Babelor,
Azi dimineață am ieșit din casă să văd ce se mai întâmplă prin lume. N-am făcut nici doi pași, că m-am împiedicat de un bărbat care plângea. Era Sorin Oprescu. I-am dat un șut în cur ca să se ridice, i-am dat o pereche de palme, așa cum cere datina strămoșească, și i-am oferit o cafea din cele patru pe care le aveam în buzunar.
– Ce e, primare?, l-am întrebat privind cum își opărește buzele și începe iarăși să plângă.
El, nimic. Lacrimă, lacrimă, muc, lacrimă. A scos un șervețel din sacou și și-a suflat nasul. Cu același șervețel și-a uscat ochii. Și-a aprins o țigară și a izbucnit din nou în plâns.
– Nu mai sunt borduri, a șoptit printre suspine.
– Cum?, am întrebat.
– Nu mai sunt! Le-am pus pe toate! Ultima tranșă am luat-o din Suedia și am pus-o pe Dacia, și acum nu mai avem borduri, și în câteva săptămâni sunt alegerile și o să trebuiască să punem iar borduri și nu mai avem de unde să luăm! Nu pot să las orașul fără borduri! Cetățenii au încredere în mine! Se așteaptă să le pun borduri noi odată la trei luni, și eu de unde iau acum borduri? De unde, doamnă Marx? Spuneți-mi, de unde?
Mi-am aprins și eu o țigară, am mâncat un sandviș, am stins țigara și l-am bătut pe spate pe primarul abătut.
– Stai liniștit, i-am zis. Se poate și fără.
– Nu se poate! Adică știu că se poate, dar nu știu cum!
Mi-am aprins altă țigară. Ceva îmi spunea că fumez cam mult. Altceva îmi spunea că ce dacă.
– Fii atent, i-am zis. Bordurile sunt de domeniul trecutului. Bordurile sunt anii 90 și anii 2000, dar noi suntem acum în 2012. Asta nu mai este era bordurilor. Asta este era câinilor comunitari.
Oprescu m-a privit neînțelegând nimic. I-am mai dat două palme și am continuat.
– Care este cea mai mare problemă a Bucureștiului? Câinii. Câinii vagabonzi. Și de ce este ea o problemă, eh?
Oprescu s-a gândit un minut. Apoi s-a gândit altul.
– Pentru că sunt răi și mușcă oamenii și oamenii mor?, a răspuns cu speranță în glas.
– Nu, am zis. Pe oameni îi doare în cur de mușcături și moarte, altfel n-ar fi ales numai idioți care n-au fost în stare să rezolve problema. Nu, adevărata problemă este că acești câini sunt foarte urâți. Și știi de ce sunt foarte urâți? Pentru că nu sunt câini de rasă; sunt niște corcituri amărâte, gri sau negre, prăfuite, schiloade și răgușite. Oamenilor le este rușine de acești câini, primare. Ce zice un străin care vine în România și este atacat de o haită de vagabonzi? Îți zic eu ce zice: „ce câini urâți au românii!”. Fix asta. Și pleacă și nu se mai întoarce niciodată. Ei, și iată că acum vin eu și îți zic ce trebuie să faci.
Am tăcut. Sorin Oprescu se uita la mine ca la Dumnezeu.
– O ofrandă, am spus.
– Să fac o ofrandă câinilor?, a întrebat Oprescu.
– Nu, mie, am zis.
– Cât?
– Jdemii de dolari.
Primarul a scos din buzunar suma cerută și mi-a întins-o. Am băgat-o în sutien și am continuat.
– Trebuie să înlocuiești câinii vagabonzi cu câini de rasă, am zis.
– Nu înțeleg, a spus Oprescu.
– Simplu, i-am explicat: strângi toți maidanezii de pe străzi și îi duci la adăposturi. Sau faci mânuși din ei. Sau faci carne de porc, nu asta contează. Ei, după care aduci în locul lor câini de rasă: dalmațieni, pinscheri pitici, fox terrieri, șoricari, dobermani, caniși, lupi germani – te orientezi și tu. Toată treaba o faci pe banii primăriei, desigur. După care, odată la cinci-șase luni, aduci alți. Una la mână, pentru că oamenii o să îi fure, a doua la mână pentru că cei care nu vor fi furați vor face pui corciți, adică o nouă generație de maidanezi, care vor trebui stârpiți. Și tot așa. Ce zici?
Primarul notase tot ce-i zisesem, și începuse deja să dea telefoane.
– E o idee genială, a spus. Mă mir că nu ne-a venit mie sau înaintașilor mei! M-ai salvat! Ai scăpat orașul de la… Mă rog, ai salvat și orașul! Ești mai ceva ca Batman! Îți mulțumesc!
Am acceptat cu modestie laudele și mulțumirile lui și m-am dus la piață. N-am găsit nimic din ce căutam, dar la întoarcere m-am oprit la un restaurant chinezesc și am mâncat vită cu ceapă. Deși au trecut vreo 11 ore de atunci, o râgâi și-acum.
Vă pup,
Rhetta