Despre vaccinuri și inadecvarea limbii române

Oamenilor,

Nu vi se pare. Titlul chiar seamănă cu cele ale tratatelor filozofice antice și medievale, precum și cu câteva dintre cele mai ilizibile ale lui alde Kant, Jung sau Kierkegaard. Pentru că am ceva la fel de important de spus: anume că este imperativă găsirea unui echivalent în limba română pentru expresia anglofonă „to take something for granted”.

Doar așa o să pot să mă indignez cu toată puterea cuvintelor (deocamdată o folosesc, din nevoie, și pe cea a bâtelor, pisicilor sau altor arme care se întâmplă să fie la îndemână) la adresa unor chestii și a oamenilor care le emit. Astăzi și recent, vaccinurile și atitudinile față de ele.

Eu înțeleg să fii paranoic al conspirațiilor uneori și înțeleg că, mai ales atunci când ai un copil, totul ți se pare împotrivă, de la companiile farmaceutice la oamenii care n-au copii (cremenalii). Dar îți trebuie doar 10 minute petrecute pe net în altă parte decât pe forumurile de părinți care cred că salvia vindecă ciuma (sau, mai rău, rugăciunea, adică statul degeaba și delegarea responsabilității) ca să afli câte ceva despre variolă. Să vezi ce înseamnă și să-ți imaginezi copilul tău, pe care nu vrei să-l supui riscurilor acelui 0,x % posibil de complicații ale unui vaccin, în locul celui din poza care apare prima în articolul despre variolă pe Wikipedia. Eh? Cum arată?

Să lăsăm variola, deși nu facem bine (pentru că nu scrie în nici un fel de tratat internațional că o boală pentru eradicarea căreia care s-au chinuit generații întregi de oameni deștepți n-are voie să revină, mai furioasă și mai rea. Asta în caz că vă simțiți foarte în siguranță.) Să ne uităm la complicațiile varicelei la adulți (culmea, copiii nevaccinați vor deveni adulți, la un moment dat, tocmai pentru că nu vor mai muri de boli la care ne e ușor azi să ne uităm de sus, dar care i-ar fi decimat cu 150 de ani în urmă. Dar vaccinurile sunt rele, clar.) Sau la cele ale hepatitelor A și B, că pentru C nu există încă vaccin, iar complicația e moartea. Nici nu mai zic de febra tifoidă, difterie, tetanos și rabie. Ba uite că am zis, pentru că poate e necesar să le mai zicem din când în când numele, dacă se pare că crăpăm de ele prea rar (sau prea departe în Africa) să ne mai pese. Dar destul cu înșirarea de boli, pentru că găsiți informații peste tot (pentru cei mai științifici dintre voi, aici). Să-i dăm cu imaginea, care, nu-i așa, urlă cât nu știu câte mii de cuvinte. Poftim imaginea. Când ai la îndemână un grafic care-ți amintește clar cât de norocos ești că poți să faci mofturi (unii au muncit destul de mult ca să-ți dea posibilitatea asta, iar alții au murit cu miile și milioanele în lipsa ei), nu mai există scuza ignoranței.

 (de aici)

Graficul ăsta e făcut de un cetățean pe nume Leon Farrant și e destul de elocvent, zic, deși se referă la situația din SUA în 2007. Datele sunt dintr-o statistică a CDC din SUA, adică cea mai competentă direcție de sănătate publică din lume (sau, în funcție de ce teorii ai în cap, principalul atentator la viața speciei umane). Eu, una, o să-l învăț pe de rost. Nu de alta, dar mă lovesc de tot mai mulți conspiraționiști anti-vaccinuri și am început să rămân fără bâte. Înțelegeți, prin urmare, necesitatea absolută a unui termen românesc care să explice suficient de bine conceptul de „take for granted”: și fără bâte, și fără asta, nu merge deloc.

În caz că vă întrebați de ce mă freacă grija și nu las selecția naturală să se ocupe, am două motive: primul e că, paradoxal pentru mine, unii oameni de a căror soartă tinde să-mi pese par întristător de dispuși să ignore niște chestii și să le take for granted (scuze, am zis). Al doilea, și cel mai serios, e că suficient de mulți cetățeni sceptici la lucruri reale și numărabile (dar foarte bucuroși să creadă alte chestii cu totul lipsite de dovezi) pot să distrugă toată munca de secole a unor oameni care și-au petrecut creierii în laboratoare ca să nu mai crăpăm prin șanțuri chiar din orice. Ceea ce e aproape la fel de revoltător ca faptul că, de cinci zile încoace, îmi dispar sistematic borcanele cu icre de somon din frigider. Adică foarte.

Iubitorii și iubitoarele de câini maidanezi sunt niște imbecili

Babelor,

Acum câteva zile, Veta, adică soră-mea, a scris o postare în care era vorba despre câinii maidanezi; în ea, Veta sugera că oricât de drăguți ar fi Ciorăpel & co, respectiva drăgălășenie se cam duce pe apa sâmbetei în momentul în care Ciorăpel își înfige colții în ciorăpeii unor pietoni nevinovați.

So far, so good, ca să zic așa. Veta și-a exprimat o părere despre mediul înconjurător în stilul ei caracteristic, punându-și în cap toți caninofilii din țară; nimic neobișnuit, desigur.

Doar că caninofilii au înțeles să răspundă cu injurii nu numai la adresa autoarei postului, ci și la adresa mea. Să citim și să cităm:

Prima idioată care a găsit de cuviință să ia numele meu în derâdere își zice Asiris. Bănuiesc că chiar așa o cheamă, și că mânia proletară cu care ne înfierează se datorează unei copilării profund nefericite, în care până și colegele de clasă din generală pe care le chema Paula făceau mișto de ea. Asiris spune așa:
„Cine naiba te-a facut pe tine si pe sora-ta stapine pe soarta acestor fiinte nevinovate???!!! Din cauza unora ca voi doua,fara cel mai elementar bun simt suntem atit de blamati in toata lumea!!! Hai sictir idioatelor!!! Daca ar durea prostia ati urla in permanenta!!!”

Urmează o cretină pe nume Alexandra Zoicas, care zice așa: „ voi v-ati gasit ff ‘destepte’ sa INSTIGATI LA VIOLENTA impotriva lor. RUSINE!!! Mi-e sila ca traiesc in aceasti tara cu niste persoane LIMITATE, INFECTE, NECIVILIZATE, SUBUMANE si TICALOASE!”

Doar câteva minute mai târziu, se trezește și o oarecare Andreea Crețu să ridice parul: „Ce taranci proaste mai sunteti…asta e blog?Asta e gandire?Surorile Marx sa ne pupati in cur pe toti…..si s-o sugeti big time va dorim….”

Iar Vlad Ionescu, alt tont care iubește animalele pentru că nu-l iubesc oamenii, spune: „Futu-va-n gura de sarace proaste! Surorile pizdii! Cretine care ar trebui eutanasiate sunteti voi! Sunteti tari in gura pe saracia asta de blog…ca daca ne-am intalni in realitate…”

Nu trec nici șapte minute, că și Cristina se trezește din toropeala matinală în care au scufundat-o ani de șomaj: „Sunteti 2 Curve nefutute ….batranetea asta v a luat mintile dracu’”

Din fericire, o fată cu frumosul nume Dalia este ceva mai calmă: „propovaduiti prostia si rautatea..not cool!”

Nu la fel de calm este însă Borg, care zice așa: „deci noi traim în grota, voi, 2 babe semidocte si senile, în palat! poi fereasca-va d-zeu sa ne întîlnim… k ce v-ar fi facut catelul ar fi un alint… pacat k v-ati nascut…”

După care Andreea Crețu realizează că a uitat ceva și mai zice: „pacat ca existati…asa ganduri ,,frumoase”va trimit pe cat de ,,frumoase” sunteti pe interiori……”

Iar la puțin scurt după ea, Un Cetățean Simplu ne urează, în stilul său simplu: „Ce sa va urez de Paste? O intalnire in miez de noapte cu un boschetar beat pe care in nemarginita dvs.dragoste de oameni nu-l veti trata cu drugul de fier in cap sau pusca!”

Last but not least, apare și doamna justmedeea Andra, care spune așa: „pfff de ce nu ma mira ca tara asta se scalda in mocirla cand e reprezentata de oameni ca tine? De ce dracu’ nu exista si un numar la care sa putem suna si sa dispara jegurile ca tu si surioara ta cretina?”

Trecând peste faptul că toți cei citați nu au reușit, la un loc, să încropească măcar UN gând mai de doamne ajută, altceva mă deranjează: faptul că mă aruncă în aceeași oală cu soră-mea. Oameni buni, postarea a fost scrisă de ea; de ce ne înjurați pe amândouă? Oare creierașii voștri, cât și dacă există, nu pot face diferența între o persoană și alta? Sau credeți cumva în vina colectivă? Probabil că și-și, altă explicație n-am. Drept care vă urez, cu toată bunăvoința de care sunt în stare, să aveți fix viața pe care o meritați.

Dacă n-ați înțeles urarea, vă zic eu: nu-i chiar de bine.

Vă pup,

Rhetta

Cum să închei o discuție în contradictoriu cu ajutorul unui creion

Babelor,

Azi pe la prânz mi-am zis: hai s-o vizitez pe Eloiza, o prietenă cam de aceeași vârstă ca mine, care după șapte căsnicii fericite se pregătește s-o înceapă pe a opta.
Mă urc, deci, în mașină, dau geamul jos, pornesc, o calc nițel pe Ștefan cel Mare, fac dreapta pe Polonă, mai merg puțin și ajung. Parchez mașina și cobor, când de undeva se aude o voce.
„Trageți-o puțin mai în față”, zice.
Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, nu văd pe nimeni, blochez ușile și dau să plec, când se aude din nou vocea: „nu puteți s-o lăsați aici! E parcare de firmă!”.
Mă uit din nou în stânga, mă uit în dreapta, mă uit iarăși în stânga, văd un câine care doarme. Din moment ce doarme, nu el a vorbit, așa că îmi spun că am ajuns la vârsta la care aud voci, ceea ce poate fi destul de interesant. Dau să intru pe poarta curții Eloizei, când vocea vorbește pentru a treia oară: „Alo! Doamnă! Nu poți lăsa mașina aici, n-auzi? E parcare de firmă!”
De data asta, vocea este însoțită de o față, și nu vine nici din stânga, nici din dreapta, ci cumva de sus, de la mezaninul clădirii în fața căreia am parcat. Posesorul ei este un bărbat gri, îmbrăcat cu o haină urâtă de fâș, și se uită la mine cu o privire tot de fâș.
„Ce face?”, zic.
„E parcare de firmă, nu poți lăsa mașina aici!”, repetă imbecilul.
Mă uit la mașina parcată frumos cu două roți pe trotuar.
„E pe trotuar”, zic, „și nu văd nici o firmă pe trotuar.”
„Trotuarul ține de imobil”, spune omul înfuriat de refuzul meu de a aplica vieții aceeași logică pe care o aplică și el.
„Nu”, zic, „trotuarul nu ține de imobil. Zidurile, geamurile, birourile dinăuntru, da – dar trotuarul ține de stradă.”
Dau să plec, dar bărbatul mă oprește.
„Stați numa’ puțin”, zice (de ce mi se adresează ba cu „tu”, ba cu „dumneavoastră” nu îmi pot explica). Apoi dispare de la fereastră. Aștept, politicoasă, și 28 de secunde mai târziu bărbatul apare în fața mea, transpirat și înarmat cu un creion și o hârtie.
„Ce creion verde!”, remarc binedispusă. „Ce faci cu el?”
„O să vă notez numărul și o să sun la poliție”, spune bărbatul. „N-aveți voie să parcați aici! E de firmă! E trotuarul firmei!”
„Ce firmă?”, întreb.
„Broscoiul de baltă S.A.”, spune bărbatul, mândru de parcă ar lucra la Rolls Royce.
„Aha”, zic. „Da’ alt creion mai ai?”
„Ce?”, face bărbatul.
„Dacă mai ai alt creion”, repet.
„Nu.”
Am luat bărbatul de guler, l-am trântit pe jos, i-am luat creionul din mână și i l-am băgat în cur. Între timp, din curte a ieșit și Eloiza. Și ea avea un creion în mână, pe care i l-a băgat tot în cur bărbatului.
„Tot timpul am probleme cu cretinul ăsta”, spune. „Hai că s-au făcut cafeluțele.”
După care i-am citit Eloizei în ceșcuța de cafea că o să facă o călătorie în care o să își cumpere un laptop, am mâncat niște prăjiturele și am stat la taclale până când Eloiza a adormit pe fotoliu.

Vă pup,

Rhetta

Cum să faci un film din Noul Val Românesc

Babelor,

Între noi fie vorba, chestia cu „Românul s-a născut poet” e o prostie. De fapt, românul s-a născut regizor. Din păcate, totodată românul s-a născut român, drept care filmele pe care le regizează fac parte din Noul Val al Filmului Românesc. Și pentru că unii dintre voi n-au apucat încă să debuteze pentru că nu și-au scris încă scenariile, vă voi oferi aici un scurt compendiu menit să vă ușureze calea către glorie. Așadar:

1. Dacă filmul vostru are muzică, aceasta este diegetică. Adică este muzica pe care o ascultă personajele atunci când ascultă muzică. Astfel, dacă două personaje se sărută, nu se aude Richard Cleyderman decât dacă cei doi îl ascultă la combina din încăperea în care se află. Altfel nu (vezi „Aurora” și „Polițist, adjectiv”).

2. Acțiunea din filmul vostru se petrece într-o singură zi (vezi „Felicia înainte de toate”).

3. În primul cadru, eroul sau eroina se află într-un pat și doarme, pentru că așa își încep oamenii ziua: dormind (vezi „Felicia înainte de toate”, dar și „Marți, după crăciun” și multe altele).

4. Conflictul din filmul vostru este unul familial. Pentru că familia este singura celulă a societății cu care ați intrat vreodată în contact și despre care știți, așadar, câte ceva. Nu faceți filme cu relații între necunoscuți, nu faceți filme în care personajele au un loc de muncă; faceți filme care se petrec în sânul unei familii (vezi „Felicia înainte de toate”, „Marți, după crăciun”, „Poziția Copilului”).

5. Între cine să fie conflictul? Mamă și fiică – nu (s-a făcut în „Felicia înainte de toate”). Soți, nu – s-a făcut în „Marți, după Crăciun”). Mamă și fiu – nu (s-a făcut în „Poziția Copilului” și „Din dragoste cu cele mai bune intenții”). Tată și fiu – nu (s-a făcut în „Principii de viață” și „Rocker”). Ce rămâne, deci? Exact: tată și fiică!

6. Ok, aveți deja cam jumătate de film: conflictul este între tată și fiică, iar în prima scenă cineva doarme. Cine doarme? Păi, de obicei eroul. Cine este eroul vostru? De obicei („Felicia înainte de toate”, „Din dragoste cu cele mai bune intenții”), personajul mai tânăr. Deci fiica.

7. Așadar, în prima scenă fiica doarme. Câți ani are fiica? Să zicem 23, este studentă. De ce doarme? Pentru că s-a culcat târziu. Din cauza asta, doarme mult, așa că puteți băga un cadru de vreo cinci minute cu fiica dormind, iar apoi trezindu-se încet (știu, până aici este leit „Felicia înainte de toate”, dar nu face nimic, pentru că este un film românesc, și deci nu-i nici o rușine să fie ca toate celelalte filme românești).

8. Bine, și ce face tatăl în timpul ăsta? Păi, simplu: tatăl este în bucătărie și își face un ou. Iar mama? Mama este la mătușa Rodica, pe care o ajută cu pregătirile pentru parastasul unchiului Ionel.

9. Dacă fata este studentă și stă cu părinții, ea este din București, pentru că acolo se petrece filmul.

10. Fetei îi sună telefonul. Deși trăim în era smartphone-urilor, fata are totuși un Nokia rablagit. Nu ni se explică de ce, așa are, și gata. De fapt, telefonul nu sună, ci vibrează. Fata nu îl aude. Telefonul se oprește din vibrat, apoi începe din nou. Fata se întinde către noptieră, ia telefonul, se uită somnoroasă la ecran. Pe ecran scrie „Dana”. Fata respinge apelul și pune telefonul la loc pe noptieră.

11. Telefonul sună din nou. Fata se uită iarăși la el. Este tot Dana. Fata răspunde. Cu o voce obosită, o întreabă pe Dana ce vrea de la ea.

12. Are loc o conversație scurtă între fată și Dana. Nu înțelegem mare lucru, dar nu-i nimic. Fata spune că o să ajungă (nu știm unde) pe la unu. Din bucătărie, tatăl o strigă. Întreabă dacă s-a trezit. Fata zice că da. Tatăl o întreabă dacă vrea un ou. Fata zice că nu.

13. Fata se ridică. Se uită pe geam. Este vară. Îl deschide.

14. Fata nu este nici urâtă, nici frumoasă. Fetele din filmele românești sunt întotdeauna așa. Fata poartă o pijama, pentru că fetele din filmele românești nu se dezbracă niciodată, și nici sex nu fac.

15. Fata se duce în bucătărie, unde are loc o discuție cu tatăl ei. O discuție normală, dar ne dăm totuși seama că există pe undeva o tensiune între cei doi. Nu ne este clar de ce.

16. A trecut ceva timp. Fata iese din casă. Camera o urmărește pe străzi. Trec alte cinci minute.

17. Fata se întâlnește cu Dana. Din dialogul lor aflăm că fata s-a culcat târziu pentru că și-a petrecut o bună parte din noapte alături de un tip. Tipul are nevoie de un nume. Îi vom zice Vlad.

18. Scenariul este aproape gata. Miza sa? Simplu: va ajunge fata la parastasul unchiului Ionel? Da, va ajunge. Va avea ea o criză de nervi? Desigur. Îi va reproșa tatălui că nu o lasă să își vadă de viață, pentru că tatăl spune o vorbă dezaprobatoare despre Vlad? Bineînțeles. Îi va reproșa fata tatălui că din cauza generației lui generația ei duce o viață de căcat și trebuie să emigreze? Ba bine că nu. Va fi avut fata ceva mai înainte o discuție cu Vlad în care acesta (student la medicină) îi va fi zis că are de gând să plece în Germania după stagiatură? Evident.

19. Și tot așa. Filmul îi va lăsa pe spectatori cu un gust amar și cu impresia că au văzut ceva ce nu i-a interesat câtuși de puțin. Va câștiga un premiu la un festival de categoria B. Va avea 1200 de spectatori în România și 8400 în Europa de Vest.

20. Un an mai târziu, veți face alt film din Noul Val al Filmului Românesc. Pentru inspirație, veți intra din nou pe acest blog, unde veți găsi un nou scenariu, foarte asemănător cu cel de mai sus.

21. Veți avea o viață lungă și interesantă, doi copii (Andrei și Corina), un Hyundai Santa Fe și o pisică tărcată. Îmi veți fi etern recunoscători pentru această postare, dar nu veți recunoaște acest lucru niciodată. Mâncarea voastră preferată va fi ciorba de perișoare.

Vă pup,

Rhetta

Călătorului îi șade bine fără copii

Oamenilor,

Știu că scădere demografică și alte alea, dar trebuie găsită o soluție pentru transportul copiilor care să nu implice contactul lor cu restul călătorilor nevinovați. Cu autobuzul, trenul  și avionul nu se mai poate. Poate un teleportor special pentru ei, că-s mici și țac-pac le muți de ici-colo toți atomii (sau aproape, mă rog, ăia esențiali). Și așa la Operă nu mai au voie, ceea ce e un câștig pentru oamenii liniștiți la cap.

Niște compartimente speciale, sau ceva, ca pentru bagajele de mână în avion, unde să le pui apă, mâncare și desene animate până la destinație? Să poată respira, normal, că nu-s psihopată (ignorați pe oricine vă zice altceva, dar ziceți-mi numele lor). Dar să fie antifonate chestiile și impermeabile. Ar fi mult mai ușor pentru toată lumea: ei s-ar distra mai bine decât când sunt culeși de prin părul cetățenilor de părinți fără nici un chef să-i domolească, iar călătorii ar fi scutiți de lupta cu propriile instincte criminale măcar o dată din 10.

Și trebuie făcut cumva să avem voie, legal, să-i împachetăm în cub cu latura de 30 cm. pe părinții care cred că odrasla lor e un monument de drăgălășenie în timp ce-ți bălește pe laptop sau îți roade telefonul, umplându-ți urechile de urlete prin trei perechi de căști puse una peste alta, cu volumul la maxim.

Nu cer să fie educați să nu se cațere pe capetele călătorilor, să nu ziceți că nu sunt babă rezonabilă. Dar măcar un fel de zgardă cu șocuri slabe, așa ca la câini?

Noapte cu Lucky

Babelor,

S-a lăsat noaptea peste București, pisicile au mâncat și acum se bat pe o minge de rugby , soră-mea sforăie în surdină în camera ei, inocentă ca un soldat american în Vietnam, și eu am pus vinilul cu draga de Lucky Marinescu pe repeat.

Vă pup,

Rhetta

Ba Tudor Chirilă e de fapt destul de ok.

Babelor,

După cum s-a putut observa, postarea soră-mii despre cartea lui Tudor Chirilă a inflamat o mulțime de spirite ușor inflamabile, care au tăbărât pe noi cu furci, coase, cuțite de bucătărie, bibelouri de pe televizor și poșete demodate. Că ce avem cu omul, că să ne fie rușine, că atâta timp cât n-am scris Hamlet, Cântăreața Cheală și Idiotul nu avem dreptul să îi criticăm pe alții, că o să facă plângere la WordPress și o să ne închidă blogul și multe, multe, multe alte vorbe care lor li se păreau dure, dar de fapt erau destul de lipsite de greutate și mai ales spirit.

Drept să spun, puțin îmi pasă de atacurile altora, și nici faptul că eu și soră-mea suntem aruncată în aceeași oală nu mă deranjează din cale afară, pentru că m-am obișnuit să am de-a face cu cretini.

Problema mea e alta, și de fapt sunt două.

Prima: nu pot înțelege nici în ruptul capului de ce pe atât de multă lume o fute atât de mult grija despre ce scriu alții. Mă refer aici pe de o parte la admiratoarele isterice ale lui Chirilă, pe care nu le-a silit nimeni să citească postarea Vetei, și pe de altă parte la însăși Veta, pe care n-a silit-o nimeni să citească cartea lui Chirilă (știu, cu câteva cuvinte mai înainte am făcut o cacofonie. E ok). Aceeași Veta care, atunci când a venit vorba să îi luăm un cadou comun pisicii noastre Luck (era vorba despre un paltonaș de lână Shetland) s-a tras pe cur, explicând că nu poate să-și rupă de la gură din pensia ei de 240 de milioane de lei (vechi), că ea din ce mai trăiește atunci, că n-o să mai aibă bani de hârtie igienică (avem role separate), că vreau s-o aduc la sapă de lemn și așa mai departe. Dar uite că are bani să dea pe cartea lui Chirilă. Bine, Veto, mai vorbim noi.

A doua problemă este că nu văd nici un motiv pentru care ar trebui să îl oprim pe Tudor Chirilă din scris.

Ok, citatele pe care ni le oferă Veta nu sunt neapărat niște mostre de literatură bună – dar pe de altă parte, Chirilă nu pretinde că ar fi scriitor. E un solist vocal și actor care și-a făcut un blog pe care îl citește multă lume. Cum-necum, Polirom a scos o carte în care sunt adunate postările de pe blog. Ei, și care-i problema? Calitatea postărilor, sau faptul că sunt puțin cam blegi? Păi așa este și o bună parte din literatura română „adevărată”. E doldora țara de poeți netalentați și poetese erotic-plângăcioase care publică la edituri mari – și nici romanele românești pe care le-am citit în ultima vreme nu sunt mare scofală.  Singura diferență între Chirilă și grosul literaturii române contemporane nu este calitatea, ci faptul că pe Chirilă îl laudă și citesc câteva mii de oameni, în timp ce ceilalți se laudă și se citesc între ei, 50-60 sau câți or fi (bine, se laudă doar de ochii lumii, că pe la spate își taie unii altora cauciucurile la bicicletă).

Aș mai spune încă ceva: n-or fi scrierile lui Chirilă cine-știe-ce mare scofală din punct de vedere literar (repet, nici el nu pretinde asta), dar măcar sunt de bun-simț. Scrisoarea lui către liceeni poate fi subiect de bășcălie, dacă o tratăm cu cinism, dar în ea nu găsesc nimic greșit. Dacă ar fi fost scrisă de altcineva decât de un „cântăreț”, ar fi fost probabil nițel mai apreciată. Însă nimeni nu s-a gândit s-o scrie, pentru că intelectualii adevărați sunt ocupați să se înjure între ei sau să facă politică, noi, wanna-be-intelectualii și intelectualele, suntem (pe bună dreptate) cinici și tratăm pe toată lumea de sus, iar restul populației e analfabetă. Și atunci cine rămâne? Tudor Chirilă!

Cât despre chestia aia cu „femeile au nevoie de protecție, tandrețe și pulă”, mă mir că Veta s-a ofuscat în halul ăsta. Probabil că dacă Chirilă ar fi scris „femeile au nevoie de pulă”, n-ar fi avut nimic de cârcotit.

Vă pup,

Rhetta

M-am împiedicat de Herta Müller sau de Nora Iuga?

Babelor,

Azi pe la prânz m-am trezit foarte veselă din somn și mi-am zis: hai să citesc o carte.
Fug, deci, la dulapul cu cărți, îl deschid și mă uit în el. Văd un DeLillo pe care l-am citit. Un Philip Roth pe care l-am citit. Un Kadare foarte bun pe care l-am citit. Ba chiar și niște Dovlatov, citite și alea. Mă ridic puțin pe vârfuri și descopăr mai în fund doi laureați ai premiului Nobel: Herta Müller și Mo Yan. Cum nu știu ce înseamnă „sorg”-ul din titlul cărții lui Mo Yan, iau romanul doamnei Müller, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, mă tolănesc în fotoliu cu o cafea alături și o țigară între buze și mă pun pe citit.
Recunosc, n-am ajuns departe. Chiar deloc departe. Pentru că la pagina 3 (pe care scrie 9, pentru că pe paginile anterioare sunt titlul cărții, un motto, niște date despre ediție și editură și descrierea CIP) se află următorul paragraf:

„Între blocuri bătutul covoarelor sparge ziua, acolo sus pe acoperiș are un ecou și asmute loviturile una asupra alteia, cum asmute Clara cuvintele când înjură.
Bătutul covoarelor nu poate să ridice bătăile difuze ale inimii în urechi.”

Și dacă prima propoziție din paragraful ăsta mai are cât de cât un sens, a doua este, din punctul meu de vedere, complet idioată.
Cum adică „bătutul covoarelor nu poate să ridice bătăile difuze ale inimii în urechi”?
Ce vrea să spună autoarea cu asta?
Zău, ce?
Sau poate că propoziția avea inițial sens, în germana în care a fost scrisă, dar traducătoarea Nora Iuga nu l-a redat cum trebuie?
Habar n-am.

Am mai citit încă trei pagini, suficient cât să mă conving că tonul cărții este și mai departe poetico-imbecil. Când am dat de propoziția „De la ultima stație bărbații treceau podul cu piciorul”, am închis cartea și i-am dat-o uneia dintre pisici să doarmă pe ea. Pentru că știu și eu germană, și mai știu că acel „cu piciorul” era, în original, „zu Fuss”, adică „pe jos”. Și cumva nu văd de ce ar trebui să acord o licență poetică traducătoarei acolo unde evident nu este cazul. „Cu piciorul” nici măcar nu sună poetic, ci doar greșit.

Drept care am plecat în oraș să mănânc o varză, și când m-am întors am dat peste un vecin care își parca mașina pe întreg trotuarul și l-am ajutat, folosindu-mă de cuvinte blânde și un pistol fabricat în Cehoslovacia, să o mute în altă parte.

Vă pup,

Rhetta

PONTAtorii de cultură

Oamenilor,

Că tot aduse recent vorba Veta despre mâncat căcat și despre impostori în ale scrisului, simt nevoia să-i expandez demersul și în alte domenii. Mai precis, în aruncatul de căcat pe foaia de hârtie și apoi împingerea feliilor astfel unse pe gâtul publicului, cu mențiunea că în cazul ăsta nu e foarte clar dacă e căcat cel care aruncă sau cel care este aruncat. Să zicem că e așa, ca un fel de Unu al Sfântului Augustin (ceea ce oricum mi se pare o definiție a căcatului prea des ignorată), și să trecem mai departe.

Am văzut ce se întâmplă când se apucă actorii / cântăreții de scris (în treacăt fie zis, și găunosul sentimentalism naționalist-ortodox al lui Dan Puric e cam din aceeași categorie). Să vedem ce se poate întâmpla atunci când îi lovește mania pe colecționarii de artă: unii scriu, iar dintre acești unii puțini fură cu nesimțire.

În acest scop, să ne uităm la cică cel mai minunat colecționar de artă încă în viață prin țara asta în formă de pește, în care multe chestii put. Care se intitulează Parizescu, ba chiar și Vasile, și se pupă-n dos cale de vreo 1.000 de pagini (cel puțin. Nu glumesc. Doar două din cele trei cărți pe care le-a scris, și care mustesc de auto-admirație și o aroganță soră cu moartea neuronului, au fiecare câte peste 500 de pagini, ba chiar a doua are peste 600). Omul are elasticitate; se explică, de altfel: după cum aflăm, complet necesar într-o carte extrem de serioasă despre artă, e yoghin.

Care-i faza de căcat, totuși, de tocmai i-am furat deodorantul de veceu Vetei (a propos, Veta, nu la asta se folosește Chanelul no. 5 de la Rhetta de ziua ta, dar ok)? Faza de căcat nu e nici măcar aroganța sublimă cu care povestește cetățeanul, vesel nevoie mare, cât de mult respect aveau pentru el oamenii în casele cărora intra, înainte de 1989, în uniformă militară, ca să cumpere artă de la ei. Era colecționar, remember? Venea direct de la serviciu – pasiunea, deh.

Nu. Faza de căcat nu e nici măcar declarația următoare, din partea unui om care cică scrie o carte serioasă: „Mi-am dat seama că domnul Mihai Oroveanu își interfera emisiunile material-spirituale cu ale mele, dedublând radiațiile noastre individuale.” (Parizescu, Viața ca o pasiune I, 510) A propos, domnule Oroveanu, să scrie careva despre mine așa într-o câtamai cărțoaia, i-aș ruga pe băieții ăia de la intrare de la MNAC să-și dedubleze și ei ceva emisiuni cu personajul, dacă se întâmplă să treacă pe acolo.

Dar unde-i căcatul, de vreme ce am trecut peste niște căcăței și încă nu m-am oprit? Acu’ vă zic. Vă zic despre un personaj care se dă drept cel mai mare și tare colecționar de artă din România, care a fondat Societatea Colecționarilor de Artă din România chiar (care tocmai pregătește, de altfel, o lovitură de monopol împreună cu Artmark pe piața românească de artă, în treacăt fie zis) că, atunci când scrie, plagiază cu aceeași nesimțire cu care pretinde că cei pe care-i vizita în casele lor ca să cumpere artă de la ei înainte de ’89 mureau de respectul uniformei lui de ofițer.

În Viața ca o pasiune I, domnul Parizescu plagiază infect, pe trei pagini (119-121) bucăți întregi, ba chiar hălci din Viața aventuroasă a operelor de artă, de Hans Pars – o carte pe care aproape nimeni n-o mai citește în ziua de azi, motiv pentru care am citit-o eu, firește. Paginile 119, 120 și o parte din 121 sunt formate din preluări grosolane din Pars (paginile 17-19 și 22-23 din ediția românească, publicată în 1974 la Meridiane – de altfel, punem și poze, ca să nu avem discuții). Nici nu mă mai apuc să povestesc cum, practic, tot volumul doi al vieții pasionate a domnului Parizescu e de fapt expandarea structurii unei cărticele numite Donații și donatori, scoasă de un cetățean pe nume Ioan Opriș în 2005. Asta e mai greu de dovedit, deși urlă la tine dacă citești amândouă cărțile. Cealaltă chestie, însă, nu doar că urlă, dar îți sare-n ochi și-ți dă cu buzduganul în cap.

Poveștile sunt aceleași, inclusiv introducerea primei (cum că spre deosebire de desene și acuarele – interesant, aici, de observat că pentru dl. Parizescu acuarelele sunt tot desene – uleiurile se țin la lumină): 1. Rubens trimite un tablou de la Anvers la Florența, știind că uleiurile ținute la întuneric se înnegresc (din experiența nefericită a lui Terboch) îl roagă pe Sutterman să scoată tabloul la lumină imediat ce ajunge, ca să nu fie deteriorat. 2. O capră își bagă cornul printr-un tablou al lui Dirk van Hoogstragen. 3. Un cavaler al lui Carol I al Angliei distruge un tablou de Tizian, încercând să-l transporte. 4. Tăierea în bucăți cu sabia, în 1797, a unui tablou de Rubens prea mare ca să fie cărat. 5. Hăcuirea unor lucrări de Manet, oroarea văduvei lui față de acest procedeu și implicarea lui Ambroise Vollard în salvarea și reconstituirea unuia dintre tablourile bucățelite. Poveștile sunt aceleași, cuvintele sunt aproape aceleași, introducerile poveștilor sunt aceleași, doar că dl. Parizescu dă probabil din greșeală două pagini deodată și ajunge de la povestea cu tripticul lui Rubens (pg. 19 la Pars) direct la cele despre tablourile lui Manet (pg. 22-23), sărind niște episoade între. Na, e și el om. Sau poate nu l-a mai interesat să fure și cum a fost reîntregit parțial panoul de Rubens hăcuit în 1797. Măcar l-a interesat să adapteze, folosind varianta franceză (Anvers) pentru Antwerpen din povestea lui Pars despre expediția tabloului de Rubens la Florența.

Domnului Parizescu trebuie să-i spună cineva  (nu înainte de un „huo!” din rărunchi) că „se povestește că” sau „se spune că” nu acoperă, sub nici o formă, absența citării sursei din care preiei conținut la greu, schimbând câte un cuvânt pe ici, pe colo, prin punctele esențiale. Nu atât timp cât respectivele formule nu sunt însoțite de o notă (de subsol sau de final, de când cu Ponta ne-am convins cu toții că trebuie spus că nu-s totuna cu bibliografia) care să precizeze cine anume „povestește” sau „spune”. Și mai trebuie să i se spună și că doar calitatea de colecționar de artă nu te face dator să scrii. Sau, dacă simți nevoia atât de disperată să o faci, poți să te uiți la ce au scris alți colecționari de artă, chiar români. Nici Zambaccian, nici Octavian Moșescu, nici Constantin Constantinescu, nici Mircea Iliescu, nu s-au apucat să umple mii de pagini (majoritatea chiar au scris destul de puțin, iar Zambaccian chiar avea ce povesti) – și cu siguranță nu din conținutul altora.

Cred că dacă se gândea nenea Pars că un mega-colecționar dintr-o țară insignifiantă o să-l plagieze la 40 de ani de când și-a scris cărticica, făcea bine și-i mai adăuga o addenda și despre viața aventuroasă a textelor de artă. Domnul Parizescu, colecționar nepereche, cu siguranță ar fi apreciat ironia. Iar dacă, așa cum e posibil având în vedere restul activităților lui Hans Pars (sub numele de Hans Diebow), și cartea aia a fost furată de la alții, ironia o apreciem noi. 

Poze, în caz că aveți chef. Click pe ele și spor.

Dilemă veche

Babelor,

 

De vreo șase luni mă chinuie o întrebare: ce înseamnă când scoți din nas un muc în formă de căcat?

 

Vă pup,

 

Rhetta