Nu știu de ce, dar am făcut o faptă bună pentru care am primit jdemii de dolari

Babelor,

 

Azi dimineață am ieșit din casă să văd ce se mai întâmplă prin lume. N-am făcut nici doi pași, că m-am împiedicat de un bărbat care plângea. Era Sorin Oprescu. I-am dat un șut în cur ca să se ridice, i-am dat o pereche de palme, așa cum cere datina strămoșească, și i-am oferit o cafea din cele patru pe care le aveam în buzunar.

– Ce e, primare?, l-am întrebat privind cum își opărește buzele și începe iarăși să plângă.

El, nimic. Lacrimă, lacrimă, muc, lacrimă. A scos un șervețel din sacou și și-a suflat nasul. Cu același șervețel și-a uscat ochii. Și-a aprins o țigară și a izbucnit din nou în plâns.

– Nu mai sunt borduri, a șoptit printre suspine. 

– Cum?, am întrebat.

– Nu mai sunt! Le-am pus pe toate! Ultima tranșă am luat-o din Suedia și am pus-o pe Dacia, și acum nu mai avem borduri, și în câteva săptămâni sunt alegerile și o să trebuiască să punem iar borduri și nu mai avem de unde să luăm! Nu pot să las orașul fără borduri! Cetățenii au încredere în mine! Se așteaptă să le pun borduri noi odată la trei luni, și eu de unde iau acum borduri? De unde, doamnă Marx? Spuneți-mi, de unde?

Mi-am aprins și eu o țigară, am mâncat un sandviș, am stins țigara și l-am bătut pe spate pe primarul abătut.

–          Stai liniștit, i-am zis. Se poate și fără.

–          Nu se poate! Adică știu că se poate, dar nu știu cum!

Mi-am aprins altă țigară. Ceva îmi spunea că fumez cam mult. Altceva îmi spunea că ce dacă.

–          Fii atent, i-am zis. Bordurile sunt de domeniul trecutului. Bordurile sunt anii 90 și anii 2000, dar noi suntem acum în 2012. Asta nu mai este era bordurilor. Asta este era câinilor comunitari.

Oprescu m-a privit neînțelegând nimic. I-am mai dat două palme și am continuat.

–          Care este cea mai mare problemă a Bucureștiului? Câinii. Câinii vagabonzi. Și de ce este ea o problemă, eh?

Oprescu s-a gândit un minut. Apoi s-a gândit altul.

–          Pentru că sunt răi și mușcă oamenii și oamenii mor?, a răspuns cu speranță în glas.

–          Nu, am zis. Pe oameni îi doare în cur de mușcături și moarte, altfel n-ar fi ales numai idioți care n-au fost în stare să rezolve problema. Nu, adevărata problemă este că acești câini sunt foarte urâți. Și știi de ce sunt foarte urâți? Pentru că nu sunt câini de rasă; sunt niște corcituri amărâte, gri sau negre, prăfuite, schiloade și răgușite. Oamenilor le este rușine de acești câini, primare. Ce zice un străin care vine în România și este  atacat de o haită de vagabonzi? Îți zic eu ce zice: „ce câini urâți au românii!”. Fix asta. Și pleacă și nu se mai întoarce niciodată. Ei, și iată că acum vin eu și îți zic ce trebuie să faci.

Am tăcut. Sorin Oprescu se uita la mine ca la Dumnezeu.

–          O ofrandă, am spus.

–          Să fac o ofrandă câinilor?, a întrebat Oprescu.

–          Nu, mie, am zis.

–          Cât?

–          Jdemii de dolari.

Primarul a scos din buzunar suma cerută și mi-a întins-o. Am băgat-o în sutien și am continuat.

–          Trebuie să înlocuiești câinii vagabonzi cu câini de rasă, am zis.

–          Nu înțeleg, a spus Oprescu.

–          Simplu, i-am explicat: strângi toți maidanezii de pe străzi și îi duci la adăposturi. Sau faci mânuși din ei. Sau faci carne de porc, nu asta contează. Ei, după care aduci în locul lor câini de rasă: dalmațieni, pinscheri pitici, fox terrieri, șoricari, dobermani, caniși, lupi germani – te orientezi și tu. Toată treaba o faci pe banii primăriei, desigur. După care, odată la cinci-șase luni, aduci alți. Una la mână, pentru că oamenii o să îi fure, a doua la mână pentru că cei care nu vor fi furați vor face pui corciți, adică o nouă generație de maidanezi, care vor trebui stârpiți. Și tot așa. Ce zici?

Primarul notase tot ce-i zisesem, și începuse deja să dea telefoane.

–          E o idee genială, a spus. Mă mir că nu ne-a venit mie sau înaintașilor mei! M-ai salvat! Ai scăpat orașul de la… Mă rog, ai salvat și orașul! Ești mai ceva ca Batman! Îți mulțumesc!

Am acceptat cu modestie laudele și mulțumirile lui și m-am dus la piață. N-am găsit nimic din ce căutam, dar la întoarcere m-am oprit la un restaurant chinezesc și am mâncat vită cu ceapă. Deși au trecut vreo 11 ore de atunci, o râgâi și-acum.

 

Vă pup,

 

Rhetta

Anunțuri

Break on through to the other side

Oamenilor,

Sper că v-aţi obişnuit deja ca, după absenţe din ce în ce mai lungi, să apar de nicăieri (nu, pe bune, chiar de nicăieri. Fireşte, nu pot să spun nimic despre nimic, ce fericire că limba română nu cunoaşte decât la nivel de logică dubla negaţie) şi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat (din nou), să vă zic ceva.

Deci la treabă.

Am revenit pentru că cineva trebuia să vă semnaleze că mayaşii au avut dreptate. Multă lume care se consideră inteligentă sau cultivată râde de istericalele exegeţilor moderni şi tâmpiţei ai calendarului Maya, care-au reuşit să molipsească în aşa hal o parte tembelă de populaţie, încât francezii au închis un munte şi cercetătorii s-au chinuit în disperare de cauză să descopere continuarea calendarului, că nu te pui cu ditamai self-fulfilling prophecy, oamenii sunt suficient de proşti încât să moară de frica de-a muri. Cum se întâmplă de multe ori, din cauza idioţeniei adepţilor, un adevăr risca să fie compromis, aşa că a trebuit să mă ridic de pe canapea şi să parcurg toţi cei 4,3 metri până la laptop.

Calendarul ăla Maya are dreptate, indiferent de urmarea lui extrem de oportun trezită dintr-o peşteră. Se încheie o eră şi începe alta. Poate. Poate, din contra, o s-o luăm de la capăt, sau poate o s-o lălăim într-o tranziţie permanentă ca permanentul doamnei Mircescu de la trei, adică prost. Dar important este că o eră s-a încheiat.

Astăzi, pentru prima oară, la observaţia unui comentator de fotbal cum că o echipă românească n-a avut noroc, colegul lui l-a corectat: „nu ţine de noroc”. Oamenilor, vă jur, am simţit cum s-a zguduit calota arctică, şi vă jur că aurora boreală va fi superbă în seara asta. Păcat că inuiţii o să se uite la ea cu mirare şi n-o să ştie de la ce i se trage. Chiar păcat că, în această epocă a comunicării peste tot şi-n orice fel, inuiţilor n-o să le treacă prin cap să se uite pe net, ca să afle că aurora fabuloasă care le-a luminat sufrageria iglu-ului a fost cauzată de un comentator român de fotbal care a scos vina din curtea norocului.

A, şi încă ceva: mai aveţi nouă zile la dispoziţie ca să vedeţi „Artistul şi puterea” la Biblioteca Naţională. Nici măcar nu glumesc. Nu ştiu cum au avut curajul s-o facă acolo, în foaierul de la parter, dar merită. Şi prin „merită”, vreau să zic trebuie. Ştiu din surse sigure că o să apară în calendarul Maya pe anul viitor.

Întrerupem programul de linişte şi pace…

Rhetto,

Am ieşit din hibernare ca să-ţi spun că te urăsc. Între urale de bucurie (nu ţi se pare simpatică limba română, cum pune ea aşa aproape „ură” şi „urale”? Nu că e aşa, ca un politician tembel dezlănţuit ca ciuma pe seama oamenilor? Las’ că înţelegi acuşi.), poate te întrebi de ce.

Nu, nu pentru că mi-aţi lăsat mie de plătit întreţinerea, de pot să intru în casă numai de pe acoperiş şi la ore imposibile, la care ar trebui să beau. Ceea ce nu pot să fac, pentru că alcoolul şi înălţimile sunt o combinaţie mai rea decât adidaşii tăi şi bocancii Vetei, simultan în acelaşi hol. Nu de asta.

Nici pentru că pisicile voastre mi-au devorat un perete şi canapeaua, noroc că dorm cu uşa încuiată şi în armură de când cu mizerabilul ăla care a încercat să mă sugrume pentru că l-aş fi călcat, chipurile, cu tocurile pe ochi.

Nici măcar pentru că toate capcanele cu declanşare programată pe care le-aţi pus pică acum în capul meu, încât chiar să nu mă pândească administratorul zi de zi, şi tot n-aş putea să intru în casă ca oamenii, e coadă de reclamanţi la uşă de zici că-s Sfânta Parascheva.

Nu. Te urăsc pentru un paragraf, unul simplu şi mititel, şi în care, culmea, aveai dreptate. Tocmai de asta e detestabil. Fiindcă trebuia să ştii că din paragraful ăsta aparent inofensiv: …

” ND va fi votat o grămadă de PDLiști dezamăgiți, iar dacă se plasează înaintea lui Prigoană, ceea ce mi se pare mai curând probabil decât posibil, Udrea ar cam trebui să își strângă gențile și pantofii de pe biroul ei de la PDL București, după ce a tras cu dinții să îl impună pe mustăcios. Ceea ce sper că se va întâmpla, de altfel.” (Amintesc că ND înseamnă Nicuşor Dan, cu care tu ţineai. Ce s-a mai întâmplat cu el, oricum? L-ai sechestrat să te înveţe matematică? Ştii că eşti fără speranţă la capitolul ăsta. A, nu ştii? Noi, toţi ceilalţi, ştim; de când ne-ai fugărit cu drujba ca să recunoaştem că triunghiul are patru laturi.)

… O să iasă o tragedie. Anume, că Elena Udrea chiar o să-şi strângă pantofii de pe sub birourile din Bucureşti. Ce nu ai prevăzut, Rhetto, în graba ta s-o detronezi pe Mama Omida, a fost că nici o boală nu dispare aşa, în senin. Bolile numai apar din senin, odată ajunse în ceaţa românească nu le mai place seninul şi nu o să se întoarcă acolo. Deci,  unde o să se ducă, poate te întrebi, încercând să înţelegi, totuşi, de ce te urăsc aşa de tare încât ţi-am otrăvit pisicile?

Îţi spun eu unde o să se ducă. O să se ducă la Roman, Rhetto, să candideze acolo, chestie pentru care cred că o să-ţi mai cumpăr vreo trezeci de pisici, ca să le pot otrăvi şi pe alea. Fiindcă tu i-ai dat ideea. Na, poftim. Elena Udrea ne citeşte. Şi, datorită ţie, acum e periculos de aproape de livada mea de ţuică de la Dorohoi, despre am povestit, deci nu ai nici o scuză că nu ştiai. Şi pe care livadă o s-o facă destinaţie turistică, pentru că asta ştie să facă, mi se pare. Nu? O să mai rămână din livada mea de ţuică doar o frunză, pe care să o pună în locul ofiliturii ăsteia de brand turistic. Ştiai că nu i-a ieşit cu turistificarea (sau cum dracu s-o zice) Drumului Vinului. Ştiai asta, şi tot i-ai pus sub nas alternativa.

Aşa că vreau să te anunţ că tocmai te-am abonat la Etno TV. Te-ntrebi  care-i şpilul? E singurul canal tv pe care-l mai ai şi ţi-am furat telecomanda, ţi-am stricat butonul de pornire/oprire şi ţi-am lipit ştecherul tv-ului în priză. Nici nu te gândi să umbli la siguranţe sau cabluri, sunt blindate. Audiţie plăcută.