Din sertarul cu orori sau de ce n-a murit fotbalul

Mă babelor,

Ieri. Ce să facem şi noi, tocmai hăpăiserăm nişte Evereşti de clătite şi digeram delicat în salon. Petronia tolănită pe sofa, Veta plutind în hamac (da, avem un hamac în salon, parcă nu ştiţi), eu lăfăindu-mă în jilţ şi pufăind dintr-un trabuc. Rhetta curăţa o carabină, cel puţin aşa zicea, deşi mie-mi semăna mai mult a mortier. Pe undeva prin bucătărie era şi Fraila, care încerca să-şi scoată ce-i mai rămăsese din antebraţul drept dintre fălcile lui Aldo, o mangustă pe care o salvase de la o grădină zoologică în executare silită de prin Uruguay, parcă. Ca de obicei când digerăm clătite, ne tot gândeam ce răutăţi asasine să le mai aruncăm cititorilor fideli ai acestui blog, fincă de prea multă vreme o tot lălăim aşa, în re minor. După nu prea multe negocieri în trei (Veta era în levitaţie şi n-a mai participat până la urmă, nu ştiu, făcuse inhalaţii cu nişte ciuperci dubioase, cică pentru răceală, bref, Veta era high), ne-am oprit la nişte muzică. Sau anti-muzică, dacă vreţi, sau muzică la minus unu, pe scurt, genul ăla – fincă asta e ideea – care să vă facă să scrâşniţi din dinţi şi din urechi, să aveţi coşmaruri o lună încheiată, cearcăne mov până sub buric şi să înghiţiţi trei boxpaleţi cu bromazepam la fiecare masă. Din zece la puterea trei catraliarde de idei, alegerea a fost dificilă, dar am convenit – să zicem că unanim – la ce va să vie mai jos. Dacă săriţi cu ceva contribuţii şi-o punem de-un top horror, poate vă dăm premii. Clătite, antebraţul Frailei sau un tupperware de-al Vetei cu ciuperci. Poate. Poate nu.

Tortura la care am zis că merită să vă supunem e cruntă. Dacă v-am fi îndesat într-un borcan cu formol de la I.M.L. lângă un foetus mutant cu cap de crocodil la fel de mutant şi pe care nici Hieronymus Bosch nu l-ar fi imaginat, zău că aţi fi ieşit în câştig. Dar am zis că e mai sadic din partea noastră să vă dăm imnul suporterului suburban-şantieristic, lălăiala aia oribilă care a resuscitat brusc fotbalul acum mai bine de patruzeci de ani. Pentru că da, da, babelor, în şaijnouă fotbalul trăgea să moară. Brazilia se făcuse de cacao două campionate mondiale la rând, ba mai mult, pe ultimul englejii îl furaseră ca nişte asfaltangii, şi ştiţi cu ce ? Ă ? Ştiţi ? Cu o bară, buei, da, cu o bară, repetaţi după mine: baaa-răăăă, fincă arbitrul văzuse linia porţii probabil că pe peronul de la metrou. Deci în şaijnouă Pelé se apropia de treij’ de ani, George Best începuse să stea mai mult prin birturi, UTA tocmai luase un opt-la-zero din poanieu de la cine ? de la polonezii ăia de la Legia Varşovia… Era nasol, ce mai. Şi totuşi, uau, splendid, îmi ziceam (da, nu sufăr fotbalul, contrar restului babelor, dar să trecem). Splen-did. Îmi frecam mâinile la gândul că fotbalul avea să dispară, sau să rămână cel mult un suvenir, o chestie de scos pe la bâlciuri cu reenactment, ceva ca turnirurile medievale, bref, un subiect de scurt-metraje documentare. Şi că am să pot, în fine, să mă uit tihnit la competiţiile de curling feminin. Fără să vină Rhetta să plescăie ca să-mi schimbe postul doar ca să se uite la Rică Răducanu şi la Rickenbacker ăla, sau Beckenbauer, sau Adenauer, cum l-o mai fi chemat.

Aşa. Şi na că vin ceapiştii îngălaţi cu sinistroza. Fe-Ce-Luu-duuuş, Fe-Ce-Luu-duuuş, hăăă-hăăăă-hăăă, Fe-Ce-Luu-duuuş. Bucata cică putrezea vesel într-o ghenă de vreo opt ani şi ăştia ce fac, mă ? O scot aşa la plezneală, o curăţă de igrasie, o pun de umplutură pe un disc că n-aveau nimic altceva şi ajung number one în Billboard. Hăă, ne-a făcut ăştea imn, iuhuu, nea Gelu, aidi bre la stadion, trăească forbalu ! Să nu pui mâna pe topor ? Ce dinamită şi-ar fi luat băieţii dacă Tlönianul era acolo, la vremea aia… Da’ mă rog, hai, destupaţi bromazepamu şi ascultaţi, priviţi, suferiţi în spasme. Faceţi convulsii spumegânde la prezenţa scenică a domnului solist vocal, lăuntric şi visceral penetrat de soul. Simţiţi sfredelul dentistului pe creier admirând cămaşa încheiată la ultimul nasture, vesta etno de scăpat de la cenaclul Flacăra şi privirea de merluciu prăjit la bufetul gării. Tăvăliţi-vă pe sublima coregrafie de sculer-matriţer ieşit din crâşmă cu trei la mie-n sânge şi agăţat de bară în tramvaiul şaişpe între Batiştei şi Bulevardul Carol I. Sau de şofer de T.I.R. cu volanul pe dreapta şi cu pană stânga faţă, călare pe un drum forestier. Las-o bă, la punctu mort… Dacă n-ar fi avut perciunii stângi traşi peste chelie şi lipiţi cu prenadez peste urechea dreaptă, ar fi fost însă chiar drăguţ, cu mustăcioara lui à la Piticu Grs in his early years. Însă cred că e certat cu doamna (domnul ? domnişoara ?) de la tobe. Păcat.

Zece ani mai târziu, fotbalul devenea nemuritor. Soarta i-o pecetluia altă tortură pe care v-o oferim, cu mult albastru de metilen şi multă untură de peşte, fincă văd că mai mişcaţi. Ia faceţi voi un mic karaoke pe ea, à la eighties: Olema, muare miliţia ! Fincă asta era versiunea subtitrată en vogue.

Mai vreţi ?

Hai, gata cu prostiile,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Cuvinte cu băşini în cap (serial etern)

Oamenilor,

Luăm o pauză de la antiverbe (care-s şi ele, de fapt, în pauză, după cum corect a observat arbitrul de fotbal din voi) ca să ne bucurăm sufletele mici şi negre (al meu e şi pătrat, na, dar nu toată lumea reuşeşte asta) tot cu cuvinte fără sens, dar cu băşini în cap.

Asemenea cuvinte există mult prea multe, dezlănţuite de armate de idioţi să zburde nestingherite pe coclaurii lumii, dar acum mă refer la o brutărie. Care în sine n-are nimic greşit, că lumea mănâncă şi pâine. Ba chiar are ceva pozitiv: mâncând pâine, lumea nu poate să emită concomitent cuvinte cu băşini în cap, având atât gura, cât şi mâinile ocupate. Doar că brutăria s-a gândit la asta, şi cum nu putea permite riscul scăderii densităţii de cuvinte cu băşini în cap pe km pătrat, şi-a asumat sarcina de a repara incapacitatea temporară pe care o produsese ea însăşi.

Văd că vă pulsează ciudat nişte vene-n gât. Bine:

1. Cuvintele cu băşini în cap sunt cealaltă specie de cuvinte (pe lângă cea a cuvintelor necesare şi care transmit chestii),  care nu transmit decât un singur lucru: prostie în stare pură. Reprezentanţii ei şi-au petrecut eternitatea închişi într-un beci întunecos şi umed de nicăieri. De unde au fost eliberaţi de poeţii pre-renascentişti italieni, dată fiind părerea mea generală despre poezie şi despre Dante în special, cu care m-am ales în urma lecturii şmirgheluitoare a Divinei Tragedii. Odată scăpate din beciul gândirii, cuvintele cu băşini în cap s-au împrăştiat peste tot, păstrând totuşi o densitate mai mare în textele care trebuie să convingă oamenii că ceva: publicitate, afaceri, licenţe şi disertaţii, cronici plastice sau muzicale (şi culinare, mai nou), cataloage de expoziţii şi licitaţii de artă, mobilă, modă şi vibratoare. Le puteţi de altfel observa, sigur, cel puţin o dată pe zi în statusul de Messenger sau Facebook, ori în tweet-ul cuiva. Sunt cuvintele pretenţioase care nu înseamnă nimic, dar au o părere foarte bună despre ele însele, la fel ca şi oamenii care le folosesc.

2. Printre sutele de mii de brutării ale planetei, există în Bucureşti una care se cheamă Concordia Bakery.* Ea s-a aşezat la parterul uneia dintre clădirile de birouri cu nume cu băşini în cap din piaţa Victoriei, anume Premium Plaza (poftim, am şi exemplificat conceptul şi am demonstrat că aceste molime se adună.) „Premium Plaza” nu înseamnă nimic, nu transmite nimic. Nici o identitate (casa Monteoru, casa Vernescu, casa Poporului şi tocmai am băut săpun…). Ei, cu brutăria în sine n-am nimic, deşi amplasarea ei în una din zonele în care, dacă ar exista un detector de fiţe, acesta ar exploda la simpla trecere prin zonă, mă enervează puţin. Unde sunt, vă întrebaţi pentru a şaişpea oară, cuvintele cu băşini în cap? Adică na, „Concordia” că aşa se cheamă asociaţia, şi „bakery” pentru că „brutărie” e în limba română, şi limba română e pentru înapoiaţi şi ţărani, după cum a revelat o serie de studii ale cercetătorilor britanici. Ok.

Dar firma ei nu mai e ok, ba chiar a mâncat fasole cu capu’, în ciuda specificului magazinului de sub ea. Pentru că declară, pe lângă un amalgam de cuvinte culinare (care nu construiesc o identitate comercială, zic eu, dar na), următorul slogan (da, puteţi să răsuflaţi liniştiţi, am ajuns la subiect): „Modelăm aluatul pentru o nouă viaţă”. Moment în care trecătorul cu ochii pe ziduri, aşa cum sunt eu, se împiedică de bordură şi aproape moare sub roţile unei turme de maşini scurgându-se inutil, dar grăbit, spre blocajul din piaţa Victoriei.

Hai să facem o listă de chestii cărora li s-ar potrivi sloganul ăsta: „Modelăm aluatul pentru o nouă viaţă”. Eu zic aşa: clinică de dezintoxicare. Şcoală pentru adulţi. Motivational speaking / editură de self-help books. Clinică de fertilizare in vitro. Închisoare juvenilă. Biserică.

Brutărie, totuşi, deloc. Când faci pâine, nu dai ingredientelor o nouă viaţă. Le omori cu foc ca să le poată mânca nişte unii. Ori poate Concordia Bakery bagă şoareci şi / sau păianjeni în pâine, ceea ce iar nu-mi convine. Oricum ai lua-o, după cum vedeţi, cuvintele cu băşini în cap produc mai multe pagube decât beneficii. Aşa că nu mai folosiţi cuvinte cu băşini în cap, vă roagă o babă de 68 de ani, referindu-se la orice, de la pliantele publicitare, la cataloage de expoziţii sau licitaţii de artă, sau la brutării brutale cu logica limbii române şi noţiunea de sens.

* La acest moment în text, piţigoiul Peracle a aruncat cu o bucată de pepene murat în mine, că să nu fiu bestie şi să mă iau de o asociaţie care face ceva bun. Asociaţia Concordia face un lucru foarte bun pentru tineri, de acord. La fel cum şi Peracle a trebuit să fie de acord, după un război cu săbii şi topoare, că despre firma brutăriei Concordia Bakery de la Victoriei e vorba aici, nu despre asociaţie. Mi-ar displăcea să trebuiască să repet procesul cu voi.

Moţiune sub centură

Babelor,

Înainte de decembrie ’89, adică până ca fusilatul să joace un mic un, doi, trei, la perete stai ! cu plutonul de execuţie (şi ce să vezi, a stat) treaba era aşa: ăla care se trezea să facă politică avea ceva şanse (adică riscuri) să ajungă după gratii. Acum văd că e invers: un mic stagiu la ocna cu trei capace, cu suspendare au ba, poate să fie un plus pentru o carieră promiţătoare de om politic de primă mărime.

De ce zic asta ? Fincă aud că o proporţie deloc neglijabilă din legislativul proaspăt înscăunat ar fi deja niţel şifonată după ceva randevuuri cu braţul lung, păros, bronzat şi musculos al legii. Pe care lege cică respectivii ar fi frecventat-o nu în calitate de justiţiari, ci de justiţiabili. Îmi place chestia asta cu în calitate de, sună splendid, mult mai mişto decât un E7#9. Dumneavoastră în ce calitate… ?

Ăhm, ce ziceam ? A, da. Eu zic că nu e rău, şi asta din cel puţin două motive. Unu: avem un parlament câtă frunză şi iarbă vara, cât nisip în Sahara şi cât reumatism la Amara. Sau câte fire în mustaţa lui madam Petculeanu de la scara B. A propos, la cât de mare e parlamentul ăsta – şi nu vorbesc de sediu – o să se vadă de pe Lună cu ochiul liber, chiar şi în şedinţă restrânsă. Şi până strigă catalogul trece un mandat. Da’ avem ? Avem. Buuun. Acuma, fiţi atenţi. Cu cât e mai numeros, cu atât trebe să fie mai reprezentativ. Deci. Dacă e să fie reprezentativ, atunci musai să găsim înăuntru acelaşi procent de biochimişti, brutărese, cartofori, ceferişti, neurochirurgi, infractori, clarinetişti sau electricieni ca şi-n rândul ălora care l-au ales. De unde necesitatea unui grup cu cazier pe post de curriculum vitae. Doi: în orişice adunătură de indivizi, ei bine, cu cât sunt mai muţi puşcăriaşi, cu atât sunt mai puţin puşcăriabili. Aşa şi cu… At least we know where we stand.

Şi atunci, babelor, io zic aşa: ca să nu mai fie probleme de interpretare, credeţi că unui stat de drept am putea să-i spunem stat de drept comun ?

Hai, gata, pa,

Vă pup,

Fiţi cuminţi

Top gun, Marx style : das Telefon

Mă babelor,

Despre rastelurile şi depozitele de muniţii ale familiei Marx vi s-a mai povestit în repetate rânduri şi cu oarece lux de amănunte: de la grenadele (defensive ?) ale Vetei până la mitralierele şi sertarele umplute cu Browning-uri ale Rhettei, trecând prin topoarele şi cuţitele de bucătărie ale Petroniei, başca mortierele şi dinamita. De telefon însă, din câte-mi amintesc, n-am pomenit niciodată, şi totuşi e o piesă veche şi de rezistenţă care completează splendid arsenalul băbesc. Arsenalul ? Un telefon ? Arsenalul, da, am zis bine.

Până acolo, trebuie să vă spun că telefoane fără fir n-au existat niciodată în vastele apartamente marxiene. Nu ştiu, dar rahaturile alea care sunt în garanţie trei zile şi şi se strică după două au fost inventate aproape sigur de un cretin cu o agendă mult prea groasă şi cu necazuri mult prea frecvente pricinuite de tranzitul intestinal, cretin pe care am fi fost tentaţi să-l întrebăm în cor: tu cât timp petreci zilnic la toaletă ? A inventat cică telefonul făra fir ca să stea la taclale cu curul lipit de capac. Gen ghici de unde te sun, ghici de unde-ţi răspund. Dacă ar fi fost deştept, ar fi inventat firul de telefon ceva mai lung sau priza telefonică suplimentară în closet. Ar fi fost suficient. Pentru noi însă, ca pentru orişice babe adevărate, momentele, lungile momente petrecute în liniştea (e drept, uneori relativă) şi-n intimitatea celor patru pereţi ai sălii tronului de porţelan sunt sacrosancte: ăla care-ndrăzneşte să ni le tulbure află pe pielea lui că se lasă cu prejudicii şi, eventual, cu un dus-întors la IML. De fapt de multe ori se lasă doar cu un dus simplu. Deci să nu carecumva s-o sunaţi pe Rhetta când se cacă. Asta ca să ştiţi.

Bun, acuma das Telefon. E de prin ’49 toamna, arată şi funcţionează ca-n prima zi, îl cheamă Siemens W48 şi e genuine, adică ceea poporal e cunoscut sub numele de tţţ, ehee, marfă nemţească, buei. Drriinngăie, uau, ştiţi cum drriinngăie ? Ştiţi, fincă aţi auzit cu toţii soneria aia pe care toată hipsterimea şi-o setează pe iphone-uri ca s-o ardă cică retro.

Şi totuşi, de unde şi până unde arsenal, fincă de felul lui, telefonul nu face parte din categoria armelor neletale, nefiind înscris nici la capitolul arme (aţi văzut voi pe cineva să aibă permis de telefon ?), nici la capitolul neletale (voi aveţi o listă cu neletalele din casă ?). Rezistent percutant, contondent, e însă teribil de letal atunci când e mânuit ferm şi cu precizie şi se dovedeşte a fi perfect adaptat pentru ceea ce se cheamă close combat.

Bine, sigur, telefonul nostru n-o fi el smart, dar e multirol. În primul rând e receptorul, care n-are nicio zgârietură după vreo trei trilarde de întâlniri cu cranii ostile. Cranii dintre care primul testat – prin aprilie ’50 – a fost ăla al lui madam Trancu de la cinci. Dobitoaca avusese proasta inspiraţie să salveze de la ecarisaj un caniş chior şi bălos care, în secunda doi, găsise că e just să se cace pe preşul nostru de la intrare. De unde conseil de guerre imediat şi soluţie găsită la unison: să-i dăm nesimţitei un telefon. Am invitat-o la ceva, nu ştiu, un fistic, o cafea ceva, am aşezat-o lângă măsuţa unde şade telefonul şi zău că telefon i-am dat, înfundându-i peruca în nu mai ştiu care circumvoluţiune. Das Telefon unu, madam Trancu zero varză. (Acu’ vedeţi ce-nseamnă când surorile Marx vă dau un telefon şi de ce, dacă e vorba să vă dăm un telefon, nu vă dăm decât unul ? În rest, de obicei telefonăm. Nu apelăm, nu sunăm, că n-avem sonerii, telefonăm). Aşa. Receptorul, deci, fire one. Fire two, firul ăla împletit i l-am legat decorativ în jurul gâtului strângând niţel, că avea guşă, ceva probleme cu tiroida şi zău că-i stătea mai bine cu gâtul slim. Das Telefon doi, madam Trancu zero gasp. Fire three, calupul telefonului care pe timp de pace serveşte de presse-papiers, a servit de presse-caniche. Das Telefon unu, caniş zero gulaş. O să-mi ziceţi că eeee, orişice telefon fără fir are totuşi două fire care pleacă din soclu: unul către priza de curent de doi-douăzeci alternativ şi ălalalt către priza telefonică. Vacs. Problema e că sunt subţiri ca aţa, nici ca să-nfăşoare celofanul pe borcanele cu zacuscă sau cu dulceaţă de vişine nu ţin, aşa că ieşiţi în pierdere. Al nostru nu se rupe nici dacă-i agăţăm două tone.

Prin ’83, am văzut că franţujii ne-au cam plagiat (vide infra), dar ce era să facem, nu depusesem brevet pe metodă. N-aveam cum.

Hai, gata, pa,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Scuze

Oamenilor,

Dacă ANM are dreptate, am stricat ninsoarea şi stă să ne cadă toată-n cap. Scuze. Dacă ştiam cât de bine-mi iese dansul zăpezii, mă apucam de acum două săptămâni.

Acum terminaţi cu bocetele. În copilăria mea fizică, -20 de grade erau ziua şi nu se oprea lumea-n loc. Decât dacă stătea mai mult de 30 de secunde fără să se mişte. Na, puteţi considera că v-am dat un sfat bun şi suntem chit: mişcaţi-vă. Şi beţi vin fiert. Încercaţi, totuşi, să nu adormiţi prin şanţuri, decât dacă vă foiţi mult în somn. Atunci sunteţi în perfectă siguranţă.

Primesc reclamaţii, înjurături şi blesteme la adresa de mai jos. Le va procesa Peracle, deci poate ar fi mai bine să nu le şi semnaţi.

Sacii, căruţa şi ameninţarea

Oamenilor,

Stăteam eu cuminte şi mă scărpinam într-o ureche, când cu cealaltă ureche, aia în care nu mi-a intrat azi-noapte un ţânţar dement, l-am auzit pe Victor Ponta cum îmi transmitea personal un mesaj. Mesajul îmi amintea că a trecut ceva timp de la ultimul antiverb al săptămânii, aşa că nu mai pierd vremea şi vi-l prezint. Acesta este: „Cine ridică sabia, de sabie va muri”. Ponta l-a emis în seara asta, în contextul câştigării la scor mare a alegerilor, se pare, de USL. Cum nu pricep ce alt rost ar fi putut avea o asemenea declaraţie decât să-mi amintească mie de antiverbe, la treabă. Piţigoiul Peracle îmi suflă (şuieră mai mult, îi place să imite viscolul ca să mă consoleze că peste tot în ţara asta ninge, numai unde mă nimeresc eu nu) ceva care conţine, aleatoriu, cuvintele „mafie”, „ordinar”, „ameninţare” şi „abjectă”, plus ceva cu dreptul de proprietate intelectuală şi incapacitatea absolută a liderilor PSD de a se bucura cât de cât normal şi neimbecil de victorii, dar să rămânem la antiverbul anului. Hm? Da, săptămânii, aşa am zis şi eu.

Să vedem de ce este el un antiverb, că sensul n-ar fi unul în principiu prost, anume: la violenţă se răspunde cel mai eficient cu violenţă. După cum ştim, chestia asta funcţionează, de la pisici turbate la Orientul Mijlociu, foarte bine. E instinctiv, când careva îţi măsoară rezonanţa craniului, să-i testezi şi tu limita elasticităţii ciolanelor. Până aici, ok.

Dar să vedem dacă e şi corect. Şi cum altfel să facem asta decât chiorându-ne prin istorie, aşa cum le stă bine unor babe. Acolo dăm de nişte tipi ale căror săbii au stat mai mult prin maţele oponenţilor decât în teci, dar care au murit de chestii care nu pot fi considerate decât, eventual, săbii ale zeului la modă în perioada aia. Alexandru cel Mare – malarie. Napoleon – că de cancer la stomac, că otrăvit cu ceva, dar, oricum, nu de sabie. Ginghis Han – pneumonie sau căzut de pe cal, cel mai probabil. Attila – un fel de hemoragie (deşi în cazul lui s-ar putea ca hemoragia să fi avut o sabie drept cauză). Mohamed II – otrăvit. Saladin – ceva boală cu febră. William Cuceritorul – boală (posibil o lovitură nasoală de o parte din faţă a şeii, deci să nu ne gândim unde mai precis). Pericle – ciumă. Ştefan cel Mare – Vadim Tudor. Hannibal – otravă. Geronimo – pneumonie. Richard I (ăla cu inima de leu) – cangrenă. Ăştia doar aşa, în grabă, că mi-e foame şi trebuie să ajung la concluzie, altfel o mănânc.

Concluzia e simplă, dar înainte trebuie observat încă un lucru: unii din ăia de-au ridicat sabia prin istorie au şi murit de ea. Adică restul. Fie pe bune (în bătălie), fie simbolic (au preferat să kaput decât să nasol, ca Cleopatra şi Hitler, sau au fost ajutaţi de binevoitori, ca Cezar). Dar problema lui Ponta e că toţi au reuşit să facă ceva cu sabia aia, dacă tot au ridicat-o, înainte să crape.

Eu una mă duc să mă cac. Ameninţările nemascate în momentul câştigării unor alegeri şi smochinele au efectul ăsta.

A, în drum spre budă a aruncat piţigoiul Peracle cu un biscuit din beton în mine şi m-am prins că e necesară o precizare. Mă doare-n cot cine şi de ce a câştigat alegerile. E vorba despre tâmpenii belicoase de om care vorbeşte dormind, după ce a citit biografia lui Hannibal înainte de culcare. Ponta, Diaconescu – e ceva suspect cu colegiul ăla din Gorj.

Nu blocaţi interjecţia

Babelor,

Într-una din serile lunilor trecute, răsfoiam niţel afanisit internetul în liniştea unui pahar de vin, când – zău că nu ştiu de ce – văd că hopa, dau peste articolul ăsta. Articol în care respectabilul semnatar, dealtfel redactor-şef al fiţuicii cu pricina, trânteşte la foc automat un concentrat de răbufnire edilitară, sanitară, cadastrală, educaţională, emoţională, administrativă, urbană, economică, veterinară şi câte şi mai câte, ţin-te bine. Bref, un pot-pourri gen Victoria-cincizeci-de-magazine-într-unul-singur, un ghiveci amorf de jalbe împrăştiate expeditiv într-un stil très à la Jackson Pollock în care tună şi fulgeră cu năduf şi obidă cetăţenească impotriva trebilor şchiopătânde ale ţărei şi – recte – a (sus-) puşilor – whomever they might be – care sunt unşi ca să le ţie-n frâu şi să le-ndrepte. Schepsisul însă nu ăsta e, că ar fi rău. Că nu zic că nu e, fincă deh, numai bine nu e – şi da, e asta chiar e o problemă mare cât Sahara. Aşadar şi deci carevasăzică, la o primă uitătură frugală şi diagonală, nimic nou : jelaniile domnului SP sunt oarecum ştiute şi colportate de toată lumea, şi-n fond cine l-ar putea contrazice că potăile maidaneze, că sărăcia, că gropile, că lehamitea, că asfaltangiii, că ţepele, că vaccinurile, că gigacaloria, că şpăgile, că pensiile, că haznalele, na, că mai pun şi de la mine, bref, că toate astea ? Da, dom’le, just, aşa e : ca la noi la nimenea, bun, da, de acord, dar – vorba lui Toma C. – bine mă maestre, mă, fabulă – fabulă, daaa’… unde baţi cu ea, aşa, ştii ?

Păi şi unde bate ?

Staţi să vedeţi. Pentru-ncălzire, ia haidi să mai citim niţel titlul, fincă apelul cu taxă inversă către elite al domnului redactor şef lasă perplex fix din secunda unu. Cică rău au ajuns, ghicim acolo. Sau de fapt rău de fapt am ajuns noi, fincă dacă ei – adicătălea elitele – nu mai ştiu nici să-nfigă un sens giratoriu sau să agaţe măcar un cedează trecerea acolo unde trebe, atunci ciuciu proect, nexam, mucles Cantaragiu şi auleo, quo vadis, buei, România ? Deci ! Deci ţară, ţară, vrem elite !

Parol, aş fi vrut să-i acord lui SP intenţia unui deuxième degré strecurat şugubăţ aşa, la dizain, în literele de-o şchioapă. Mă gândeam dom’le, o fi cumva la sensul figurat, metaforic, domnul o fi niţel poet, io ştiu, adică mă, panourile alea de circulaţie or fi-nsemnând, na, mersul naţiunii, jaloanele şi stindardele saltului înanite întru propăşire, deh, din astea. Numai că parcurgând textul, referinţa era limpede : cadastrul şi codul rutier, Cavafii Vechi colţ cu General Florescu, recepţie şase-zero-doi, atenţie, câine rău, proaspăt vopsit, ascensor în revizie, închis pentru inventar, nu servim.

Şi atunci, dacă nu vin ele, elitele astea, ca să ne măture nouă – recte boborului – pe prispă, destinul ţărei şi al naţiunii, destinul ăla plecat cu răsăritu-n boccea acum douăzeci şi (aproape) trei de ani ca să intre-n rândul lumii, ăla care tot de douăzeci şi (aproape) trei de ani îşi fură preşul de la intrare, destinul ăsta, ziceam, are să aibă soarta unei gume de mestecat scuipate cu năduf pe un peron de gară de triaj ?

Heh. De douăzeci şi (aproape) trei de ani, România se reinventează. Se caută. Îşi sapă la temelie cu sârg schizofrenic propriile mituri, dar oftează metafizic după năluci bizantine muind colţul batistei în suspine feciorelnice; afuriseşte überstatul stupind în sân, în vreme ce umflă pieptul cu ifose patriotarde şi ţintuieşte arătătorul pe vipuşcă la numele unor Cuza Vodă sau Carol Întâiul. Îşi aşteaptă îndrumătorii, îşi visează salvatorii cu busuioc sub pernă în timp ce-şi unge tartorii cu resemnarea alegerii între ciumă şi holeră. Altfel spus, a răului ăluia mai mic. Faute de mieux ? Chiar ?

Estimp, aşteaptă. Să i se deie, să i se arate, să i se facă, să i se spuie. Să-i pice. Să vie cineva să astupe gropi, să toarne asfalt, să aprinză furnale, să văruiască pomişori, să-mpartă contracte de angajare, să alunge javre, să repare lifturi, să vidanjeze, să dirijeze circulaţia, bref.

Păi şi deci cine să vie, bre ? Cine ? Elitele, ni se zice. Elitele ? Da’n fond ce-i aia, elită ? O elită, două elite, o plită, două clătite. Cine este ele, ce face ele şi dacă părinţi lor ştie, ca să parafrazez almanahul Anticipaţia pe ’87, parcă.

Dacă-l întrebaţi pe Piticu Grs ce sunt alea elite, o să vă zică şoptit şi cu fereală, trăgând cu ochiul la microfoanele din ţevile caloriferului, că elitele sunt dăcât aşea, o mână de oameni, o falangă pitită într-o umbră pâcloasă şi conspirativă şi care înnoadă şi deznoadă ad libitum iţele lumii ăsteia întregi. Alţii or să vă zică scurt pe doi că elitele sunt fix ăia care se află la momentul t sau pe durata d a mandatului m la cârma şi butoanele ţării, punct şi de la capăt. Adică vorba lui Măcuşor & Cocofifi: ai imn, eşti club. Nu ai, nu eşti. Alţii or să vă răspundă că Elite e o marcă un brend de cingo, alţii că se grăbesc, alţii că un fel dă elice, alţii or să-ntrebe dacă pot să răspundă „nu ştiu/nu mă interesează”, alţii că au văzut trăgători de elită pe acoperişul C.C.-ului în decembrie ’89. Alţii – mai ştii ? – poate că or să-i amintească aşa ca de paregzamplu pe Coandă, pe Paulescu, pe Ionesco ori pe Palade.

Matematicianul răsplatit cu medalia Fields, doftorul, chimistul sau fizicianul şcoliţi o viaţă şi cu vrafuri de articole tipărite în revistele cu ăl mai mare şi mai bubuitor factor de impact, arhitectul râvnit şi lăudat de tot mapamondul, istoricul tradus până şi-n limba inuiţilor, ăştia să vie, bre, să schimbe becu’n casa scării ? Că elitele cam ăştia zic eu că ar fi. Nu că nu s-ar pricepe, ba se pricep, că doar au săpat şi un canal cu mâinile goale şi, în fond, orişice mare pianist e şi un bun numărător pe deşte, dar nu asta e menirea lor, a elitelor, să vopsească băncile-n parc, să destupe ţâşnitorile sau mai ştiu eu ce. Nici a lui Petrini, a filosofului, n-a fost să fie şef la deratizare şi să hăcuie şobolani laloaltă cu Bacaloglu şi compania.

Ce-i drept, e că marea convulsie decembristă a venit cu raniţa plină de şifturi dă paradigmă (ştifturi dă care, mă ? ar zice inenarabilul nea Taunus de la opt, de care poate că o să vă povestesc al’dată). Dintre toate astea, unul parşiv rău e prefacerea pseudo-alfabetizării de dinainte, aia în masă de la la sate şi oraşe, în telectualizarea în masă de după. Hence o Românie devenită după facultăţi – vorba scriitorului – un giga-campus universitar distribuitor urbi et orbi de diplome – la pachet, la vărsat, cu bucata sau cu vraful, cu emailul sau taraful, bref, en gros et au détail, pentru toate gusturile şi pentru toate chimirurile. Şi pentru toate ocaziile. Exit carpeta cu căprioare, exit pozele vintage cu ginerică răcan ; lately pereţii stau să crape până la bulina roşie de metrii pătraţi de patalamale înrămate şi agăţate cu mare şi ventripotentă fală parvenită de neo-intelectualimea dă pă trend.

Fireşte că nu orişice vătaf cu pretenţii subite de licenţiat ès mes deux sau orişice calfă de cizmar cu masteratul cumpărat overnight pe sub mână de la Aprozarul din colţ, cu Ph. D.-ul primit prin colet cu plata ramburs, ori cu docentura căpătată la fără frecvenţă şi la fără TVA şi la fără folos devine automat un gânditor fără pereche şi o autoritate sclipitoare în branşă, nu. They look pretty tall but their heels are high şi nimic mai mult. Numai că iluzia optică a copacilor care ascund pădurea e acolo, perversă şi punitivă, fincă deşi gherţoimea arivistă cu patru clase întâi, dar cu doctorate cât să intre-n porbagaj nu face decât să umfle artificial nişte statistici, deşi o ţidulă nu e neapărat sinonimă cu ce scrie pe ea, definiţia intelectualului pare azi pur şi simplu o chestie lăsată la purtător.

Dar chiar dând la o parte neghina din grâu, că doar l’habit ne fait pas le moine,  în vremile astea măcinate de deziluzii apocrife şi de aşteptări serbede, poticnite-n suspine blegoase şi nostalgii maladive, legăturile naţiei cu intelectualii ei genuine sunt parcă mai anevoioase, mai încâlcite, mai contorsionate şi mai ambigui ca niciodată. Cât despre elite, menite a fi – cum ziceau mâţele alea ? – la crème de la crème à la Edgar, ei bine, mulţi ageamii orbecăie căutându-le acolo unde nu sunt, visându-le acolo unde nu le e locul şi aşteptând cu braţele-ncrucişate de la ele să le dea şi să le facă ceea ce fix nu sunt ţinute ele să le dea şi să le facă. Şi dacă mă iau după spusele în aparenţă confuze ale lui musiu SP, înţeleg că-nţelege (sau că nu-nţelege) elitele astea ca pe un altoi poporal, o corcitură jumate demiurg şi jumate păstraţi curăţenia oraşului, un himerism genetic jumate geniu şi jumate factotum al trebilor mărunte. Ceva gen io centrez, io dau cu capu’. Aman, aman !

Şi aşa ajungem acu’ unde bate de fapt monsieur le rédacteur en chef: pitită insidios şi perfid în îngrămădeala de iritări neputincioase din text, mult mai puţin naivă, bântuie cinic şi cu pas elastic – allegro disgrazioso – însăşi stafia regimului ăluia de până acum douăzeci şi (aproape) trei de ani. Am zis mai sus că musiu SP pare niţel confuz. Am zis, nu ? Am zis. Aş, nu e deloc confuz, fincă miezul nu sunt nici plăcuţele de negăsit cu strada Sapienţii, nici culorile staţiilor de metrou (à propos, Piaţa Romană cu peronul pe partea lipsă e mov ? Unirii doi e vermillon şi Lujerului turquoise ? sau sunt eu o babă cu retina bej ?). Nu, nţ, poveştile astea cu a doua la dreapta colţ cu prima la stânga, cu metroul şi cu autobuzele sunt aşa, o glazură, o tencuială din vârful plaivazului.

Miezul, buba care coace torpid dedesubtul stării proaste a lucrurilor zugrăvite cu mânie este – in other words – aceeaşi lozincă de mare resort proletar care altădată stătea-n două cuvinte, anume originea sănătoasă şi care nu putea să-nsemneze decât tot două cuvinte : piedestal sau eşafod. După caz. Iar ce citim împrejur nu e pledoarie, ci devine rechizitoriu en bonne et due forme. Nu că alintul ăsta, intelighenţie, cu ghilimele-n cap şi coadă, ar fi ceva destul de ostil, hai să nu fim chiar aşa de sensibili. Doar că aflăm că intelectualii sunt teoreticieni. Bine, asta cam ştiam. Dar de ce ? Păi pentru că filosofi, ni se zice. Sau filosofi pentru că teoreticieni (sau filosofi pentru că tac ?). În rest, partitura aproape dinainte ştiută : rupţi de realitate, sinecuri, să evadeze din sistem, să scape de murdărie, nu vezi unul să propună, nu reuşesc… din astea. Adică un mic huo destul de gutural, aruncat cui altcuiva decât stricatei gândiri reacţionare ? Şi corolarul vine îndată, en couperet : dintotdeauna, oamenii simpli (simples d’esprit ?), pregătiţi, dispuşi, iniţiative, cooperative (de credit), mediul rural, aşa a crescut România. Să nu creadă domnul SP că suntem vinovaţi de deviaţionism de dreapta, că zău că nici nu ne bate gândul, ba dimpotrivă, dar nu aşa a crescut România. Când a crescut, a crescut de peste tot. Ce pâine dospeşte fără drojdie, făină şi apă, plus niţică sare ?

Dar ce vrem, pe orişice teren sleit, cum e ăsta al zilei curente, bolile de sistem prind din nou cheag, laolaltă cu toată liota lor de vrăjmăşii ilicite. Recidivează, cum ar veni. Dezamăgitor, poate, dar deloc neaşteptat fincă, în vremi de neajunsuri, rămân zgândărelile neîmplinirilor refulate şi surogatele iluziilor care au cel mai mare succes pe piaţa lăsaţilor de căruţă. Plus jamais ça ! parcă ne auzeam oftând uşuraţi acum douăzeci şi (aproape) trei de ani. Aiurea, oricât le-am crede – le-am spera – vindecate, îngropate pentru totdeauna sub apăsarea grea a aducerilor aminte ale istoriei, racilele astea atavice de factură marxistă ale luptei de clasă se-ntorc fluierând, şi asta pentru că aduc pe acceaşi tavă soluţia instantaneu satisfăcătoare a vinovatului dinainte găsit şi izbăvirea de ruşine a degetului calomniator. Numai că indignarea fără propriile mâneci suflecate capătă până la urmă gustul de aguridă al strugurilor râvinţi de vulpe, iar para mălăiaţă tot ca mărul lui Newton cade. Nu-n gura căscată, ci în moalele capului, că doar de la el a-nvăţat şi ea gravitaţia.

Şi orişicât ar purta pe umerii lor prezumţia de vinovăţie faţă de strâmbătura lucrurilor, rostul intelectualilor – şi în speţă al ălor mai răsăriţi şi mai sclipitori dintre ei, adecătălea elitele – nu e să-mpingă de la spate, ci să arate. Nu să tragă după ei, ci să atragă pe restul, cu o reciprocă la fel de valabilă. Şi asta în răspărul abuliei timpurilor noastre, în care singura graniţă între lehamite şi idolatrie, între sictir şi săru’mâna, între aşa da şi aşa nu, ba chiar între organic şi anorganic, e chiar unul din neajunsurile democraţiei, adică virgulă cvorumul. Aşa ceva – cvorum – ei bine, intelectualii ăştia nu or să aibă niciodată, prin definiţie şi prin excelenţă (pun intended), fără ca asta să-nsemneze că şi-au dat demisia de la mersul înainte al naţiei, nu. Demisia şi-au dat-o, de multă vreme, bunul simţ şi măsura, chestii care, genetic, nu sunt apanajul nimănui, dar care sunt aşteptate de la toţi.

Haidi, gata,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

To-do list

Oamenilor,

Tocmai aflu că cică la ceva premii TV Mania „Cronica Cârcotaşilor” a fost desemnată a noua oară succesiv cea mai bună emisiune de satiră din România, iar actualii realizatori, care-or mai fi rămas, au insistat ca Şerban Huidu (aflat în sală) să urce şi el pe scenă. Ăla a refuzat, iar lumea l-a aplaudat.

Să disecăm ce este în neregulă cu această frază. De fapt, piţigoiul Peracle, care actualmente roade un ficat într-un colţ, îmi face semn din cioc şi trebuie să corectez. Are dreptate (piţigoiul Peracle are mereu dreptate, după cum am observat între timp, dar asta e altă poveste). Hai să facem deci o ierarhie a lucrurilor care sunt în neregulă în această frază.

Unu, că există nişte premii TV Mania, pentru că TV Mania era un ghid tv pe vremea când Rhetta şi Veta voiau să vadă la ce oră se difuza al treizecişiunudemiipatrusuteşaişpelea episod din „Tânăr şi neliniştit”, ca să dea televizorul la maxim şi să se omoare reciproc nederanjate de vecini. După apariţia internetului şi a port.ro, nu-mi explic prin ce mister TV Mania continuă să existe, ba chiar îşi permite să dea şi premii. În fine.

Doi, şi pun pariu că lucrul ăsta v-a sărit primul în ochi, e cât de reprezentativ este faptul că „Cronica Cârcotaşilor” a fost desemnată de cineva, de oricine, chiar şi de un ghid tv strigoi, drept cea mai bună emisiune de satiră din România (şi nu o dată, adică cu vreo şansă să fi fost din greşeală, ci a noua oară!) pentru ce înţelege poporul ăsta prin divertisment. Jenant, trist, prevestitor de rele, ca tot ce ne înconjoară, deci să trecem mai departe.

(Apropo de nimic, am primit un iris pe stradă de la trupa lui Dan Diaconescu. Simţeam nevoia să vă zic asta pentru că mi se pare că acum trebuie să votez cu omul, nu-i aşa, fiecare femeie e genetic şi inexorabil obligată să presteze pentru dătătorul de flori, fie sex oral naşpa, fie vot, ceea ce-i cam acelaşi lucru. Dacă vreţi să intraţi şi voi în acest infern al obligaţiei tragic-antic-greceşti, puteţi folosi acelaşi iris, îl găsiţi agăţat într-un boschet pe bulevardu’ Mihalache.)

Trei, şi ajungem la lucrurile serioase, pentru că tocmai am terminat toată cafeaua din casă: nu ştiu cine din trupa destul de penibilă care ajunsese să înconjoare emisiunea asta ultima dată când m-am uitat eu la ea, adică acum vreo două secole, a fost promovat ca aripa dreaptă a lui Mihai Găinuşă. Nu contează. Să fie şi Tom Lehrer în persoană, deşi mă îndoiesc. Ei, oamenii ăştia, în loc să înşface vaza de inox sau ce dracu’ s-o fi dând pe post de premiu TV Mania (!) şi să fugă de pe scenă înainte să aibă timp să se dezmeticească cineva, nu doar că au rămas proţăpiţi acolo ca nişte curve de pe Dacia în lumina farurilor, dar s-au şi apucat să vorbească. Şi, ca şi cum asta nu era suficient, ce au spus le aduce încă un premiu, mult mai valoros decât cel al TV Mania: „cei mai mari muişti din România pentru cinci minute” (o să vedeţi de ce recordul le-a durat aşa puţin). Am stabilit deja ce-au spus: ştiind că Huidu era în sală, i-au cerut insistent să urce pe scenă.

Ceea ce omul, fie dintr-o urmă de bun-simţ public, fie din simţ de conservare, a refuzat la fel de insistent. Până aici, ok. Când ai omorât trei oameni, nu te mai urci pe nici o scenă, niciodată, decât la tribunal. Aşa e normal.

Şi aşa ajungem la previzibila mizerie nr. 4, care conduce topul cu aşa un avans încât celelalte s-au pierdut în ceaţă, anume lumea din sală. Nu toţi, deşi nu-mi închipui ce fel de om se duce la premiile TV Mania. Dar pentru ăia care l-au aplaudat pe Huidu (indiferent dacă au aplaudat personajul sau decizia lui înţeleaptă de moment), sper sincer că există suficiente filmări cu faza încât, de zilele următoare, să înceapă le moară câte trei persoane dragi în accidente misterioase pe drumurile patriei.

Într-o asemenea situaţie se tace şi se aşteaptă ca momentul penibil să treacă, analizând crăpăturile pereţilor, modelul parchetului, curul vecinei, orice. Ca atunci când la masa de Revelion la care ţi-au venit toţi prietenii, şeful şi (speri tu) viitoarea iubită năvăleşte unchiul alcoolic de care toată familia se fereşte ca de ciumă şi începe să pişte lumea de cur şi să spună adevăruri incomode despre fiecare (are sursele lui). Se tace, se priveşte jenat în jur şi se ignoră nevoia de a intra în pământ până ieşi pe partea ailaltă. Pur şi simplu. Orice fel de manifestare pozitivă la adresa unui tip care a omorât trei oameni cu inconştienţă e să te caci pe durerea ălora care i-au pierdut. Aşadar, caut filmări cu publicul din momentul despre care e vorba.

A, şi să ştiţi că Peracle zice chestii nasoale cu USL pentru duminică. Pe de altă parte, e alcoolic şi el, aşa că.