilor,

M-am întors din subsolul unde poate distilez acid polistirenic, poate nu, cu o propunere. O propunere cât se poate de serioasă, care face parte dintr-un plan şi mai serios. Hai să scriem o carte de poezii colective. Sigur că dacă aţi mai citit măcar o postare din blogul ăsta ştiţi că mie nu îmi place poezia, pentru că e ca şi cum te-ai scărpina cu mâna dreaptă după urechea stângă ocolind pe Ecuator şi îmbolnăvindu-te de febră tifoidă în proces. Aşa că probabil vă miră propunerea, ceea ce nu o să se mai întâmple după ce vă povestesc tot.

Hai să scriem, aşadar, o carte de poezii colectivă. Ea va fi de fapt o replică la un alt ansamblu cam la fel de literar ca şi ce o să ne iasă nouă, dar peste ani cele două o să fie la fel de faimoase şi studiate cum e corespondenţa dintre Abélard şi Héloïse, sau ca sonetele lui Michelangelo. Acum că probabil vedeţi gloria şi-i simţiţi mirosul (vă zic eu, miroase a cuibar de raţă), nu mai trebuie decât să vă spun despre ce-i vorba ca să săriţi cu rima.

Sunt ani de când Dedeman, firma de faianţă şi veceuri, ne omoară cu rimele cocoţate pe pancarte pe unde te aştepţi mai puţin. Stai la un semafor şi te uiţi să vezi dacă s-a făcut verde, dai cu ochii de două versuri despre chiuvete. Motocoasele îţi sar în cap de pe blocuri, căzile ţi se încovoaie în jurul gâtului şi parchetul îl simţi pavându-ţi drumul spre iad. Pentru că există pe lumea asta oameni suficient de proşti pentru absolut orice. Pentru dat foc râgâielilor, pentru sărit în lacuri cu crocodili şi pentru muşcat garduri electrificate.  Aşa că există şi oameni suficient de proşti încât să nu-şi dea seama că orice fiinţă cu creier în cap care vede nişte rime sinistre pe post de declaraţie de amor via veceu o să facă un atac de furie oarbă şi sau o să sughiţe de râs până turbează, dar sub nici o formă nu o să cumpere nici măcar un metru de furtun cu care să se spânzure de la Dedeman.

Sigur că în toţi aceşti ani aţi înnebunit şi voi de râs sau de mirare că aşa ceva poate să existe şi că oamenii sunt şi probabil plătiţi pentru asemenea tâmpenii cu recidivă. Dar dacă v-a trecut prin minte înaintea mea să compuneţi o carte de replici gigantică, pe care apoi să le-o daţi în cap responsabililor până-i scoateţi pe la antipod, rău pentru voi că n-aţi zis înaintea mea. Pentru că aşa trebuie să deschid eu sesiunea de creaţie artistică „Dece,man?”. Şi o fac astfel:

 

Rimele-ţi mă enervează

Te rog mori ieri la amiază.

 

Poezia de vândut chiuveta

Îţi aduce manichiura cu maceta.

 

La minunile ce debitezi despre parchet,

Te sfătuiesc să nu mai bagi în tine aracet.

 

Decât efort să pui motocoasa-n versuri,

Mai bine faci spre sinucidere demersuri.

 

Zici să te-ascult cum îmi dedici faianţa?

Prefer la morgă să te car cu tărăboanţa.

 

Nu-i trist că pui sanitarele-n cuvinte,

Ci că-nainte ţi-ai donat juma’ de minte.

 

Când faci pseudo-versuri aşa de proaste,

Teribil mă tentezi să-ţi rup vreo doişpe coaste.

 

De crezi că poţi cu poezii sinistre să vinzi o cadă,

Meriţi cu limba să speli un veac pe stradă.

 

Am zis că io cu poezia nu prea bem ceaiul de la ora 5 împreună, na. Încerc doar să le vorbesc oamenilor ălora într-o limbă pe care s-o înţeleagă.

Go. Să facem ceva bun pentru posteritate.

Stupidland

Babelor,

 

O vizită la o instituție a statului, pentru rezolvarea unor acte. Portarul mă întreabă unde merg, îi spun, reiese că de fapt nu știu unde trebuie să ajung. Portarul mă îndrumă către un birou anume, aflat la etajul șapte. Trebuie să iau liftul până la șase, pentru că nu oprește decât la etajele șase și patru. Ok. 

Ajung la șapte, o doamnă binevoitoare îmi ascultă păsul, îmi spune că fix la ea trebuia să vin și se duce să scormonească în arhivă după o hârtie care să îmi rezolve problema. Se întoarce peste zece minute, a găsit hârtia, adică a realizat că era deja la ea pe birou (de precizat că instituțiile statului nu folosesc computere, ci catastife). Îmi spune să vin pe 8 august să primesc un răspuns (mi se pare rezonabil), și că până atunci să mă duc la etajul doi, unde să fac o copie după o hârtie pe care deja o am, iar apoi la etajul trei, unde să depun la registratură copia respectivă și o cerere tip. Mă duc la doi, o doamnă la fel de binevoitoare îmi face copia – și nici măcar nu mă lasă să plătesc costul de 50 de bani, pentru că nu are rest la o hârtie de 10 lei. Minunat. Mă duc la registratură, o altă doamnă binevoitoare înregistrează cererea și îmi dă un număr. Totul nu a durat decât vreo 25 de minute, și pe 8 august problema mea va fi rezolvată. Aș putea spune că sunt mulțumită, dacă nu aș fi o fire critică; astfel, însă, mă văd nevoită să întreb: de ce doamna care îmi va rezolva cererea nu ar putea avea un xerox în birou și un chitanțier cu numere de înregistrare? Dacă le-ar avea, celelalte două doamne – bugetare, desigur, și complet neproductive – ar putea fi concediate pe loc, și nu ar mai fi nevoie să se taie salariile tuturor bugetarilor cu 25%. Dar atunci postarea asta ar avea alt titlu, ceea ce ar fi păcat.

Avion cu motor / Şi cu un nebun la bord…

Oamenilor,

Dacă mai ţineţi minte cum am crăpat eu de căldură voluntar anul trecut la Otopeni Air Show, probabil singura ocazie din an când nu înjur vremea bună vara şi senzaţia de cârnat uitat într-o tigaie care a luat foc, sunteţi siguri că o să mă prezint sâmbătă cu ochii roşii de nerăbdare la Bucharest International Air Show. Care e Otopeni Air Show-ul de anii trecuţi, doar că la Băneasa. Deci lăsaţi maşina acasă şi veniţi cu autobuzul. Şi cu apă rece pentru mine.

O să mă recunoaşteţi uşor, voi fi baba deghizată în meduză topită, care la finalul demonstraţiilor se va auto-raşcheta de pe asfalt şi va zice din nou că să te joci aşa cu nişte maşinării printre cele mai puternice posibile, grele ca dracu şi plutitoare prin aer, e să-i dai muie gravitaţiei. Să sperăm că nu e ofticoasă.

Aşadar, sâmbătă şi duminică, Bucharest International Air Show, adică Otopeni Air Show rebranduit. Cu nişte italieni legendari (Frecce Tricolori), nişte turci turbaţi (Turkish Stars), cu Yurgis Kairys, Romanian Hawks şi Iacării Acrobaţi de care am mai povestit. Şi cu mulţi alţi nebuni. Cu căldură dementă, fireşte, şi cu prea puţine sau deloc bude. Dar de la avioane cu care nu vrei să te întâlneşti în perioade de ne-pace la avioane pe care nu le crezi în stare de mare lucru când le vezi cuminţi pe pistă, o să fie chestii de văzut. Inclusiv, iar, ce se poate face cu Boeing-ul 737 dacă eşti suficient de nebun.

Atât mai zic. Căutaţi pe YouTube „Lomcovak” sau „Lomcevak”. Uitaţi-vă la mai mult de o filmare, că e greu să prinzi cu adevărat pe cameră figura asta, pentru că oamenii sunt proşti şi fac zoom in, stricând astfel reperele. Dacă nu vă face nimic, atunci probabil că nu o să vă intereseze niciodată show-urile aeriene. Ceea ce-i păcat, pentru că nu veţi avea ocazia să aflaţi cum arată de fapt aşa ceva, şi multe alte chestii, toate imposibil de surprins în filmări. Dacă nu tremură pământul sub tine e greu de înţeles atmosfera.

Vă las cu o timidă reprezentare video a cum arată un Lomcovak făcut de Frecce Tricolori, care o să fie acolo.

Normal că mai am cremă cu FPS 50, ce întrebare e asta?

 

PS: Dacă zice careva ceva de Icar, iese măcel.

Câteodată vorbim mai serios decât altădată

Oamenilor,

Fără bancuri și pe scurt. Eu sunt ok, dar.

Dacă vreunul dintre voi e donator de sânge sau pur și simplu are vreo pasiune pentru salvat vieți, cineva are nevoie urgentă de A pozitiv la spitalul Floreasca din București. O copilă. Se cheamă Violeta Andrei, iar chestiunea e suficient de urgentă încât să scriu eu aici despre ea, conștientă că șansele ca unul dintre voi să știe despre ce vorbesc sunt cumplit de reduse.

Nu știu ce grupă de sânge e asta, nu mă pricep. Dacă vă sună cunoscut și sunteți prin zonă, poate vă vine chef să faceți mai mult decât se poate spera în țara asta. Zic și io. Câteodată, „până mâine” înseamnă chiar „până mâine” și termenele-limită sunt respectate chiar și în România.

Se poate dona la Centrul de Transfuzii de la Floreasca sau la Hematologie, tot acolo. Se întreabă de numele ei. Că treaba e adevărată și urgentă cum numai lipsa de sânge în condiții de hemoragii interne și comă e, vă garantez eu.

Oamenilor, câteodată e groasă treaba.

 

Goodnight, travel well, Violeta.

Colecția de cărți babane: The Devil’s Dictionary

Oamenilor,

Știu că am fost puțin în comă, dar dacă mai sunteți din întâmplare pe aici vă povestesc ce am visat, iar dacă sunteți și voi tot în comă, păi să vă trezesc, nu? Da.

Am visat o carte, pe numele ei The Devil’s Dictionary. Ea era cam la fel de tare ca și Bibliografia Generală a lui M. H. Simionescu, la care v-a trimis pentru râsetele noastre cele de toate zilele Rhetta acum o mie și ceva de ani. Conținea exact ce spune titlul, adică un dicționar. Care însă dicționar e atât de tare încât vă jur că am început să plâng ca o babă senilă amintindu-și de soldatul rus care i-a furat găinile și alte chestii mai puțin înlocuibile, când mi-am dat seama că el a fost scris deja, și nu l-am visat eu în premieră. Mdap.

Să fie clar, singurul motiv pentru care Ambrose Bierce a publicat această carte în 1906, și nu eu, e că eu eram mă ocupam cu pictograme la vremea aia. La fel cum singurul motiv pentru care el a fost „the laughing devil of San Francisco”, și nu eu, e că eu eram pe vremea aia în Petra.

Fără alte introduceri, oameni cu simțul umorului, vă prezint The Devil’s Dictionary, din care încerc să mă abțin să citez tot și mă mulțumesc cu:

ADDER, n. A species of snake. So called from its habit of adding funeral outlays to the other expenses of living.

ALLIANCE, n. In international politics, the union of two thieves who have their hands so deeply inserted in each other’s pockets that they cannot separately plunder a third.

BACKBITE, v.t. To speak of a man as you find him when he can’t find you.

BAIT, n. A preparation that renders the hook more palatable. The best kind is beauty.

CANNON, n. An instrument employed in the rectification of national boundaries.

CAT, n. A soft, indestructible automaton provided by nature to be kicked when things go wrong in the domestic circle.

DELUGE, n. A notable first experiment in baptism which washed away the sins (and sinners) of the world.

DISTANCE, n. The only thing that the rich are willing for the poor to call theirs, and keep.

EMBALM, v.i.To cheat vegetation by locking up the gases upon which it feeds. By embalming their dead and thereby deranging the natural balance between animal and vegetable life, the Egyptians made their once fertile and populous country barren and incapable of supporting more than a meagre crew. The modern metallic burial casket is a step in the same direction, and many a dead man who ought now to be ornamenting his neighbor’s lawn as a tree, or enriching his table as a bunch of radishes, is doomed to a long inutility. We shall get him after awhile if we are spared, but in the meantime the violet and rose are languishing for a nibble at his glutoeus maximus.

Și mă opresc aici, pentru că nu-s Ponta, mă doare mâna de atât copy-paste. Și apoi, când râd prea tare am tendința să tremur cu casă cu tot. Încercați și voi.

 

LE: Ba nu, nu mă opresc, pentru că nu vă trebuie foarte multă greacă și nici mai multă teologie decât știe Gâdea ca să înțelegeți:

EUCHARIST, n. A sacred feast of the religious sect of Theophagi.

Și atât mai zic:

MAGNET, n.Something acted upon by magnetism.

MAGNETISM, n.Something acting upon a magnet.

The two definitions immediately foregoing are condensed from the works of one thousand eminent scientists, who have illuminated the subject with a great white light, to the inexpressible advancement of human knowledge.

MONKEY, n.An arboreal animal which makes itself at home in genealogical trees.

PHYSICIAN, n.One upon whom we set our hopes when ill and our dogs when well.

PORTUGUESE, n.pl.A species of geese indigenous to Portugal. They are mostly without feathers and imperfectly edible, even when stuffed with garlic.

RED-SKIN, n.A North American Indian, whose skin is not red – at least not on the outside.

SAINT, n.A dead sinner revised and edited.

Tomeito, tomato, praz…

Oamenilor,

Am făcut rost de ochelari, deci sunt înapoi pe baricadă. Îmi pun ochelarii, văd ce se întâmplă prin țară, mi-i scot, cobor de pe baricadă și mă dau de câteva ori cu capul de perete. (A se observa că am învățat totuși ceva din experiențele recente, mi-am scos ochelarii înainte să construiesc o ușă nouă.)

Pentru că politica rămâne totuși o chestie care mă interesează cât balega de ren, mă duc în bucătărie, îmi pun o oală de cafea și mă apuc să caut alte motive de dat cu capul de pereți, că nu-mi place să mă repet.

Aflu așa că Băsescu, despre care înțeleg că e încă un fel de președinte, a confundat zilele trecute Craiova cu Croația, fix sub nasul unui ministru al Croației Maxima. Pfff. Asta-mi scoate din cețurile întreținute de vapori de alcool ale memoriei o întâmplare care ar putea să fie oarecum semnificativă.

Era prin 1958, sau poate prin 1985, nu-i mare diferență și oricum cui îi pasă. Dormeam în patul meu, sau poate în al altcuiva, să nu fim chițibușari. În Maroc, sau poate în Baroc, deși asta ar însemna vreo două secole și ceva de eroare și nici n-ar face mare lumină în problemă. Nu-i nimic, mâncăm un praz și ne trece. La un moment dat m-am trezit, sau poate m-am înverzit, nu contează, și am pus de cafea. Ori poate de saftea, deși nu mi-e foarte clar cum ar putea să funcționeze asta. Probabil la fel ca un ministru al Craiovei, adică impecabil. În fine, că așa nu mai ajungem nicăieri, după ce mă trezisem sau poate mă înverzisem din patul meu sau al altcuiva în Maroc sau în Baroc, în 1859 sau în 5981, nu contează, și pusesem de cafea sau de saftea, oricine ar putea confunda astea două, s-a întâmplat ceva.

La ușă a sunat un curier. De fapt, la fel de bine aș putea să spun și că a murat un cuier, pentru că e o confuzie ușor de făcut de orice om cu capul întreg. Nu trebuie să fii foarte tâmpit ca să nu știi care e care. Așa, curierul care a sunat sau cuierul murat a scos de undeva un atlas. La fel de bine ar fi putut să fie un atlaz sau un barcaz, doar că în cazul ăsta povestea n-ar mai avea foarte mult sens. Sensul nu pare să fie însă un criteriu pentru nimic zilele astea, dar să zicem că era vorba despre un atlas.

Sprijinindu-mă de ușă, sau poate sprijinindu-se ușa de mine, nu că ar fi vreo diferență, am deschis atlasul. La faza asta, omul (sau cuierul murat) mi-a întins un pix. Sau un chix, dar cu ăsta nu se poate scrie. Nu-i nimic, nici cu Craiova nu se poate juca fotbal, în timp ce cu Croația da, zic eu cu sadism.

În fine, odată cu pixul sau cu chixul a venit rugămintea pentru mine, ca una din babele supreme ale omenirii, să fac un pustiu de bine și să trag niște granițe (sau niște caracatițe?! Eh, mare diferență.) prin atlasul ăla. Nu de alta, dar se pare că lumea era pe punctul de a se lua pe ea însăși în cap. Motivul? Franța era confundată cu Frecăței, jud. Tulcea, nimeni nu se putea hotărî între Spania și Strehaia, lumea care avea treabă la Iași nimerea plină de draci în Irlanda și locuitorii din Sovata rătăceau bezmetic pe străzile Suediei. Nici nu mai încep să zic ce se întâmpla cu cei din Spermezeu și Vatican.

Înțelegând pe deplin dramatismul situației, am luat pixul și am tras cu hotărâre niște linii pe atlasul ăla afurisit. Sigur că eram beată sau mahmură (asta dacă nu eram, din întâmplare, ceată, ceea ce cu personalitățile mele multiple este perfect posibil), deci îmi tremura mâna în ultimul hal. Uitați-vă doar pe harta lumii și o să vedeți cam care-i ultimul hal. Din păcate, abia când am ajuns la final, adică la America de Nord, mi-am dat seama că pot să folosesc o riglă. Sau poate o rigolă, n-o să se supere nimeni pentru așa detaliu.

De atunci, oamenilor, nimeni n-a mai confundat Craiova cu Croația. Din 1859 sau 5891 sau 8915, să nu fim chițibușari. Asta ca să vă dați seama pe ce atlasuri vechi au învățat unii geografie. Cred că București e capitala Budapestei în ele. Eh, e o confuzie ușor de făcut, ba una pe care cântăreții o fac destul de des. S-ar putea trage concluzia că omul își dorește să fie star rock. Sau piatră stas, nu poți să știi niciodată cu chestiile astea.