Ușor cu istoria pe scări, maică

Oamenilor,

Dintr-un motiv oarecare, care poate sau nu avea legătură cu faptul că citesc compulsiv toate chestiile care-mi ies în cale (aproape toate, tabloide de metrou nu pot să citesc pentru că mi se se scorojește creierul), vă citez astăzi din studiul Minoritățile din Europa de Est. Romii din România, compus de niște creaturi de la Centrul de Documentare și Informare despre Minoritățile din Europa de Sud-Est. Unde, la pagina 5 (va trebui să mă credeți pe cuvânt și pe numărătoare, pentru că paginile nu sunt numerotate), găsim următoarea chestie:

„ Codul lui Basil, Lupul Moldovei, datat 1654, conține referințe cu privire la tratamentele și pedepsele la care erau supuși sclavii”.

După care ne ducem și ne dăm cu capul de un perete.

Și repetăm.

Deși e de apreciat punctuația corectă, chiar dacă ignorăm faptul că „referințe cu privire la”, dacă nu e pleonasm, ar trebui să fie, avem o problemă gravă. Moldova nu avea nici un Lup pe nume Basil (și nici Busuioc, în vernaculară, în caz că-i dă prin cap vreunui traducător să facă pasul următor). Moldova a avut, în schimb, un Vasile (în franceză „Basile”, engleză „Basil”) căruia i se spunea Vasile Lupu, care nu era chiar un lup, și cu atât mai puțin singurul lup din Moldova, ca să merite o asemenea articulare hotărâtă, venită direct din hăurile franco-românei de început de secol XX să ne bântuie. Era un tip deștept, descurcăreț, probabil primul boier străin de neam care a ajuns domnitor al Moldovei.

Cât despre Codul lui Basil da Vinci din cartierul Moldova, nu pot decât să bănuiesc că se referă la Pravilă, sau Carte de învățătură, dar să zicem că putem accepta și Cod, câtă vreme despre asta e vorba de fapt: despre un cod de legi adaptat, în principal, după surse bizantine. Ceea ce e nasol de tot, chiar și pentru niște oameni care s-au dat grav cu capul de perete în urmă cu mai puțin de 3 minute, este data. Nu de alta, dar în 1654 domnitor în Moldova nu mai era Vasile (a.k.a Basil, dacă ești tâmpit) Lupu, ci ăla de i-a urmat la tron, pe nume Gheorghe Ștefan (nu, nu ăla cu pinaltiurile). Detalii.

Dar decât să ne întrebăm cum a putut un domnitor mazilit în 1653 să scoată un cod de legi în 1654 (pentru că imaginea unui Vasile Lupu – mă rog, Basil Lupul Moldovei, ceea ce-l face să semene a star porno – furișându-se noaptea în tipografia domnească din Iași, ca să tipărească Pravila aia fără să-l prindă rivalul, este periculos de comică), mai bine ne imaginăm că cineva care l-a făcut pe unul din cei mai tari domnitori ai Moldovei o buruiană animală a putut și să inverseze, fără nici un sughiț mental, ultimele două cifre ale anului.

Firește, mai ridicăm o sprânceană când ne aducem aminte că, de obicei, Pravila e datată 1646, dar problema cu sistemul de numerotare a anilor folosit în țările române medievale (bizantin și el) e că e nebun: trebuie să scazi 5508 din anul pe care-l vezi, și chiar și așa, dacă nu știi și luna datei pe care vrei s-o elucidezi, n-ai de unde ști dacă te referi la anul care ți-a rezultat sau la următorul. Pentru că anul începe la 1 septembrie. Pe scurt: pentru lunile ianuarie – august scazi 5508, pentru septembrie – decembrie scazi 5509. Vesel.

În fine, asta ar explica de ce se poate ca autorul textului, beat mort (sper sincer) să fi găsit o sursă excentrică ce dă 1645 pentru „Codul” domnitorului plantă-animal pe care l-a inventat, și pentru că era beat mort, să fi inversat ultimele două cifre, rezultând în total așa: o plantă-animal al Moldovei care a scos un cod la un an după ce nu mai era prin preajmă, fiind nițel ocupat fie cu fuga, fie cu bătăliile, fie cu închisorile turcești.

Și cu asta, încheiem povestea unui citat care mi-a scos peri albi în creier, pentru că doar în capodoperele de presă despre care scriam mai sus mai poți găsi atâtea tâmpenii pe decimetru liniar de text. Și nu e corect, oamenilor, să nu mai beau un pahar de vin în toată viața mea (și cu siguranță nu din Merlot-ul ăla fantastic de aseară, sau din celelalte două la fel de bune de dinaintea lui) dacă e corect. Pentru că babele și așa au o groază de păr alb.

A, dacă vreți să vă distrați (în special pe seama femeii moldovene medievale, care pare să fi fost cea mai la îndemână formă de entertainment, citiți și voi Pravila lui Vasile Lupu, a.k.a Codul lui Basil, Lupul Moldovei).

Anunțuri

Şi gata

Oamenilor,

Cred că sunteţi de acord că nu ne mai rămâne decât să ne facem bagajele şi să plecăm în Tadjikistan, unde să petrecem următorii ani urmărind la singurul televizor din ţară ascensiunea lui Dan Diaconescu până la punctul în care fosta noastră ţară, România, va fi pur şi simplu cartierul general al armatelor oteviste, pregătite să cucerească întreg Universul.

Moment în care, cu tot regretul pentru munţi, dealuri, câmpii, păduri şi pârşi, vom detona bomba atomică în grădina carpatică şi vom ţine un moment de reculegere ca să comemorăm ziua de azi.

 

 

 

Petronia Marcs propovăduiește o erezie!

Oamenilor,

La început a fost cuvântul. El a fost urmat de multe alte cuvinte, de care am avut nevoie ca să mă cert cam cu jumătate din internet, apoi cam cu un sfert din cunoștințele mele reale. Ba nu, exagerez, cam cu cinci dintre cunoștințele mele reale. Ceea ce-i cam același lucru. Mai alaltăieri, era să se lase cu bătaie pe subiect, și chiar acum, când îl deschid și aici, o fac conștientă că m-am lins pe bot de tort cu cremă de zahăr ars și frișcă galbenă și cu fructe înăuntru din partea unor oameni altfel buni.

Deși serios dacă zic ceva de rău, de fapt. Zic foarte pașnic că sunt vehement de acord cu ideea asta (pe scurt, istoria religiilor în școală, DA – religie în școală, NU).

Eu urlu de ani că nu e corect ca religia să fie predată în școli. De decenii, de fapt. Că nu înțeleg retardul ideologic, inexplicabil chiar și într-o țară care manifestă fenomenul ăsta în cam toate domeniile.

Statul român s-a eliberat târziu de biserică, abia Cuza ce-a avut tupeul să facă asta (mai încercaseră să taie din avântul simbiozei câte un Vasile Lupu, câte vreun fanariot ulterior și meteoric, dar fără succes durabil). 1863 e anul secularizării averilor mânăstirești, care la vremea aia însumau mai bine de un sfert din țară. Deci târziu, dar s-a făcut. Școala românească a început să fie modernă, adică să nu se mai adune în jurul bisericii, cam pe la începutul secolului al XIX-lea. Nu e tocmai devreme, dacă te uiți la cum stau lucrurile în alte părți civilizate, dar, din nou: s-a întâmplat de ceva timp.

Și atunci, poate să-mi explice și mie cineva de ce religia are statut de materie de studiu, alături de matematică, limba română și limbile străine, geografie, biologie și istorie, în școala românească? O să sară careva că e opțională. Bullshit.

La modul cel mai serios, vreau să înțeleg de ce nu se poate preda religia celor interesați de ea în centre de educație religioasă organizate în jurul fiecărei biserici. Cum e ea asemănătoare celorlalte materii de studiu. Ce caută în școlile unui stat care a aplicat, teoretic, separarea puterilor.

Și ce beneficiu aduce intelectului copilului memorarea unor dogme pe care nu le înțelege, predate prescurtat, în care poate nu va crede când va crește și va gândi singur și pe care aproape sigur le va aplica prost. De ce le va aplica prost? Pentru că nu i-au fost predate ca formare spirituală, ci ca toceală de școală, pe care o uită imediat ce s-a terminat ascultarea.

Să dai lucrarea de control la credință mi se pare un lucru interesant, dar care se întâmplă pe lumea cealaltă, nu pe banca școlii.

Istoria religiilor, pe de altă parte, te învață că nu faci parte din cea mai cool gașcă de pe lume, singura bună și mântuibilă, adică singura care nu crede degeaba. Nu ești singurul ales. Au mai avut și alții convingerea asta. Nu ești cu nimic special, ba chiar nici măcar original nu ești, pentru că crezi într-un ansamblu de povești compilat din poveștile altora, care în urmă cu multe mii de ani au crezut în ele la fel de grav cum crezi și tu în a ta. Istoria religiilor îți dă perspectivă, imagine de ansamblu – ceea ce duce la toleranță, în loc de habotnicia lui „eu sunt singurul care deține adevărul unic”. Adevărul unic e ăsta, că de aia e unic și universal valabil: umanitatea, ca specie, are o serie de nevoi fundamentale, iar lor le răspund niște mituri fundamentale, din care alege și compune fiecare civilizație ce poate și ce-i convine.

Pe scurt, istoria religiilor e cunoaștere. Religia e dogmă. Ceea ce-i ok, câtă vreme se alege, nu se impune. Deci DA. Istoria religiilor în școli, religia la biserică.

Transformers – the sequel

Oamenilor,

Eu nu mă înșel des, și tocmai de asta recunosc atunci când o fac, că na, chiar și cele mai neplăcute chestii sunt mai puțin neplăcute atunci când trebuie să le faci extrem, extrem de rar. Cum ar fi să mergi la mare.

Nu, cu Grecia am avut dreptate, chiar dacă va dura 10 milioane de ani ca să vă dați seama de asta. Cu altceva m-am înșelat. City of Energy pornit de cei de la Enel anul trecut nu a murit, cum observat eu nu de mult, doar a fost în comă. Adică nu s-a mai auzit nimic de el, dar nici nu s-a renunțat la ideea de a face orașul ăsta puțin mai privibil.

Drept pentru care îmi face plăcere să recunosc că m-am înșelat și să vă zic că City of Energy runda a 2-a vine, vine, vine și ce bine. Din câte înțeleg, înscrieri până duminică pe Facebook, apoi selecția artiștilor, pictură live în Skate Park Tineretului și apoi câte 2 pereți de transformator Enel de decorat pentru fiecare câștigător. Plus ceva 2000 de lei, pentru pensule și spray-uri, pentru că electrocutarea doare, bănuiesc.

Nu premiul e ideea și, sinceră să fiu, în afara situației în care descopăr că vreun cunoscut care nu mi-e antipatic sau vreun amic s-a strecurat printre concurenți, mă doare-n cot cine câștigă. Eu vreau să văd ceva privibil în București, pe niște chestii care în mod obișnuit nu sunt cunoscute tocmai ca monumente de estetică urbană. Și cred că și voi vreți la fel, de fapt știu asta pentru că în momentul ăsta citiți acest text, ceea ce înseamnă că aveți ochi.

Așa că hai cu City of Energy-ul înainte, Enel. Și ai putea să promovezi rezultatele punându-le pe verso-ul uneia dintre foile romanului pe care-l primesc în fiecare lună pe post de factură, zic. Când faci ceva mișto, și pe urmă taci ca mortu-n păpușoi pe temă, nu se cheamă chiar că n-ai făcut, dar nici departe nu e.

Doi porumbi și-o tufă de ferigi

Oamenilor,

Vineri seară, sună la ușă careva. Așteptam să vină omul pe care trebuia să-l bat pentru că apometrul face ca elicopterul, așa că am lăsat toporul după ușă și am deschis. Când colo, M., un fel de cunoștință din alte timpuri – din specia celor care n-ar trebui să cuvânte. În fine, las ușa, îi fac loc să intre, „Bună” – „Bună”, „Ce mai faci?” – „Ăăăăă… Ce cauți la mine-n casă?”, politețuri din astea de început.

Nu vă chinui cu toată povestea, pentru simplul motiv că creierul meu e suficient de deștept încât să fi șters nu mai puțin de 2 ore din seara de vineri. (Din păcate pentru mine, nu din motivele pentru care șterge de obicei ore.) Să sărim direct la momentul de dinaintea momentului în care i-am plantat lui M. o ferigă în cap, și prin „în cap” vreau să zic chiar în cap, nu cum zic oamenii de obicei greșit că poartă un fes urât în cap, vrând să spună de fapt „pe cap”, pentru că nu poți să ai un fes în cap și să fii viu. Nu, M. poartă acum o ferigă în cap, dar nu cred că cineva din cunoscuții ei observă vreo diferență.

Dar să revin. Trecuseră vreo 2 din cele mai anoste ore pe care le-am petrecut în viața mea. Zic să-i închid gura cu ceva, că nu înțelesese de primele șaișpe dăți când i-am explicat că nu mă interesează ceasul ei biologic și nici dacă ar trebui să-și ia mașină. Așa că scot niște porumb din ăsta de fiert, și-l bag la microunde (dacă nu știați că se face în 6 minute, și nu mai trebuie să așteptați juma de oră, să vă opăriți și să spălați oale după aia, aflați acum și fiți de acord că cine nu are bătrâni nu știe la ce poate fi folosit cuptorul cu microunde).

M. vede că pun porumbul în cuptor și zice vag: „a, ce fain”.

Mai scot unul și face: „a, pentru mine?… Vai, ce bine, știi, porumbul e foarte sănătos… Dar eu sunt la dietă…”

Unele babe o mai iau razna câteodată, eu cred ferm că de la lipsa de zahăr. Mă uit la ea cu juma de ochi și-mi explică doct: „depinde cu ce topping îl mănânci”. Clipește cunoscător, convinsă că mi-a zdruncinat temeliile lumii.

Acum mă uit la ea doar cu un sfert de ochi, că nu merită mai mult. Și decid că dacă orzul nu trebuie stricat pe gâște, porumbul nu trebuie stricat pe M., dar o ferigă ar fi exact ce-i trebuie. Pentru că sunt atât de grăbită s-o servesc, nu mai apuc s-o mai scot din ghiveci, dar M. e fată de treabă, nu se supără ea pentru atât lucru. Nu s-a supărat ea nici când mi-a folosit prosopul de față să se șteargă la cur, în excursie în clasa a șaptea. Din greșeală.

Așa că vă întreb și eu pe voi: cu ce mama dracu topping își mănâncă oamenii porumbul fiert pe planeta asta? Că în afară de cazul în care ți se urcă pisica pe el și ești prea somnoros ca să-ți dai seama, și bagi porumbul în gură cu știulete și cu mâță cu tot, chiar nu pot să-mi imaginez ce poți să mai pui pe el în afară de sare?

Vești marca Fuck

Oamenilor?

Heh. Tocmai cablam niște circuite pe o rachetă cu căcat, când mi-am dat seama că Grecia o să reușească să facă fizic ce n-a reușit să facă economic, anume să arunce în aer Europa.

Ieri, a venit pisica Fuck să-mi spună disperată că Santorini s-a ridicat cu 14 cm. M-am oprit din ce făceam și am dat din cap îngrozită. Acum na, ce ți-e și cu contextul ăsta, când e vorba de insule, mai ales de unele vulcanice care au cazier, e destul de impresionantă o ridicare de 14 cm.

Am trimis-o pe Fuck înapoi la ea acasă și am continuat să montez circuitele pe racheta cu căcat al cărui prototip e aproape gata. Ca să văd azi că doar ce a fost un cutremur în Creta.

Dacă nu înțelegeți, întrebați civilizația minoică. Ah, da. N-aveți de unde s-o luați. Exact.

Marcs vs E.T

Oamenilor,

Da, bine, le-am băgat pe Rhetta și Veta la un sanatoriu ca să le fur tablourile și să le fumez pisicile. Am reușit de minune, n-a trebuit decât să le momesc că le duc la Dracula Bass. Asta era acum câteva luni, ca să vă dați seama ce ușor sunt uneori de păcălit niște babe care, totuși, le-au văzut pe toate. Amândouă în același sanatoriu, ca să ne distrăm. Doar că trebuie mutate constant între vreo 20 de locuri prin rotație, ca să aibă timp să renoveze ăia în urmă.

Acum că am lămurit chestia asta, să vă zic ce aveam de zis, că de asta am venit aici. Altfel stăteam și mă holbam la un Tonitza deghizat într-un Luchian fals, pictat de Tonitza, așa cum fac de două luni aproape fără pauză. Dar înainte să vă zic, trebuie să vă pun să faceți un exercițiu de memorie: mai țineți minte că, dintre rudele Marx de toate gradele *de nebunie, eu eram singura care nu se întâlnise încă nici cu un extraterestru, nici cu Dumnezeu, nici cu vreo combinație a celor două? Observați că vorbesc la trecut, da? Bun.

Sper că înțelegeți din asta ce trebuie, anume că acum opt seri am salvat planeta. Poate chiar galaxia, să fim realiști.

S-a întâmplat așa: stăteam pe terasă și mă uitam la stele. Nu le vedeam, firește, pentru că eram în mijlocul Bucureștiului. Adică se vedeau vreo trei, dar n-aveam de unde să știu dacă nu erau murdari ochelarii, așa că de fapt se poate spune mai corect că stăteam și mă holbam la cer. Preventiv, vă zic că nu beam și nu băusem nimic.

Când deodată, dintr-un copac a sărit la mine un extraterestru. Fără bancuri din alea ridicole de le filmează câte un idiot pe săptămână, aiurea prin lume, și ajung după trei ani pe post de noutate la știrile de la Antena 3. Nope. Cât se poate de real, cu formă inteligentă (e greu să vă explic cum îți dai seama, privind la o ființă spațială, că are o formă inteligentă. E suficient să vă zic că te simți brusc destul de prost.) și lucire metalică, discretă. Dacă-l vedea careva de pe blocul vecin, putea lesne să creadă că se uită la o babă care și-a scos la plimbare costumul de înmormântare. Dar nu se vedea, deși era lună plină (dacă stau să mă gândesc, poate de asta stelele… Să revenim.)

Abia l-am văzut io, și a aterizat la un metru de mine. N-a scos nici un sunet, totuși mi-a devenit clar că venise că supună Pământul. Și voia să înceapă cu terasa mea. Acum, eu accept multe, că mă interesează prea puțin dacă Pământul e condus de extratereștri, de idioți sau de oculta francmasonă cruciferă sau cum dracu li se zice grupurilor secrete în care simt nevoia să creadă oamenii fără ocupație. Dar să nu înceapă cu terasa mea, că abia am eliberat-o de vecini stupizi. Chiar n-aveam chef de vecini galactici stupizi.

Ne-am luptat scurt, n-a avut nici o șansă. Măgarul (sau care o fi echivalentul măgarului pe planeta de unde o fi venit) a reușit să mă lovească cu o armă cu laser triunghiular, dar l-am făcut bucăți repede. L-am și pus la uscat, între timp, să-l am pe iarnă, dar se pare că l-au și cules ai lui, pentru că a dispărut. În locul lui, am găsit un bilet de scuze și o sticlă de Carmenere de Santa Elena, de care-mi place mie. Și un fel de generator de ceva, nu-mi dau seama ce e, pentru că arată pătrat și face bâz. Știu doar că de când îl am, nu se mai aude nici un zgomot în afara casei, indiferent cât de tare dau muzica sau ce experimente explozive fac.

Acum stau pe canapea, scriu cu pickhammer-ul pe perete și mă gândesc că era bine dacă schimbam și noi o vorbă, ceva. Și-o fi făcut o impresie nasoală.

Eh.

A, nu mă credeți. Poftim:

Și-n plus, când l-am pocnit cu capul în gură, s-a întâmplat ceva transfer de cunoștințe și am dezlegat o enigmă care mie nu-mi dădea pace de când am făcut cunoștință cu WordPress-ul. Cum scriu justified. Eu zic c-a meritat cicatricea.