A haunting (sau pește sărat trufanda)

Oamenilor,

În ultima vreme am fost bântuită de sora lui Tutankhamon.

Aiurea, când uit să-mi iau medicamentele văd pisici Cheshire roz cu dungi mov, cățărându-se pe pereți și făcând bungee jumping de pe pânze de păianjen verzi până în ochii mei. Deci nu.

Lucrurile s-au desfășurat, ca niște bandaje funerare antic-egiptene deșirate de niște jefuitori de morminte neatenți, în felul următor:

Seară. Adică, în acest caz, patru dimineața. Într-o cameră de la ultimul etaj al unui bloc oarecare din București, o babă cu ochelari închide o carte și, odată cu ea, veioza (pentru că aruncă cu respectiva carte în respectiva veioză. Babelor le place să facă economie de mișcări). Se face semi-întuneric, suficient cât să poată dormi liniștită chiar și cea mai fotosensibilă băbătie, dar să se și poată circula până la baie, rastelul de vinuri sau scara de incendiu fără contacte semnificative cu mobilele și pereții. Astea sunt rezervate altor stări, absolut deloc influențate de nivelul de luminozitate al încăperii. Așadar, e cam o zecime de lumină, în principal datorată lunii, care, până o găsi baba din poveste o modalitate s-o împuște, găsește de cuviință să răsară fix în spațiul de 10 centimetri dintre cele două draperii.

Înjurându-se pentru neglijența cu care a tras draperiile după ce a închis geamul mai devreme, sau poate pentru moftul de a fi deschis geamul, sau pentru faptul că purta tricoul ăla în casă și deci a trebuit să deschidă geamul, sau pentru cum a turnat compot de mere (cu foarte multă scorțișoară) pe maioul pe care-l purta înainte de tricou, sau pentru ce dracu, în felul ăsta nu mai adorm niciodată, baba în cauză se întoarce pe partea cealaltă.

Pe fundal se aude coloana sonoră a unui film numit Inception, nu din cauză că filmul ar rula undeva în preajma babei în cauză, ci din cauză că baba ascultă în mod obișnuit coloane sonore de filme, mai ales dintre cele pe unde mâna lui Zimmer a pus piciorul.

Întorcându-se pe partea cealaltă, baba întredeschide ochii.

Moment în care dă nas în nas (vorba vine, nas în fose nazale mai degrabă) cu o mumie.

Urlete, așternuturi schimbate, hotărâri definitive privind reducerea cantității medii de alcool savurate pe săptămână.

Seara următoare. La fel, cu mici detalii diferite: veioza fusese închisă cu un papuc de casă, sub perna babei era o toporișcă discretă, podeaua a scârțâit de trei ori, iar în fundal se auzea Nina Simone. Mumia, de data asta, mult mai aproape, pe un fotoliu la vreo doi metri de pat (ăla unde eșuează de obicei baba, în drum spre pat, cam de fiecare dată când decide să micșoreze cantitatea medie de alcool savurată pe săptămână).

A treia seară, baba, intrată deja la gânduri, lasă veioza în pace. (De altfel, nu mai avea la îndemână decât cărămizi, care, din experiență, tind să stingă veioza puțintel cam definitiv.) Pe fundal, coloana sonoră din Parfumul. Întorcându-se de la baie, baba face un mic infarct, după care se culege de pe jos și se așază pe pat, unde mumia stătea înfășurată în plapumă, destul de bosumflată și cu o moacă relativ jignită. Atât cât e posibil să citești de pe fața unei mumii, care, orice s-ar spune, nu prea are față. Altfel, tot tacâmul: ochi uscați în orbite, fâșii mai mult sau mai puțin atârnânde, dinți expuși, maro, mult maro, ceva miros de praf și chimicale. O foarte ușoară tentă de mucegai, dar nu destul pentru blestemul faraonului.

În cele două degete care-i mai rămăseseră la mâna dreaptă, mumia ținea o carte. Baba se chiorăște ba la mumie, ba la carte, pe care o recunoaște ca fiind a sa. Chiar aia pe care o citea înainte de culcare de vreo patru zile, de fapt. Concurs de holbat, care încetează brusc în momentul în care mumia începe să vorbească, pentru că baba închide ochii puțintel, așa, vreo zece minute.

–        Bhuuuuu. Ce căcatul meu milenar e asta? înțelege baba când deschide iar ochii. Indexul mâinii stângi a mumiei arată spre un paragraf anume, dar baba tot simte nevoia să întrebe:

–        Ce-are?

–        Cum ce-are? Are. Că nu știți să respectați o femeie, în țara asta. Nici chiar una mai bătrână ca voi. De la început mi-am dat seama cu cine am de-a face, de-atunci. (Degetul arată în continuare paragraful respectiv.) Nu mai zic că după aia v-ați băgat picioarele și nu mai știe nimeni nimic de mine. Nici măcar eu nu știu exact în ce subsol mucegăiesc de aproape un secol. Nu că asta ar fi mult, din punctul meu de vedere, dar, oricum… Dincolo aveam alte condiții. Aici – mucegai, beznă, șobolani, pereți siniștri și țevi sparte… Da, bine. E aproape ca dincolo, minus pereții siniștri și țevile sparte, dar oricum, o pictură, acolo, face mult… Nu mai zic de respect.

–        Mda, ce-i drept. Na, asta e.

–        Asta e, asta e. Dar chiar trebuia să râzi până și tu?

–       Hai, că e de râs și cu curu! izbucnește baba în hohote. E Pastramă trufanda. Come on, e delirant! (Baba se tăvălește de râs pe pat, în timp ce mumia face o mutră din ce în ce mai ofensată, ba chiar se înnegrește puțin.)

–       Despre ce Osiris vorbești acolo?! Ăsta e mod de a trata o mumie respectabilă? Știți cine sunt eu?!… urlă mumia, de i se văd direct câlții din burtă.

–        Păi să zici mersi că nu te-au și mâncat, ca-n poveste. (Strecoară baba, printre hohote de râs.)

Restul serii nu vi-l mai povestesc, că e destul de neinteresant. Baba i-a povestit mumiei Pastramă trufanda, mumia a înțeles motivul de râs, a hohotit și ea vreun sfert de oră, după care s-a scurs pe un geam și de atunci n-a mai apărut.

Pastramă trufanda bănuiesc că o știți, sau dacă nu o știți, o găsiți voi. Pasajul respectiv, care înfuriase atât de tare mumia și amuzase isteric baba (care, v-ați prins, eram eu), este următorul:

De altfel, nu exista în tariful nostru vamal din acele vremuri nici un articol privitor la operele de artă. E hazliu cazul unei mumii egiptene, pe care Exarcu, inițiatorul Ateneului, o adusese pentru muzeul instituției și care nu se putea vămui, mumiile nefigurând în tariful vamal. După o lungă corespondență între vama Constanța și Direcția Generală, nu se putu totuși rezolva importul decât atunci când directorul general al vămilor, exasperat de această afacere care trena de multă vreme, propuse ca mumia să fie vămuită ca pește sărat!

Pasajul e din Însemnările unui colecționar, de Zambaccian, și vremurile la care se referă se învârt probabil puțin înainte de 1900, având în vedere că Ateneul era gata în 1888.

Ei, să nu faci ca toate Naneferkaptahele?

Scriitorul şi muza. Piesă într-o jumătate de act

 de Ioan Crăciunescu-Făgăraş

în memoria maestrului Ion Băieşu

Decor: biroul scriitorului. Destul de cochet, dealtfel. În stânga încăperii, două fotolii vechi din piele groasă, crăpată de vreme. Între ele, o măsuţă joasă de lemn cu intarsii, rotundă, cu picioare de grifon. Lipită de peretele din dreapta, o canapea acoperită de un pled cu motive peruviene pe care doarme profund şi fără griji o pisică încolăcită. În mijloc, un birou de lemn în stil art deco tardiv, mai mult ca sigur moştenire de familie. Pe birou, luminat timid de o veioză destul de chioară, un top de hârtie velină, multe creioane, pixuri şi stilouri, o călimară de argint. Un manuscris la care lucreză scriitorul. Un termos cu cafea, o cană neagră, o scrumieră de marmură plină până la refuz cu chiştoace de ţigări cu filtru. Alături, un pachet de americane şi o brichetă. Pe birou şi în jurul biroului multe, foarte multe cocoloaşe de hârtie. În spatele biroului, rafturi cu zeci de cărţi aşezate într-o dezordine voită şi studiată. Scriitorul, căruia îi dăm aproximativ treizeci şi cinci de ani, stă pe un scaun, aplecat peste birou, ţinându-şi capul în palme şi sprijinindu-şi coatele pe manuscris. Liniştea e brusc întreruptă de scârţâitul discret al parchetului: din stânga îşi face apariţia un personaj feminin. E muza scriitorului. Înaltă, zveltă, hieratică, desculţă, îmbrăcată într-o rochie oranj lungă până la glezne, păşeşte incert, îndreptându-se către scriitor.

SCRIITORUL (ridicându-şi capul şi îndreptându-şi privirea către muză): Ah, în sfârşit… Cerule, cât te-am aşteptat. Unde-ai întârziat atât ? Şi de ce ?

MUZA (puţin jenată): Să ştii că mi-a fost destul de greu să…

SCRIITORUL (înterupând-o nepoliticos şi invitând-o febril să se aşeze pe unul din fotolii): Te rog, ia loc. (se aşează şi el, pe celălalt fotoliu). Uite de ce te-am chemat. Trebuie să-ţi mărturisesc sincer, fără menajamente: am impresia că mă neglijezi. Mai mult, că mă ignori. Te invoc, îţi fac ofrande, nimic din ce apuc să public nu uit să-ţi dedic, şi tu ? Ştii tu ce-nseamnă angoasa paginii albe ? A zilei de mâine ? Mă laşi să mă chinui singur nopţi întregi cu un amărât de paragraf şi când, în fine, mă inspiri, mă-mpingi să scriu nişte chestii de care a doua zi până şi mie mi-e ruşine. Culmea, singurele care ajung să apară. Ca şi cum n-ar fi de ajuns, le vând pe nimica toată, trăiesc ca un paria, uite-te şi tu, priveşte atent. Explică-mi, te rog, ce se ascunde în atitudinea ta vizavi de mine ? Imprudenţă, amatorism, rea-voinţă ? Ce ?

MUZA: Linişteşte-te te rog şi nu trage concluzii pripite. Nu se ascunde nimic altceva în afară de o lipsă acută de timp. Sunteţi prea mulţi, v-aţi găsit cu toţii străbătuţi de fiorul creaţiei, de unde atâtea muze ? Te-ntreb, de unde ? Facem ore suplimentare, ajungem într-un hal de uzură încât nu ne mai recunoaştem dimineaţa în oglindă, ne-nlocuim una pe alta, nu sunt rare cazurile în care trebuie să ne ocupăm simultan de doi, trei, ba chiar de patru ca tine. Şi-n plus de asta, nu ştiu ce-aveţi, mai toţi scrieţi noaptea.

SCRIITORUL: Am să te rog să nu mă incluzi, simplist şi reductor, în marea masă monocromă şi ternă a…

MUZA (întrerupându-l şi tresărind în fotoliu, vizibil pişcată): Uite, vezi ? Eşti vanitos. Toţi sunteţi orgolioşi, mult prea orgolioşi. Fiecare dintre voi crede că e un clasic în viaţă, un fenomen al tocului şi hârtiei, toţi vreţi tiraje fabuloase, premii, şedinţe de dedicaţii cu cozi interminabile, traduceri în toate limbile, adaptări pe marile ecrane, vă visaţi în manualele şcolare… Tu nu ştii că gloria unui mare scriitor e postumă ? (Uitându-se în jur): N-ai nişte fistic ?

SCRIITORUL (lăsându-se siderat pe spătarul fotoliului): Fistic ? Fis-tic ? Ignobilo, îmi arunci nonşalantă că fără ştirea mea te-mpart cu alţii, pulverizezi fără cea mai mică remuşcare mitul instituţiei sacrosancte a binomului nostru, indisolubil şi complice, mă faci să sufăr mai adânc decât în ziua în care am descoperit că nu există Moş Crăciun, şi tu ? Îmi prăbuşeşti cariera, viaţa, şi gândul îţi zboară la banale mizilicuri aperitive ? Cum poţi să fii atât de prozaică ? Atât de… atât de gastrică ?

MUZA (aruncându-şi privirea decepţionată în gol): Pfft. Vai, câtă ingratitudine ! Cât egocentrism ! Eu calc cu bună-ştiiinţă peste principiul inviolabil conform căruia o muză nu se arată niciodată scriitorului pentru că trebuie să ramână spirituală şi imaginară, vin totuşi – ai remarcat, nu ? – cu sufletul la gură ca să te susţin în acest moment de profundă detresă şi tu ? Ai poate impresia că Ganesh însuşi ia poziţie de drepţi când pocneşti tu din degete ? Că însăşi muza ta e cel mult o karmă obedientă, un obiect maleabil şi dispensabil şi în faţa căreia curtoazia e o cheltuială inutilă ? Mvai, aşa ceva…

(Scriitorul se ridică şi cu paşi increduli părăseşte încăperea îndreptându-se spre o cameră adiacentă, bombănind ceva neinteligibil. În acest scurt răgaz muza se ridică şi aruncă o privire peste opera în curs a scriitorului, frunzărind rapid câteva pagini, clătinând din cap şi sâsâind a decepţie, după care se reaşează în fotoliu înainte ca scriitorul să reapară ţinând în fiecare mână câte un bol: unul plin cu fistic, celălalt gol, pentru coji. Le depune excedat şi neglijent pe măsuţă şi-şi reia locul în fotoliu).

SCRIITORUL (îndemând muza cu palma): Poftim. Serveşte.

MUZA: Corect ar fi serveşte-te. Iar elegant ar fi te rog, serveşte-te. Eşti conştient măcar de timpul enorm pe care-l pierd deja paliind gravele tale lacune ? Să ştii că nu mai pot. Nu mai pot, zău, mă sufocă spleen-ul, sunt la limita căderii nervoase, a breakdown-ului, înţelegi ? Rolul meu e să te şlefuiesc, să te cizelez, să te (schiţând gestul) ca-na-li-zez, să te port imponderabil către zenit pe aripile inspiraţiei, în schimb văd că trebuie să-ţi servesc de ghid gramatical şi de bună-purtare şi pe deasupra şi de ţap ispăşitor. Oricât aş fi de răbdătoare, nu se poate, nu, e peste puterile mele, nu, nu… chiar…

(Moment în care peste protagonişti se lasă o tăcere apăsătoare, tristă penru muză şi oarecum culpabilă pentru scriitor, linişte întreruptă doar de degetele celor doi scurmând prin bolul cu fistic, de ronţăit şi de zgomotul cojilor aruncate în celălalt bol. După câteva minute bune, tăcerea e întreruptă brusc de scriitor) :

SCRIITORUL: Hotărât lucru, zeii ! Oh, zeii ! Zeii sunt impotriva mea. Soarta e crudă, ziua nefastă şi momentul funebru. Aş spune chiar macabru. Poftim, pănă şi fisticul mi-e protivnic, jumătate din nucile astea nu sunt crăpate.

MUZA (intrigată, cu un gest repulsiv): Şi ce faci ? Le pui la loc ?

SCRIITORUL (surprins, aproape fără glas): Păi ce să… ?

MUZA (de-a dreptul dezgustată): Vezi ? Ce-ţi spuneam ? Unde-ţi sunt manierele ? Dac-ai fi elevat, dac-ai fi cavaler, le-ai arunca împreună cu cojile. Dar nuuuu. Şi ştii ce ? Am să fiu francă. Nici măcar zgârcit nu ştii să fii, pentru c-ai căuta un cleşte. Eşti superficial. Superficial şi pe deasupra suficient. Suficienţa, vezi ? Asta compromite iremediabil prea puţinul talent pe care-l ai. (Resemnată): E clar, nu suntem făcuţi unul pentru altul…

SCRIITORUL (roşu de iritare): Eşti cinică, eşti sarcastică, eşti inumană, eşti o bestie lipsită de sentimente, eşti o pastişă, eşti ilicită, eşti.. eşti… eşti clandestină ! Ah ! (Ducându-şi dosul palmei către fruntea aplecată şi suspinând, precum în filmele mute ale debutului de secol trecut) : Şi când te gândeşti că n-am nici cui să te reclam !

MUZA: Ia, gata, lasă, revino-ţi. Spune-mi, te rog, înlătură-mi acest dubiu care mă roade. Ivoriu-Hanibal P. Crenguţă e pseudonimul tău literar, sau… ?

SCRIITORUL (mină demnă, mimând ştergerea unei lacrimi imaginare): Nu, dragă, e chiar numele meu întreg. Identitatea mea civilă adevărată, literă cu literă, dezvăluită publicului larg. Eu nu vreau să eschivez popularitatea şi gloria pe care le estimez meritate, nici să mă ascund de critici într-un chip atât de laş, precum Molière, Truman Capote sau Orwell. Dar de ce…

MUZA (confuză, către sine şi cu o voce aproape şoptită): Ah, vai de mine şi de mine, înseamnă că am greşit adresa, vai, ce melanj nefericit, ce imbroglio jenant, ce lapsus grotesc, ce gafă impardonabilă ! Sunt surmenată, epuizată, e clar… Îmi trebuie câteva zile de vacanţă, altfel nu e chip… (Către scriitor, dregându-şi vocea şi ridicându-se brusc): Nimic, lasă, mai vorbim, trebuie să fug, am o treabă urgentă, nu te superi, da ?

SCRIITORUL (disperat): Cum ? Şi-mi dai mie lecţii de bună-purtare ? Pleci ? Dezertezi ? Tocmai acum, după ce m-ai devalorizat până la dezumanizare, când eu te-am chemat, te-am invocat fierbinte ca să mă ajuţi ? Mă abandonezi cu dispreţ soartei nemiloase ? Pe mine ? Am să mă sinucid, să ştii ! Ai sa mă ai pe conştiinţă, aşa să ştii !

(Muza iese grăbită pe uşă, scriitorul se repede la birou, cotrobăind prin sertarele pe care le aruncă rând pe rând de-a valma pe parchet pănă găseşte un revolver pe care-l duce la tâmplă. Ia o poziţie magistrală, bâiguie un adio puţin teatral şi apasă pe trăgaci. Arma refuză să se descarce. Repetă gestul de câteva ori, precedat de fiecare dată de acelaşi adio până ce, învins, se prăbuşeşte în genunchi, izbucnind în hohote de plâns isteric. Muza reapare pe jumătate în pragul uşii).

MUZA (distrată): Superficial, ţi-am spus că eşti superficial. Pfft, ai ratat până şi o ieşire cât de cât demnă. Talentul, mon cher, talentul… Ascultă-mă pe mine, ar fi timpul să te apuci de o meserie onestă, nu crezi ? Hai, am fugit, pa ! Pa !

SCRIITORUL (afon): …

(Lumina se stinge treptat în timp ce cortina se lasă încet-încet peste scriitor, care izbucneşte din nou în hohote de plâns).

Descoperire căcătoare

Oamenilor,

Mi-am dat seama de ceva, adică tocmai am avut un din ăla, cum îi zice… Na, dacă mă uitam şi io la filme cu eroine nefutute cu psihic futut, la fel ca orice babă normală, poate ştiam. Un breakthrough, da, aşa.

Pentru că mă cunoaşteţi, probabil credeţi că breakthrough-ul meu e despre cum singurul mod de a ne asigura că n-o să mai auzim de Zâna Surprizelor şi Făt-Frumos al Concertelor De Crăciun La Infinit e să-i împachetăm urgent cu destinaţia Uganda. Ceea ce ar putea dura ceva, pentru că sigur unii dintre voi, ăia care hrănesc şi câinii vagabonzi dintre blocuri, ar insista să le lăsăm şi puţin aer în cutie, dar n-ar dura atât de mult încât să nu merite.

Totuşi, nu. Breakthrough-ul meu nu la asta se referă, cel puţin nu acum. Ăla e mai mult un breakthrough de ora 14.
Ce am realizat eu acum, la ora 4 am, este care-i cel mai mare avantaj pe care smartphonu’ l-a adus omenirii civilizate. Şi anume, internet pe budă. De-abia de-acum putem spune că toate posibilităţile ne sunt accesibile şi că limita e cerul. Sau hârtia budală, care vă sună mai departe. Pentru că de-acum înainte, oamenii de pretutindeni (mă rog, de pretutindeni unde există wifi, adică de pretutindeni care contează) vor putea petrece pe budă cele minim cinci minute necesare unei căcări ca lumea în singurul mod în care nu simt că pierd aiurea timp preţios, pe care ar putea să-l petreacă în moduri mai folositoare, de exemplu spionându-şi vecinii, dându-şi pantofii cu cremă sau uitându-se la porno: pe net. Pe Facebook-ul altor oameni care se cacă, sau văzând cum va fi vremea în weekend-ul în care plănuiesc să plece la munte, sau uitându-se la porno.

Lucrul trist la această descoperire care va schimba faţa lumii (gândiţi-vă la publicitatea ţintită, în sfârşit ar avea sens reclamele la hârtie budală!) e că nu-mi aparţine doar mie, ci şi piţigoiului Peracle. Ieri s-a întors de la plimbarea de seară cam încetoşat, dar cu un telefon. Dacă vă lipseşte un telefon, plângeţi aici. În fine, Peracle s-a închis de-atunci în baie şi-a deschis uşa doar cât să-mi comunice că a dat like paginii de Facebook a lui Dumnezeu. Pare traumatizat de ceva, mi-e c-a dat iar de vreun panou publicitar de-al poetului Dedeman. Pentru că poetului Dedeman nu i-a ajuns o singură ediţie de opere complet cretine, ci a recidivat şi a împânzit oraşul cu unele care fac din apelativul „cretine” un compliment. Dar ăsta e un război pentru altă zi. Astăzi, să celebrăm momentul din care nimeni nu mai poate nega că smartphonu’ e, în general, un telefon de căcat.

Reformă electorală ! Pentru scrutinul cu voturi contra !

Babelor,

Haidi, gata. Ia lăsaţi pasienţele, ferparele, nitroglicerinele, purgativele, andrelele, varicele, zaţul cafelei şi chiseaua cu dulceaţă, dezlipiţi-vă urechile de pe uşile vecinilor, pudraţi-vă niţel negii, puneţi-vă ochelarii pe nas, un deget de ojă pe firul de la ciorap şi fiţi atente, că treaba e peste măsură de serioasă, facem reformă electorală. Deci mă. De unde a pornit ? Uite de unde. Citeam zilele trecute un bilet scris de un binecunoscut cetăţean gânditor, de naţionalitate mare iubitor de-nţelepciune. Nu, mă, nu mi l-a vârât mie pe sub uşa de la baie, era un bilet scris pe un blog. Pe un blog al lui, care de fapt nu e al lui, e al unui jurnal, care jurnal e al unui trust, care trust e al unui alt cetăţean, care cetăţean e posesor de trust. De presă, nu de construcţii. Trustul. Aşa. Oricum, nu contează. Până aici e clar ?

Buuun. Eh. Domnul cu pricina aşternea în biletul lui câteva reflecţii pline de dezamăgire vis-à-vis de halul mult preascârbavnic în care se dau prin părţile noastre bătăliile zise politice. Constat sans appel : scuipaţi, huideo, zborşeli de zarzavagioaice isterice, bălăcăreli mocirlifere, secante ambientale la ţurloaie, asmuţeli sub centură, poale-n cap, guşaţi isteriformi, huo-ai-furat-etee-buei-parcă-tu-nu-furi, bref, impresia e că marea cotoială electorală seamănă mai degrabă a raclure de fond de bidet. Acum, că aşa se-ntâmplă dintotdeauna şi că ăsta nu e deloc un specific naţional, e altă saramură. Nu ne face mai breji, dar trebuie spus. Măcar aşa.

Însă ce e drept e că atunci când zbaterea disperată pentru oploşirea juisivă şi parvenită a derierului personal pe catifeaua unui fotoliu de ales al neamului presupune un covor de bombe murdare întru terciuirea contracandidatului duşmănit, când crezul politic (moamă, cum sună !) are aceeaşi putere de convingere ca şi aripile porcului, când îndemnul la vot e adesea un îndemn de a nu-l vota pe ălalat – l’autre –  sufragiul universal nu poate decât să devină, la rândul lui, un simplu cartonaş roşu. Sau vote-sanction, cum se alintă franţuzul. Altfel spus, setare by default, chestie care dă democraţiei funcţia unei perechi de cârje pe care se sprijină şontâcăind mersul trebilor amputate de ceea ce se cheamă common sense.

În biletul lui domnul de care vă spuneam conchidea către sfârşit că un asemenea vot, născut din instinct, scârbă, toane şi ură viscerală nu e democratic. Nu se pune, cum ar veni. Adică e zbârcă. Ţui. Eh, uite, vedeţi, cu asta nu sunt eu de acord, oricât mi-ar fi de greu. Pentru că se pune. Din păcate, se pune, fincă în fişa postului de alegător nu scrie nicăirea că ştampila trebuie aplicată cu bun simţ, inteligenţă, socoteală, clarviziune, cumpătare, discernământ, cuminţenie, luciditate, alcoolemie zero, delicateţe, fair play sau gingăşie. Sau tact. Sau mai ştiu eu ce. Curtoazie, chestii de genul ăsta.

Aşa că până una-alta, în faţa unei urne (nu cu cenuşă, mă), boschetarul care doarme-n şanţ cu Săniuţa-n buzunar şi Ph. D.-ul în biologie moleculară sunt egali. Un vot pe cap de şeptel, punct. De la asta pornim, că n-avem încotro.

Şu atunci uite ce facem. Dacă tot se duce norodul la urne ca să puie ştampila pe unii doar ca să nu iasă ăilalţi, atunci însemnează că răbojul oricărei seri de alegeri suferă cronic şi incompresibil de o lipsă imensă. Anume aia a voturilor contra. Ăştia care fac legi, când îşi supun câte una la vot, se lasă cu da, cu nu şi cu abţineri. P-ormă tot ei ne dau referendum-uri. Băi, ia zi, vreţi aia ? Tot aşa : da-nu. Şi-atunci naţia de ce să-i aleagă pe ei doar cu voturi pentru ? Cum să spuie individul lambda, confruntat cu dilema alegerii entre la peste et le choléra : băi, p-ăsta şi p-ăsta şi p-ăsta nu-i vreau, da’ nu-i vreau, e clar ?

Practic : să zicem că electorul, că alegătorul, adică cetăţeanul care posedă drept de vot, drept pe care vrea să şi-l exercite, se prezintă la secţia de votare. I se cere un act de identitate oarecare care poate să fie şi al lui, după care se verifică dacă e viu cu ajutorul câtorva întrebări de cultură generală cu răspunsuri multiple (tot la alegere şi alea) şi – le cas échéant – se stabileşte că poate vota. E, aici e şpilul. În loc să i se dea o ştampilă, ei bine, să i se dea două. Nu una. Două. Două ştampile. Una cu pentru şi ailaltă cu împotrivă. Sau, ca să fim aşea, pă trend, o ştampilă cu like şi una cu dislike. O să-mi ziceţi că aia cu like poate fi folosită şi ca dislike dacă o răsucim cu o sută optzeci de grade. Nu. Nu e bine, fiindcă se pot crea cazuri litigioase destul de supărătoare dacă în momentul aplicării ştampilei votantul nostru are, spre o pildă, un junghi, un cârcel la poanieu sau o criză de epilepsie ori de tetanie şi iese azimutul pe dos.

Deci două ştampile. Toţi ăştia, candidaţii Adunărei Elective, toţi pot primi în pătrăţica sau în cerculeţul lor de pe buletin câte o ştampilă. Una singură, indiferent care (sau pot să nu primească niciuna, nu e obligatoriu). Cu ocazia asta avem şi ceea ce se cheamă vot capacitar, şi vot plural şi pe deasupra intră automat în calcul şi voturile albe. Doar vot cenzitar n-avem, câtă vreme avem cotă unică de impozitare.

Aşa. Rezultatul fiecărui candidat îl exprimăm frumos sub formă de scor, rămâne însă să vedem dacă e ca la fotbal, adică dacă un şapte la cinci e mai prost decât un patru la unu.

Nu-i aşa că e absolut splendid ?

 

Pa, vă pup,

Fiţi cuminţi.

…Și făcu 40 de covrigi. Și doi cercei.

Oamenilor,

Dat fiind că, în sfârșit, avem o iarnă cum se cuvine, ceea ce înseamnă că vecinii mei au cam crăpat de frig (vag posibil să fi avut ceva de-a face cu asta, după o prealabilă asigurare că generatorul meu personal, alimentat cu dihori, merge perfect), o să vă povestesc o chestie.

Acum ceva timp, pentru că îmi amintesc că stăteam pe o bancă, ceea ce vă asigur că am încercat azi cu rezultate cam prea sticloase și scârțâitoare, eram într-un parc cu o prietenă. Stăteam noi de vorbă, ca oricare două babe cumsecade de pe lumea asta, despre nepoți (ea) și dinamită (…), când de noi s-a apropiat o altă babă. Dată fiind băboșenia ei, eram cât pe-aci s-o invităm să stea împreună cu noi pe bancă, să schimbăm rețete de dinamită, că nepoții știm cu toții cum se fac, nu? Am renunțat destul de repede, însă, la ideea neobișnuit de ospitalieră, pentru că baba nou-venită (și, în caz că trebuie să precizez din nou, complet necunoscută) a început deodată să urle ca din gură de urs întâlnit în Bucegi, între Padina și moarte. Urla la noi ceva în care vă jur că am încercat să nu înțeleg din prima cuvintele „covrigii Diavolului”, dar nu am putut evita prea mult, având în vedere că fix asta zbiera. Ba chiar cu o dicție surprinzător de bună pentru cei trei dinți pe care-i mai avea în gură.

Eram gata să presupunem că tocmai dantura model „dinte-pauză-lipsă-pauză” era cauza indignării ei sfinte la adresa covrigilor, când a început să curgă o avalanșă de explicații în alt sens. Anume, că cele trei… cum să le zic, cele trei segmente ale covrigilor cât se poate de atei pe care, ce-i drept, îi înfulecam eu și prietena mea, reprezentau nimic altceva decât gheara Diavolului, ba chiar întoarsă cumva, deci și mai nesfântă decât gheara Diavolului simplă. Ok. Ne uităm la babă, la o cioară croncănind într-un platan, ne întoarcem la ale noastre (discuție și covrigi), când baba începe iar. Pe tema bijuteriilor, de data asta, pe care eu le purtam și prietena mea nu. Ea era un fel de sfântă prin consecință, iar eu eram un fel de ajutor al Diavolului. (Amica mea nu avea atom de bijuterie pe ea pur și simplu din cauză că o scosesem, cu forța, din duș direct în parc. Nu contează, sfinților li se pun și faptele bune din întâmplare, că există motivații mai înalte care-i conduc, bineînțeles.)

Așadar, eu eram ajutorul Diavolului cu doi cercei și un inel (sigur aveam și ceas, doar că asta nu se pune la bijuterii, din punctul meu de vedere), iar amica mea era nu numai în pericol de a se îneca cu o bucată de covrig de atâta râs, ci și Sfânta Maria. Amândouă, înger și demon sau cum s-o mai zice în scripturi, ne holbam la evanghelista covrigilor, așteptând să scoată de undeva o armonică și să izbucnească într-un imn al Judecății de Apoi. (Prietena mea, am aflat mai apoi, aștepta ca baba în cauză să scoată din traistă un pistol, cu care s-o forțeze pe ea să mă înece pe mine în agheazmă, ca pe ambasadoarea dracului ce eram. Uitați de ce nu e bine să se uite oamenii la prea multe filme.)

Când colo, baba a schimbat brusc subiectul, începând să peroreze despre ceva ce, atunci, mi s-a părut scos din același manual ca și restul poveștii: despre cum oamenii care au animale de casă sunt sclavii dihăniilor respective. Normal, această observație a fost urmată de o demonstrație despre cum zișii oameni se închină ziselor animale. Imaginea unei familii întregi făcând mătănii în fața unui acvariu cu peștișori aurii complet incapabili să profite de această adorație, care e o permanentă noutate pentru ei, și a infinitului în care se poate desfășura în buclă această scenă, m-a făcut să râd atât de tare, încât baba s-a speriat și a plecat, bolborosind ceva despre cum hohotesc ca o vrăjitoare a dracului, ceea ce n-am avut nici o secundă intenția să contest.

Vă întrebați, probabil, ce-i cu povestea asta. E că în seara asta, venind spre casă printr-o ceață în care miliarde de cristale mici de gheață zburdă cu mulții kilometri la oră ai unui viscol, am numărat 12 căpițe degerate care se țineau de niște lese la capătul cărora țopăiau nepăsători, în total, 15 câini. Destul de nesimțit de distrați, de altfel. Asta, plus amintirea cu Rhetta punându-și cortul pe ea și ieșind să plimbe, în viscol și într-un cor de înjurături și blesteme (Rhetta e și ventrilocă), un Șerban Măgureanu care se distra ca niciodată în viața lui, m-a convins că, oamenilor, baba was on to something. Așa nebună cum era. La urma-urmei, pisicile în Egiptul antic.

Drept pentru care, firește, tocmai îmi trag paltonul pe mine și ies pe ușă să cumpăr un sac de covrigi. Nu știam eu de ce-i cald în casă. Vă urez același lucru, dacă credeți că puteți răbda să nu-i oferiți ofrandă mâței, hamsterului, potăii sau papagalului.