…Și făcu 40 de covrigi. Și doi cercei.

Oamenilor,

Dat fiind că, în sfârșit, avem o iarnă cum se cuvine, ceea ce înseamnă că vecinii mei au cam crăpat de frig (vag posibil să fi avut ceva de-a face cu asta, după o prealabilă asigurare că generatorul meu personal, alimentat cu dihori, merge perfect), o să vă povestesc o chestie.

Acum ceva timp, pentru că îmi amintesc că stăteam pe o bancă, ceea ce vă asigur că am încercat azi cu rezultate cam prea sticloase și scârțâitoare, eram într-un parc cu o prietenă. Stăteam noi de vorbă, ca oricare două babe cumsecade de pe lumea asta, despre nepoți (ea) și dinamită (…), când de noi s-a apropiat o altă babă. Dată fiind băboșenia ei, eram cât pe-aci s-o invităm să stea împreună cu noi pe bancă, să schimbăm rețete de dinamită, că nepoții știm cu toții cum se fac, nu? Am renunțat destul de repede, însă, la ideea neobișnuit de ospitalieră, pentru că baba nou-venită (și, în caz că trebuie să precizez din nou, complet necunoscută) a început deodată să urle ca din gură de urs întâlnit în Bucegi, între Padina și moarte. Urla la noi ceva în care vă jur că am încercat să nu înțeleg din prima cuvintele „covrigii Diavolului”, dar nu am putut evita prea mult, având în vedere că fix asta zbiera. Ba chiar cu o dicție surprinzător de bună pentru cei trei dinți pe care-i mai avea în gură.

Eram gata să presupunem că tocmai dantura model „dinte-pauză-lipsă-pauză” era cauza indignării ei sfinte la adresa covrigilor, când a început să curgă o avalanșă de explicații în alt sens. Anume, că cele trei… cum să le zic, cele trei segmente ale covrigilor cât se poate de atei pe care, ce-i drept, îi înfulecam eu și prietena mea, reprezentau nimic altceva decât gheara Diavolului, ba chiar întoarsă cumva, deci și mai nesfântă decât gheara Diavolului simplă. Ok. Ne uităm la babă, la o cioară croncănind într-un platan, ne întoarcem la ale noastre (discuție și covrigi), când baba începe iar. Pe tema bijuteriilor, de data asta, pe care eu le purtam și prietena mea nu. Ea era un fel de sfântă prin consecință, iar eu eram un fel de ajutor al Diavolului. (Amica mea nu avea atom de bijuterie pe ea pur și simplu din cauză că o scosesem, cu forța, din duș direct în parc. Nu contează, sfinților li se pun și faptele bune din întâmplare, că există motivații mai înalte care-i conduc, bineînțeles.)

Așadar, eu eram ajutorul Diavolului cu doi cercei și un inel (sigur aveam și ceas, doar că asta nu se pune la bijuterii, din punctul meu de vedere), iar amica mea era nu numai în pericol de a se îneca cu o bucată de covrig de atâta râs, ci și Sfânta Maria. Amândouă, înger și demon sau cum s-o mai zice în scripturi, ne holbam la evanghelista covrigilor, așteptând să scoată de undeva o armonică și să izbucnească într-un imn al Judecății de Apoi. (Prietena mea, am aflat mai apoi, aștepta ca baba în cauză să scoată din traistă un pistol, cu care s-o forțeze pe ea să mă înece pe mine în agheazmă, ca pe ambasadoarea dracului ce eram. Uitați de ce nu e bine să se uite oamenii la prea multe filme.)

Când colo, baba a schimbat brusc subiectul, începând să peroreze despre ceva ce, atunci, mi s-a părut scos din același manual ca și restul poveștii: despre cum oamenii care au animale de casă sunt sclavii dihăniilor respective. Normal, această observație a fost urmată de o demonstrație despre cum zișii oameni se închină ziselor animale. Imaginea unei familii întregi făcând mătănii în fața unui acvariu cu peștișori aurii complet incapabili să profite de această adorație, care e o permanentă noutate pentru ei, și a infinitului în care se poate desfășura în buclă această scenă, m-a făcut să râd atât de tare, încât baba s-a speriat și a plecat, bolborosind ceva despre cum hohotesc ca o vrăjitoare a dracului, ceea ce n-am avut nici o secundă intenția să contest.

Vă întrebați, probabil, ce-i cu povestea asta. E că în seara asta, venind spre casă printr-o ceață în care miliarde de cristale mici de gheață zburdă cu mulții kilometri la oră ai unui viscol, am numărat 12 căpițe degerate care se țineau de niște lese la capătul cărora țopăiau nepăsători, în total, 15 câini. Destul de nesimțit de distrați, de altfel. Asta, plus amintirea cu Rhetta punându-și cortul pe ea și ieșind să plimbe, în viscol și într-un cor de înjurături și blesteme (Rhetta e și ventrilocă), un Șerban Măgureanu care se distra ca niciodată în viața lui, m-a convins că, oamenilor, baba was on to something. Așa nebună cum era. La urma-urmei, pisicile în Egiptul antic.

Drept pentru care, firește, tocmai îmi trag paltonul pe mine și ies pe ușă să cumpăr un sac de covrigi. Nu știam eu de ce-i cald în casă. Vă urez același lucru, dacă credeți că puteți răbda să nu-i oferiți ofrandă mâței, hamsterului, potăii sau papagalului.

Anunțuri

1 comentariu

  1. imi pare rau, bab’lor, dar nu intelegeti nimic. va trebui s-o las pe Doria sa va explice ce-i cu bijuteriile, mai ales cele de familie

    http://www.renideo.fr/humour/le-bijou-pas-comme-les-autres-de-doria-tillier/


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s