What’s in a name

Oamenilor,

Cred că v-am mai zis cât de rar visez eu. De fapt, dacă nu cumva am visat că v-am zis asta, sigur v-am mai zis-o. Așa că probabil înțelegeți de ce azi dimineață, când m-am trezit, pe lângă planul de a lipi cu căcat ușa vecinilor care s-au mutat de la curte la bloc abia în urmă cu 50 de ani și deci n-au avut timp să afle că la bloc nu se gătește cu ușa casei deschisă (și în general nu se face nimic cu ușa casei deschisă, în afară de intrat și ieșit din zisa casă), cu un nume în cap, am zis că el trebuie să însemne ceva și am acționat în consecință.

S-o luăm însă cu începutul, într-un mod care să nu vă amintească traumatizant că n-ați terminat niciodată de citit „În căutarea timpului pierdut”. Unu: eu nu visez aproape niciodată.  Doi: azi dimineață m-am trezit cu un nume în minte, și e un nume absolut legendar, așa că sigur am visat ceva măreț – doar că nu am exercițiul să-mi amintesc și ce anume. Trei: numele este Peracle și, fiind un hibrid de Pericle cu Petrarca și Sofocle, nu poate însemna decât ceva menit facă istorie.

Așa că am ieșit buimacă din casă în căutarea unei chestii pe care s-o pot numi Peracle, după ce mai întâi m-am uitat atentă de jur-împrejur și am constatat cu regret că nu dețin nimic care ar putea merita acest nume. Biblioteca are, ce-i drept, un nume de poveste, dar el e Atlas și i se potrivește atât de bine, încât nici să visez în fiecare noapte și n-aș visa să-l schimb. Iar veceul nu se poate numi, totuși, Peracle. E ca și cum i-ai zice Oanei Zăvoranu „doamnă”: nu merge, se strică Universul. Toate celelalte lucruri din casă sunt denumite în funcție de cât de des mă lovesc de ele.

Am bântuit așadar câteva ore pe străzi, holbându-mă în toate vitrinele, gurile de canal, în toți copacii și norii, în trei orizonturi și patru tufișuri. Când să renunț cu disperare, așa cum se întâmplă în toate legendele, l-am găsit. Pe un stâlp de pod. L-am luat acasă și acum stau și mă uit la el. Aștept să schimbe lumea și cursul istoriei. E un pițigoi și se numește Peracle.

Pițigoi Peracle.

Anunțuri

2 comentarii

  1. Babo, se pare ca numele nu e chiar asa de inventat de subconstientul lu’ matale. Sursele mele imi spun ca exista o familie de moluste marine gastropode numite Peraclidae, un soi de melci de mare, cu un reprezentant fosil cu nume fain, Peracle charlotteae, care ar fi un fel de fluture marin, si ceva specii care inca mai exista, Peraclis bispinosa Pelseneer, de exemplu.

    Da’ merge si pitigoiul Peracle. O fi mincat un Peracle diversa si s-a altoit.

  2. Of, Dragoane. Adică pițigoiul meu e o moluscă cu cioc și pene? Așa-mi trebuie. Știam eu că subconștientul nu inventează materialul din vise, doar îl reciclează. Probabil am adormit iar cu televizorul pe Discovery.

    Îmi place ce zici acolo despre cum Peracle are doi spini și face bere. Poate ăsta-i destinul lui, deși nu văd să aibă țepi. I-o fi având pe dinăuntru. Și dacă face și șarlote, cu atât mai bine. Acum măcar știu după ce să mă uit la el. Am prins pițigoiul care face șarlote pe băț. O să fiu și mai bogată decât sunt. Ura!

    Și dacă-i pun un „ș” în față, îl reorientez profesional spre o activitate și mai profitabilă. Știam eu c-am făcut bine că l-am cules.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s