Lecția de scenaristică

Discutam mai deunăzi cu femeia bătrână din apartamentul vecin: cam care e ideea în care poate cineva – sau nu că poate – ar trebui, de fapt, să scrie ceva. Orice. Că de putut poate mulți, vorba aia, da’ de trebuit nu trebuie neapărat. Adică nu te obligă nimeni.

Nu te obligă nimeni, de exemplu, dacă ești o pizdă proastă, să te speli pe față cu facebook dimineața și să anunți pe toată lumea: „azi mă simt în al nouălea cer”, sau chestii de genu’. Nu trebuie fă, proasto, să faci asta, i se rupe pula universului de tine, ca și celorlalți oameni, doar că sunt prea bine-crescuți să ți-o spună. Idem pentru băiețeii proști.

Discutând noi așadar, pe marginea subiectului exprimării în scris, am ajuns la următoarea concluzie: adevărata lecție de scenaristică e aia în care intră profesorul sau profesoara în clasă și spune: auzi bă, copii? Regula număru’ unu și singura: dacă aveți voi un mesaj al vostru, ceva cu adevărat important de spus, care vă roade la pateu de nu mai puteți și dați pe dinafară, atuncea apucați-vă și scrieți. Da’ numa atuncea și în niciun alt caz, că dacă vă prind vreodată cu lăbăreli sinistre a la Fuego sau Chirilă sau Florin Piersic Jr., vă dau foc la dește de vă ard mâna cu care ați lăsat aceste urme scârbavnice pe hârtie sau pe facebook, de nu mai scrieți voi cât e viața voastră de lungă și pe care io o s-o scurtez chiar acuma. Bă, m-ați auzit?

Așa că mai tăceți în pula mea dacă n-aveți nimic important de spus, că nici mediul ăsta electronic, cât de virtual e el, nu suportă atâta maculatură. De print nici nu mai vorbim. De-aia a și murit, că a suportat la un moment dat masa critică a materiei cenușii a unor oameni gen Marius Tucă.

Anunțuri

Premiile Gopo: un eveniment de mare căcat

Au fost și au trecut premiile Gopo, un eveniment în care ne băgăm pula.

De ce? Pentru simplul motiv că urlă românismul din el, mai ales din hainele invitaților, capul prezentatorului și scenografia care arăta ca un cur de babă răscoaptă. Bine, să recunoaștem totuși că a fost ceva mai decent decât cel de anul trecut, când se stătea la niște mese de căcat unde mânca Laurențiu Damian ca un pișcotar sinistru, de i se scurgea mâncarea pe fălci. Acum, totuși, ne-au uimit pardesiele de căcat, rochiile sinistre, costumele din carton creponat. Lucru care ne face să ne întrebăm, poate pentru a mia oară: de ce se îmbracă românii ca niște sărăntoci? E simplu, pentru că rămân niște sărăntoci chiar și atunci când au bani.

Să revenim. Pe prezentatorul gras cu mustață stil RATB îl chema Bobonete, lucru care n-are niciun sens. Putea să-l cheme Pulimete și era mult, mult mai bine. La glumele de căcat pe care le făcea ar fi mers exact la fix. Altceva: de ce erau toți ăia din sală atât de cretini și de urâți? S-o numim aici pe Jojo, cu un maglavais de bronz de ziceai că e statuia lu Bănel Nicoliță uitată în cuptor, sau pe Florin Piersix junior, care arăta la fel de tristuț ca filmele pe care le produce, mânat de interese obscure. Cât despre ăia pe care-i mai băgau la cameră din când în când în culise cu o perdea de căcat din visele urâte ale lui David Lynch, era clar o greșeală. Oamenii puteau foarte bine să rămână acasă, unde cel puțin nu i-ar fi văzut nimeni făcându-se de mare căcat.

Mai departe: deși totul avea un aer de mare emoție, nimeni n-ar fi spus lucrurilor pe nume: Undeva la Palilula e un film grotesc, deosebit de prost, care n-ar trebui arătat nici măcar unor oligofreni, necum nominalizat la vreun premiu. Jos pălăria însă pentru căciula de statuete Popo pe care le-a luat Radu Jude cu Toată lumea din familia noastră, ceea ce măcar ne-a lăsat impresia unei jurizări ok. Măcar atât. Dar să nu uităm momentele „umoriștilor” de mare labă de la Happy Fish slash Național TV, sau de unde pula calului au reieșit aceste personaje mega-triste, care probabil că își vor da mâna cu Arșinel și Stela Popescu pentru un lung-metraj construit în jurul farmaciei Catena, singurul loc unde așa-zisul lor umor poate avea căutare.

Și jos pălăria Mungiu pentru că nu a acceptat să facă parte din acest bâlci destul de ordinar de provincie care este, din păcate, premiile Gopo.

Sugeți pula, prieteni, iată un îndemn pozitiv, o încurajare pentru ediția de anul viitor, când probabil că veți organiza evenimentul în peștera lui Aladin construită de Florin Salam în grota lui Adrian Năstase din munții Retezat.

BOR și nu cerceta, art.1, versetul 1

Oamenilor,

E joi dimineață, foarte dimineață, atât de dimineață încât afară e ceață roz (nu, nu pink mist, n-am mai stins de mult focul de sub nitroglicerină cu apă). Poate vă întrebați ce oră e. Răspunsul e simplu: e ora să zicem muie BOR, firește.

Nu pentru faptul că una din Mitropoliile ei are un hotel pe Ceahlău (pe munte, nu pe stadionul echipei din Piatra Neamț, de altfel unul din primele locuri în baba de mine a văzut un meci de fotbal, ceea ce vă poate da o idee despre cât de bătrână sunt ). Nici pentru faptul că zice că-i păcat să călcăm pe gurile de canal, și nici pentru că dacă faci o poză la Voroneț îți iei omor de la maicile ninja cu care-i amenință Putin pe KGB-iști când nu sunt cuminți și nu-și papă toată sârma ghimpată din farfurie. Nici pentru Catedrala Neamului Prost, aberație megalomană hidoasă, cu saună și săli de conferințe care se justifică doar dacă se mută alegerea președintelui Confederației Stelare Ursa Major în România.

Nu de data asta, cel puțin.

De data asta, pentru că vrea să ne întoarcă în Evul Mediu, pe care io una îl ador, dar căruia nu-i duc dorul din mai multe privințe: apa caldă, metroul, internetul, drepturile omului, medicina. Profitând de faptul că, după cum știm, în România Evul Mediu a durat practic până în secolul XIX, BOR și-a zis că e cazul să ne întoarcem în el – până nu uităm, Einstein ferește, de unde să-l luăm. Să sărim înapoi repejor acum, cât încă e aproape. Ne-am jucat destul de-a statul modern și cvasi-normal la cap, să trecem la lucruri serioase.

Și ce ar putea însemna lucruri serioase pentru BOR altceva decât ca predarea religiei în școli să fie și mai obligatorie decât era deja, adică să fie în Constituție? Dacă tot se chitesc băieții ăștia să umble la mașinărie, măcar să știm o treabă. Anume treabă, că ne întoarcem la statul religios. Nu de alta, dar îl avem pe ăsta laic în test drive de fix 150 de ani și există riscul să ne obișnuim cu el. (Chiar dacă, în fapt, nu părem să fi înțeles vreodată cum funcționează, dovadă că-i dăm voie lu’ BOR să sugă binișor benzină din rezervorul mașinăriei.)

Bine. Hai să facem asta. După care să începem să ardem oameni pe rug (ok, la noi nu s-a practicat, dar avem voie să furăm și din Evul Mediu al altora, oricum ăia nu-l mai folosesc), să alfabetizăm 0,5% din populație (estimativ. Și oricum se pare că generațiile mici au deja grijă de asta, dacă ne luăm după BAC-ul din ultimii ani). Să vindecăm bolile și seceta frecându-ne de moaște și plimbând icoane-n băț (ceea ce oricum, de 14 și 27 octombrie).

Corect. Trăim în plin Ev Mediu. Și atunci ce să ne mai mire că BOR cere consfințirea stării de fapt?

O singură chestie pentru ăia de s-or trezi, veniți la serviciu pentru prima dată anul ăsta probabil, și mahmuri pe deasupra, în situația să voteze ideea: dacă trece mizeria asta (și clarificăm odată pentru totdeauna și pentru toată lumea că suntem încă la coarnele plugului, să nu ne mai frece la cap atât ăștia cu Schengen-ul lor și cu Euro), rămâne un singur lucru de făcut. Și el trebuie făcut. Trebuie restituite lu’ BOR proprietățile pe care le avea înainte să se apuce Cuza să se joace de-a statul român modern, ceea ce oricum s-a transformat într-o glumă. Dap, terenurile alea de v-ați făcut voi moșii și branduri turistice din ele. Și pădurile alea de stau cuminți în portul Constanța. Erau cam două treimi din teritoriu pe atunci, poate mai scade puțin procentul acum, că intră în ecuație și Transilvania. Bănuiesc că asta ar trebui pentru ca o confesiune, fie ea și majoritară, dintr-un stat, fie el și laic, care respectă pluralitatea religioasă și separarea puterilor, în timp ce se uită chiorâș la o chestie neinteresată numită viitor, să fie în sfârșit mulțumită.

Ba chiar cred că ar fi cel mai bine să începeți cu faza asta, ca să vedem cam care mai e pe urmă disponibilitatea de a-i sufla în dor lu’ BOR. Babă nemuritoare, aștept rezultat.

Babă, caut soluție băbească

Oamenilor,

Shit. Mergeam la un moment dat pe stradă, când mi-am dat seama că am dispărut.

De ce?

M-au ros pantofii.

Mda. Genul ăla de clișeu atât de clișeic încât știi că e clișeu, dar se impune zis. Acum, să trecem la ce a rămas din mine, și anume un urlet și niște carne vie, pe locul unde obișnuiau să fie niște picioare. Rămășițe care mă fac să vă pun o întrebare firească, pentru când m-oi reîncarna. (Normal că tot în babă o să mă reîncarnez dacă există reîncarnare, pentru că am fost o persoană foarte bună și mai bine decât babă nu există. Dacă nu există reîncarnare, răspundeți-mi măcar ca să nu vă bântui de curiozitate un secol și jumătate. Na, deja fac rime înfiorătoare. Nu vreți să știți ce urmează.)

Întrebarea firească nu e dacă credeți în reîncarnare, și nici dacă o să vă recunosc în viața mea viitoare. N-am idee, vedem noi. Chiar și pe ăia dintre voi pe care se-ntâmplă să-i cunosc, probabil i-am ignorat neintenționat pe stradă măcar o dată. (Așa, voiam mai de mult să zic asta: dacă trec pe lângă voi pe stradă prefăcându-mă că nu vă cunosc, și de fapt vă cunosc – înainte să dați cu toporu, uitați-vă la moaca mea: am ochelarii pe ea? Apoi uitați-vă în jur: plouă puțin, sau burnițează, sau ceva insuficient de intens încât să fie nevoie de umbrelă, dar suficient de intens încât ochelarii să fie băgați la adăpost? De asta. E crepuscul? De asta. Nu, nu pentru că sunt vampir, ci pentru că la crepuscul sunt chiar mai chioară decât de obicei. A, m-ați și strigat și io nimic? Păi aveam căștile în urechi? Concluzia: da, ca s-o recunosc pe mama pe stradă trebuie să mă lovesc frontal de ea. Și cam la fel cu toată lumea. Scuze. Dacă nu sunteți clădire veche sau piatră antică, e puțin probabil să mă uit la voi și să fiu conștientă de asta.)

Aolio, că nu mai ajung la întrebarea firească. Întrebarea firească a zilei de azi nu e nici ce facem cu o pereche de bășici pline de lichid și usturătoare ca dracii, pentru că asta știu. Întrebarea firească e ce facem cu pantofii care le-au cauzat, printr-o pereche de ciorapi 100 DEN. În afară să-i ardem, că nu știu cum naiba, dar când mă uit la chitanță mi s-au terminat chibriturile.

Deci? Soluții geniale? Ciocan n-am, vă anunț de pe acum.

Cine n-are bătrâni să nu scrie

Oamenilor,

De ceva vreme mă lupt greucenește cu niște chestii mișto, pe care o să vi le povestesc odată. Acum simt nevoia să zic doar că unii cetățeni din toate domeniile, dar mai ales din alea teoretice, scriu terorist. Așa de prost, de greoi, de încâlcit și, pe scurt, de cu bășini în cap, încât simți nevoia să te dai cu capul de un perete în rânduri atât de dese și de strânse încât să faci armata Coreei de Nord să plângă și să se sinucidă. Nici măcar coloana sonoră de la Game of Thrones, altfel un fundal perfect pentru cam orice activitate omenească, fie ea intelectuală sau de compunere de frigănele, nu te poate salva.

Să luăm, de exemplu, istoria artei. Complet arbitrar, să luăm domeniul ăsta, faceți-mi pe plac, că sunt babă traumatizată și cine știe ce draci mă apucă. Da? Bun. Unii oameni din domeniul ăsta scriu prost, dar cu conținut mișto. Să-l încadrăm aici pe Răzvan Theodorescu și să lăsăm situația așa.

Alții, mult prea mulți alții, fac gargară cu trei idei pe treizeci de pagini. Și nu mă refer doar la Pavel Șușară. Sunt mulți, chiar tineri, ceea ce e grav. Cel mai grav și mai grav e însă că, după lupte de calibrul mitologiei grecești (partea ante-Olimp, aia mai mișto), după fraze care uită și ele însele despre ce-i vorba în ele până ajung să se termine, gâfâind ca un astmatic care tocmai a traversat înot Canalul Mânecii pe furtună de gradul 5, dai de ceva care te face să râzi cu lacrimi. Spre exemplu, aproape de sfârșitul unei fraze care ține o pagină jumate, dai de convingerea unei autoare că există „deceniul 20” în secolul XX.

Ca să râdem cu toții, poftim: „Figurația tipologică a început astfel să facă loc tot mai des, încă din primii ani ai deceniului 20, portretului propriu-zis, exact în momentul în care acest gen ieșise – cu minime excepții – aproape cu totul din practica artistică de rang înalt a artei occidentale.” (Amelia Pavel, Pictura românească interbelică, Meridiane, 1996, pg. 32). Dat fiind că chiar nu știu cum ar arăta transformată în cifre arabe data asta, tocmai mi-a crăpat capul. De râs. Și asta nu e bine.

Oare de ce ia toată lumea drept figură de umor principiul ăla – „Nu ai înțeles un lucru cu adevărat dacă nu ești în stare să-l explici bunicii tale”? Nu e o glumă. S-ar putea să fie chiar cel mai important principiu formulat vreodată de Einstein. Dacă nu-i aparține pe bune (nu știu sigur, eu și Albert nu prea vorbeam în perioada aia), atunci e cel mai important principiu pe care ar fi trebuit să-l formuleze.

Așa că vă rog: dacă mă vedeți c-o iau pe arătură vreodată, dați-mi o scatoalcă după ceafă. Sunt o babă scundă, e ușor.