Antiverbul săptămânii face carieră

Oamenilor,

Revin cu o nouă dovadă că suntem o familie de Cassandre. Noi profețim, nimeni nu ne crede, până se dovedește că avem dreptate și atunci ne crede toată lumea, dar ce folos? Nici una din noi nu e genul de babă „v-am zis io, ha!” Ia uitați-vă la bannerul din dreapta, conform căruia blogul ăsta e un monument cultural. Acum citiți mai departe.

Mâine, la Humanitas Cretzulescu, nimeni altul decât Andrei Pleșu va prelua ideea mea cu antiverbele și va povesti publicului care pe ascuns va molfăi papanași cu dulceață despre antiaforisme. Na. Acum nu o să mă apuc să-l acuz pe Pleșu de plagiat, pentru că atât timp cât cuvintele lui nu sunt aceleași cu ale mele, nu e prim-ministru care scuipă-n sus și se face că plouă. N-o să mă apuc nici să zic aia cu mințile care gândesc la fel, pentru că sunt o babă modestă.

 

Și pentru că tot am adus vorba, vecina Manolescu de la etajul șapte a învățat că înainte de ora 14 dimineața radioul și televizorul se ascultă cu căști. Nu știu de unde, sper că nu bănuiți că aș avea ceva de-a face cu revelația ei, că nu poți să te bagi peste revelația omului. Umblă vorba că descoperirea ar fi avut legătură cu niște C4 conținut de o salată, care a explodat formând literele unui mesaj foarte precis pe tavan, dar, din nou, nu se știe sigur pentru că nu poți să te bagi peste revelația omului. Și oricum așa incident e un lucru comun, nu se poate bănui nimic malițios pornind de la el și o scrisoare anonimă în cutia poștală.

 

Asta a fost paranteza la vorbă, de fapt, că am început să scriu și mi-am dat seama că se aude liniștea. Sigur că nu-i ora 14, ba chiar e mai degrabă ora 18, dar na, poate femeia vrea să fie prudentă, sau îngrozită, sau cum s-o zice. Nu știu, că nu poți să te bagi peste revelația omului.

Despre ce era vorba, că uit teribil de mult de când vecina Manolescu de la șapte mă trezește în fiecare dimineață cu noaptea-n cap la ora 10? Teribil. Să-mi amintesc să fac ceva în privința asta. Așa, era vorba despre antiverbe. Care azi se prezintă sub forma „lucrurile bune se întâmplă celor care așteaptă”. Complet fals, nițel idiot, leneș, pasiv și nepractic. Probabil a fost prima scuză inventată de omul preistoric, care n-avea chef de vânat, ci de uitat la televizor, adică de făcut piruete în peșteră, ca să vadă bizonii de pe pereți alergând. Decât să iasă în frig și umezeală ca să fugă după ceva dihanie comestibilă (riscând simultan și să devină dihania comestibilă a altei dihănii mai dihanie ca el), omul preistoric a decis să aștepte să pice un ren preistoric cu gâtul gata tăiat fix la intrarea peșterii lui preistorice. Vecinul lui, Homo Sapiens, a preferat să-și miște curul leneș și știm cu toții la ce a dus asta.

Așadar, oamenilor, morala antiverbului e: lucrurile rele se întâmplă celor care așteaptă. Cel mai des, moartea.

 

 

Despre lucrurile cu adevărat importante

Oamenilor,

Eu v-am zis să nu mai râdeţi de instituţiile falimensacre ale statului, ca CFR-ul şi Poşta Română. V-am zis că se supără şi scot câteodată, din pământ, din iarbă arsă (voi aţi ieşit din oraşe recent? Trăim în oaze răsfirate prin Sahara şi nici măcar nu ştim) mostre monstruoase de competenţă şi clarviziune, de riscăm să murim cu toţii de apoplexie.

Eu v-am zis şi nu m-aţi crezut. Aţi continuat să faceţi mişto de ele împreună cu mine şi uitaţi că io era să mor de mirare în trenul despre care-i vorba mai jos. Da. Când am coborât din el aveam palpitaţii şi tahicardie, probabil şi din cauză că au trebuit să mă raşcheteze  cu ranga nişte cetăţeni musculoşi fără pic de înţelegere pentru ataşamentul meu faţă de un tren normal în Anormânia.

Eu v-am zis şi nu m-aţi crezut, şi de fapt nu m-am crezut nici eu. Motiv pentru care Universul încearcă să mă asasineze încontinuu cu dovezi că de fapt ţara asta, prin aparentele ei aberaţii, are grijă de sănătatea şi de visurile noastre. Ia uitaţi ce m-a întâmpinat pe mine ieri la Poştă, când am fost să trimit nu contează ce plângere la adresa nu contează cui. Uitaţi-vă şi vă cruciţi cum ne citeşte Poşta Română cele mai ascunse gânduri cu care umblăm la noi zi de zi, în timp ce ne prefacem că vrem excursii culturale şi snoabe, să vedem ruinele unor civilizaţii apuse, să vedem specii rare de peşti, să mâncăm Fugu prins cu mâna de noi înşine, să mângâiem cu privirea războinicii de teracotă, să numărăm pietrele din Machu Picchu, să alergăm după fluturi imperiali, să admirăm banchiza şi focile, să ne chiorâm la Mona Lisa, să auzim chestii nemaiauzite, să cred că aţi înţeles deja. Poftim. Statul, prin unul din reprezentanţii săi de frunte la toate categoriile, Poşta Română, ne bate obrazul amintindu-ne cum are de fapt grijă de noi, dându-ne ceea ce ne dorim cu adevărat, dar nu avem curajul să recunoaştem la agenţia de voiaj. Poftim vedere motivaţională livrată de Poşta Română şi bucuraţi-vă. Acum înţelegeţi de ce primim de fapt tot circul ăsta. Pentru că asta vrem.

Da?

CFR are Tourette

Oamenilor? Se intampla ceva extrem de nelinistitor. Sunt intr-un Regio, carevasazica intr-un personal reformat, si e aer conditionat. Functional. Afara ploua de rupe, totusi pe la niciun geam nu se strecoara nicio cascada. Nu pute, nu-ti vine sa borasti cand te uiti in jur, si de altfel toate lucrurile arata si se comporta de parca m-as fi trezit brusc in Tara Minunilor sau a normalitatii, nu in exercitiul suprarealist care-i Romania. Ploua de baga trenul in pamant, e racoare si va jur ca ma uit disperata dupa lucruri care sa imi alimenteze carcotasenia, dar nimic. Nu stiu cum sa gestionez o asemenea situatie nemaivazuta. Ajutor.

S-a aprins si lumina, doar pentru ca era cumplit de innorat, desi era ora 18. Asa ceva e inadmisibil!

What’s in a name

Oamenilor,

Cred că v-am mai zis cât de rar visez eu. De fapt, dacă nu cumva am visat că v-am zis asta, sigur v-am mai zis-o. Așa că probabil înțelegeți de ce azi dimineață, când m-am trezit, pe lângă planul de a lipi cu căcat ușa vecinilor care s-au mutat de la curte la bloc abia în urmă cu 50 de ani și deci n-au avut timp să afle că la bloc nu se gătește cu ușa casei deschisă (și în general nu se face nimic cu ușa casei deschisă, în afară de intrat și ieșit din zisa casă), cu un nume în cap, am zis că el trebuie să însemne ceva și am acționat în consecință.

S-o luăm însă cu începutul, într-un mod care să nu vă amintească traumatizant că n-ați terminat niciodată de citit „În căutarea timpului pierdut”. Unu: eu nu visez aproape niciodată.  Doi: azi dimineață m-am trezit cu un nume în minte, și e un nume absolut legendar, așa că sigur am visat ceva măreț – doar că nu am exercițiul să-mi amintesc și ce anume. Trei: numele este Peracle și, fiind un hibrid de Pericle cu Petrarca și Sofocle, nu poate însemna decât ceva menit facă istorie.

Așa că am ieșit buimacă din casă în căutarea unei chestii pe care s-o pot numi Peracle, după ce mai întâi m-am uitat atentă de jur-împrejur și am constatat cu regret că nu dețin nimic care ar putea merita acest nume. Biblioteca are, ce-i drept, un nume de poveste, dar el e Atlas și i se potrivește atât de bine, încât nici să visez în fiecare noapte și n-aș visa să-l schimb. Iar veceul nu se poate numi, totuși, Peracle. E ca și cum i-ai zice Oanei Zăvoranu „doamnă”: nu merge, se strică Universul. Toate celelalte lucruri din casă sunt denumite în funcție de cât de des mă lovesc de ele.

Am bântuit așadar câteva ore pe străzi, holbându-mă în toate vitrinele, gurile de canal, în toți copacii și norii, în trei orizonturi și patru tufișuri. Când să renunț cu disperare, așa cum se întâmplă în toate legendele, l-am găsit. Pe un stâlp de pod. L-am luat acasă și acum stau și mă uit la el. Aștept să schimbe lumea și cursul istoriei. E un pițigoi și se numește Peracle.

Pițigoi Peracle.