De la ființă la neființă, sau cum a devenit Alex Velea Cocalarul Universal; mic tratat de ontologie existențială

babones,

am ezitat mult dacă să mă iau sau nu de Florin Piersic Jr., așa cum mulți dintre voi m-au îndemnat. Ba chiar, contrar obiceiului meu, am plecat urechea la vorbele soră-mii, care mi-a explicat că n-are sens. Încă și mai mult, am trecut cu vederea un interviu tulburător, în care numitul declară cu nonșalanță că ar putea juca orice dacă bla și bla și bla. Moment în care eu m-am întrebat, naivă: oare FP Jr. ar putea juca și un pantof? Nu, mi-am zis apoi, pentru că nu e suficient de șiret.

În fine. Am renunțat complet când mi-am dat seama că nu el e originea Răului. Originea întunecimii universale, acel maledicitonem atemporal care constituie, după unii fizicieni, însuși principiul – sau o parte a lui – care a ajutat la explozia formelor de viață, are o cu totul și cu totul altă sursă. Sigur, una perenă, perpetuă, care se numește Ion Iliescu.

Iar alta, ați înțeles, mai timidă și mai palidă, licărind ca un amnar băgat și scos repede din cur și care poartă numele de Alex Velea.

Motivele sunt simple: e suficient să ne uităm la el sau să încercăm să-i ascultăm perorația oligofrenă pe care el o numește muzică. Iar dacă asta nu e de-ajuns, putem scotoci la infinit după adevăratele temeiuri care fac din el un Cocalar Universal așa cum nici măcar Van Damme n-a reușit să devină.

Ba chiar, după unele surse, se zvonește că până și Velea însuși se străduie să se auto-evite atunci când – e drept, arareori – capătă conștiența propriei existențe. În toate celelalte momente el se lovește de pereți și uși în deplină necunoștință de nicio cauză, asemeni unui fluture de noapte orbecăind tâmpește în preajma unui bec aprins.

Sigur, muzicianul nostru e capabil să facă asta chiar și cu un bec stins.

Alte izvoare atestă chiar că Velea este atât de cocalar încât tot aurul din lume n-ar putea întruchipa un lanț suficient de gros pe care el să-l poarte la gât. Sigur, s-ar putea pretexta atunci că obiectul cu pricina ar putea fi realizat în schimb din staniol, el neputând să facă diferența între cele două. Rămâne să ne întrebăm totuși ce s-ar întâmpla când fojgăitul bizar al acestui belciug pantagruelic n-ar mai rezona precum familarul bling-bling cu care el este atât de obișnuit; firește, am căuta atunci explicația în muzica pe care el o face și tot el n-o aude, altminteri i-ar pune capăt și stavilă automat. 

Încă și mai tulburătoare, totuși, sunt mărturiile câtorva dintre tipele care i-au ajuns în intimitate și despre care martori oculari susțin că „erau oribile”, ele „neavând nici ochi nici urechi”, „părând mai degrabă niște creaturi monstruoase născute din genunile iadului, sau din paginile demonice, interzise, ale unor scrieri precum Al-Azif”, cunoscut de noi sub numele de Necronomicon. Ați înțeles, desigur, că în acest exemplu accentul nu cade pe sus-numitele mărturii, secundare acum în fața aspectului extraordinar al emițătoarelor lor și care oricum n-ar avea sens din moment ce ele ar fi „o învălmășeală de litere aruncate aleatoriu, șuvoaie de foneme spârcâite precum un robinet defect ca rozeta unui cur lipsit de filament”.

Dar poate cel mai ininteligibil, cel mai inextricabil lucru în ce-l privește pe domnul nostru, este acesta: anume că pus în fața întâlnirii cruciale dintre el și o carte, acesta nu numai că nu s-a speriat, dar a și citit-o. Și tocmai aici survine și concluzia, strivitoare ca o lespede mortuară: chiar și în urma acestui contact extraterestru, Alex Velea a ales totuși să devină cine este astăzi.

Încheiem aici acest mic excurs prin meandrele neființei, întrebând (retoric) dacă nu cumva acest mare artist nu este expresia perfectă a nimicului heideggerian.

Image

 

Despre vaccinuri și inadecvarea limbii române

Oamenilor,

Nu vi se pare. Titlul chiar seamănă cu cele ale tratatelor filozofice antice și medievale, precum și cu câteva dintre cele mai ilizibile ale lui alde Kant, Jung sau Kierkegaard. Pentru că am ceva la fel de important de spus: anume că este imperativă găsirea unui echivalent în limba română pentru expresia anglofonă „to take something for granted”.

Doar așa o să pot să mă indignez cu toată puterea cuvintelor (deocamdată o folosesc, din nevoie, și pe cea a bâtelor, pisicilor sau altor arme care se întâmplă să fie la îndemână) la adresa unor chestii și a oamenilor care le emit. Astăzi și recent, vaccinurile și atitudinile față de ele.

Eu înțeleg să fii paranoic al conspirațiilor uneori și înțeleg că, mai ales atunci când ai un copil, totul ți se pare împotrivă, de la companiile farmaceutice la oamenii care n-au copii (cremenalii). Dar îți trebuie doar 10 minute petrecute pe net în altă parte decât pe forumurile de părinți care cred că salvia vindecă ciuma (sau, mai rău, rugăciunea, adică statul degeaba și delegarea responsabilității) ca să afli câte ceva despre variolă. Să vezi ce înseamnă și să-ți imaginezi copilul tău, pe care nu vrei să-l supui riscurilor acelui 0,x % posibil de complicații ale unui vaccin, în locul celui din poza care apare prima în articolul despre variolă pe Wikipedia. Eh? Cum arată?

Să lăsăm variola, deși nu facem bine (pentru că nu scrie în nici un fel de tratat internațional că o boală pentru eradicarea căreia care s-au chinuit generații întregi de oameni deștepți n-are voie să revină, mai furioasă și mai rea. Asta în caz că vă simțiți foarte în siguranță.) Să ne uităm la complicațiile varicelei la adulți (culmea, copiii nevaccinați vor deveni adulți, la un moment dat, tocmai pentru că nu vor mai muri de boli la care ne e ușor azi să ne uităm de sus, dar care i-ar fi decimat cu 150 de ani în urmă. Dar vaccinurile sunt rele, clar.) Sau la cele ale hepatitelor A și B, că pentru C nu există încă vaccin, iar complicația e moartea. Nici nu mai zic de febra tifoidă, difterie, tetanos și rabie. Ba uite că am zis, pentru că poate e necesar să le mai zicem din când în când numele, dacă se pare că crăpăm de ele prea rar (sau prea departe în Africa) să ne mai pese. Dar destul cu înșirarea de boli, pentru că găsiți informații peste tot (pentru cei mai științifici dintre voi, aici). Să-i dăm cu imaginea, care, nu-i așa, urlă cât nu știu câte mii de cuvinte. Poftim imaginea. Când ai la îndemână un grafic care-ți amintește clar cât de norocos ești că poți să faci mofturi (unii au muncit destul de mult ca să-ți dea posibilitatea asta, iar alții au murit cu miile și milioanele în lipsa ei), nu mai există scuza ignoranței.

Print (de aici)

Graficul ăsta e făcut de un cetățean pe nume Leon Farrant și e destul de elocvent, zic, deși se referă la situația din SUA în 2007. Datele sunt dintr-o statistică a CDC din SUA, adică cea mai competentă direcție de sănătate publică din lume (sau, în funcție de ce teorii ai în cap, principalul atentator la viața speciei umane). Eu, una, o să-l învăț pe de rost. Nu de alta, dar mă lovesc de tot mai mulți conspiraționiști anti-vaccinuri și am început să rămân fără bâte. Înțelegeți, prin urmare, necesitatea absolută a unui termen românesc care să explice suficient de bine conceptul de „take for granted”: și fără bâte, și fără asta, nu merge deloc.

În caz că vă întrebați de ce mă freacă grija și nu las selecția naturală să se ocupe, am două motive: primul e că, paradoxal pentru mine, unii oameni de a căror soartă tinde să-mi pese par întristător de dispuși să ignore niște chestii și să le take for granted (scuze, am zis). Al doilea, și cel mai serios, e că suficient de mulți cetățeni sceptici la lucruri reale și numărabile (dar foarte bucuroși să creadă alte chestii cu totul lipsite de dovezi) pot să distrugă toată munca de secole a unor oameni care și-au petrecut creierii în laboratoare ca să nu mai crăpăm prin șanțuri chiar din orice. Ceea ce e aproape la fel de revoltător ca faptul că, de cinci zile încoace, îmi dispar sistematic borcanele cu icre de somon din frigider. Adică foarte.

Basarabenii e ai noștri au ba?

Babones,

Treceam azi prin romană, când un bărbos se dă la mine. M-a luat prin învăluire, că dacă nu vreau să semnez pentru statutu basarabenilor în România. Zic ce statut, zi-o bre tăicuță p-aia dreaptă că vreți să vă uniți cu Basarabia și aia e. Nu mă luați cu statutu, cu așa, că nu-s de ieri. Bine bre, așa e, face ăla. Ai dreptate.

După care mă trezesc în fața unei dileme, destul de vechi (nu pentru mine, pentru mine era destul de nouă, pentru că fix în acea secundă mă gândeam la ea a treia oară). Adică: cum e bre neamule cu basarabenii ăștia, e și ei ai noștri au ba? Io, ca babă româncă străveche, mi-i asum?, mai ales că am prins și alte vremuri prin țara asta. Tragem harta un pic mai în dreapta sau o lăsăm așa?

N-am găsit nimic care să mă ajute. N-am fost niciodată acolo, n-am prieteni basarabeni, nu știu mai nimic despre asta. Doar pe feisbuc ce mai văd. Mă rog, am scris de curând că au bomboane bune și fac muzică mișto. Da pentru asta să-i accept io în sânu meu, al nostru, adică a lu România noastră verde și babană?

Nu mi-am dat seama nici acuma. Când să plec mi-am adus totuși aminte că ceva-ceva rezonează totuși Basarabia asta în mine și anume știu că a existat un domnitor Neagoe Basarab (pe-acolo, nu?), un fotbalist Basarab Panduru și un pod Basarab peste care am trecut de câteva ori.

Așa că veselă, am semnat.

Bine, dacă vă dă prin cap așa ceva să știți că e nevoie de 200.000 de semnături după care cică, pac! Cum, necum, cu cabluri, pe șine, aduc ăștia Basarabia acasă. Mă rog, 200.000 scrie pe site (actiunea2012.ro), că pe afiș văd altceva.

afis1

Iubitorii și iubitoarele de câini maidanezi sunt niște imbecili

Babelor,

Acum câteva zile, Veta, adică soră-mea, a scris o postare în care era vorba despre câinii maidanezi; în ea, Veta sugera că oricât de drăguți ar fi Ciorăpel & co, respectiva drăgălășenie se cam duce pe apa sâmbetei în momentul în care Ciorăpel își înfige colții în ciorăpeii unor pietoni nevinovați.

So far, so good, ca să zic așa. Veta și-a exprimat o părere despre mediul înconjurător în stilul ei caracteristic, punându-și în cap toți caninofilii din țară; nimic neobișnuit, desigur.

Doar că caninofilii au înțeles să răspundă cu injurii nu numai la adresa autoarei postului, ci și la adresa mea. Să citim și să cităm:

Prima idioată care a găsit de cuviință să ia numele meu în derâdere își zice Asiris. Bănuiesc că chiar așa o cheamă, și că mânia proletară cu care ne înfierează se datorează unei copilării profund nefericite, în care până și colegele de clasă din generală pe care le chema Paula făceau mișto de ea. Asiris spune așa:
„Cine naiba te-a facut pe tine si pe sora-ta stapine pe soarta acestor fiinte nevinovate???!!! Din cauza unora ca voi doua,fara cel mai elementar bun simt suntem atit de blamati in toata lumea!!! Hai sictir idioatelor!!! Daca ar durea prostia ati urla in permanenta!!!”

Urmează o cretină pe nume Alexandra Zoicas, care zice așa: „ voi v-ati gasit ff ‘destepte’ sa INSTIGATI LA VIOLENTA impotriva lor. RUSINE!!! Mi-e sila ca traiesc in aceasti tara cu niste persoane LIMITATE, INFECTE, NECIVILIZATE, SUBUMANE si TICALOASE!”

Doar câteva minute mai târziu, se trezește și o oarecare Andreea Crețu să ridice parul: „Ce taranci proaste mai sunteti…asta e blog?Asta e gandire?Surorile Marx sa ne pupati in cur pe toti…..si s-o sugeti big time va dorim….”

Iar Vlad Ionescu, alt tont care iubește animalele pentru că nu-l iubesc oamenii, spune: „Futu-va-n gura de sarace proaste! Surorile pizdii! Cretine care ar trebui eutanasiate sunteti voi! Sunteti tari in gura pe saracia asta de blog…ca daca ne-am intalni in realitate…”

Nu trec nici șapte minute, că și Cristina se trezește din toropeala matinală în care au scufundat-o ani de șomaj: „Sunteti 2 Curve nefutute ….batranetea asta v a luat mintile dracu’”

Din fericire, o fată cu frumosul nume Dalia este ceva mai calmă: „propovaduiti prostia si rautatea..not cool!”

Nu la fel de calm este însă Borg, care zice așa: „deci noi traim în grota, voi, 2 babe semidocte si senile, în palat! poi fereasca-va d-zeu sa ne întîlnim… k ce v-ar fi facut catelul ar fi un alint… pacat k v-ati nascut…”

După care Andreea Crețu realizează că a uitat ceva și mai zice: „pacat ca existati…asa ganduri ,,frumoase”va trimit pe cat de ,,frumoase” sunteti pe interiori……”

Iar la puțin scurt după ea, Un Cetățean Simplu ne urează, în stilul său simplu: „Ce sa va urez de Paste? O intalnire in miez de noapte cu un boschetar beat pe care in nemarginita dvs.dragoste de oameni nu-l veti trata cu drugul de fier in cap sau pusca!”

Last but not least, apare și doamna justmedeea Andra, care spune așa: „pfff de ce nu ma mira ca tara asta se scalda in mocirla cand e reprezentata de oameni ca tine? De ce dracu’ nu exista si un numar la care sa putem suna si sa dispara jegurile ca tu si surioara ta cretina?”

Trecând peste faptul că toți cei citați nu au reușit, la un loc, să încropească măcar UN gând mai de doamne ajută, altceva mă deranjează: faptul că mă aruncă în aceeași oală cu soră-mea. Oameni buni, postarea a fost scrisă de ea; de ce ne înjurați pe amândouă? Oare creierașii voștri, cât și dacă există, nu pot face diferența între o persoană și alta? Sau credeți cumva în vina colectivă? Probabil că și-și, altă explicație n-am. Drept care vă urez, cu toată bunăvoința de care sunt în stare, să aveți fix viața pe care o meritați.

Dacă n-ați înțeles urarea, vă zic eu: nu-i chiar de bine.

Vă pup,

Rhetta

De ce e muzica românească dance de căcat

Se dă un nume: Florin Grozea. Nu știm cine e. Îi punem atunci poza:

Florin_Grozea

 

Degeaba. Tot nu știm cine e.

Ok. Florin Grozea este unul dintre membrii trupei HI-Q. Ce-i aia HI-Q? veți întreba. Nicio problemă, nimeni nu știe, deși Florin e convins de contrariu.

Ei bine HI-Q este o trupă care făcea cândva muzică de dance de căcat și care a ieșit tot cândva în față cu o piesă de genul „Gașca mea nu poate sta liniștită”, sau așa ceva. Și în care cânta sau cântă nevasta lu Dragoș Bucur și oligofrenul ăla care s-a înscris în PSD, Mihai Sturzu.

Bine și ce căcat vrei cu el? veți urla, exasperați. Nimic.

Nimic mai mult decât că omul a scos o carte. Bine, o să ziceți acuma că am ceva cu oamenii care scriu cărți, care vrea ca să se exprime și ei, ca să zic așa. Ei bine, nu, n-am. Doar că nea Florinache a scos o carte (la o editură mare, nu mai zic care, că iar îmi ridic lumea în cap) în care ne oferă sfaturile lui despre cum să devii o vedetă.

Voi purcede la a vă cita câteva dintre acești pași pe care-i enumeră el, cu riscul de vă face să credeți că asta e noua mea tactică de a face trafic pe blog. Nu, nu e, deși tactica e bună, ca dovadă că piticigratis ne-a plagiat ideea de la postul cu Tudor Chirilă dând cu toate puterile în blogul unui amărât de cetățean, care blog se numește Blogu lu Otravă. Nu dau link, firește, că nu doresc să fac trafic niciuna dintre ei. În fine, revenind, iată câteva dintre sfaturile marelui Florin Grozea de care n-a auzit nimeni, în cartea Hit Yourself.

Tot ce enumăr mai jos pe sărite e foarte pe bune, mai puțin comentariile mele:

Sfatul numărul 3: Laudă-te singur (în fine, de fapt o să încerc să comentez cât mai puțin, din jenă pentru autor; prin urmare vă las să decideți singuri la ce se poate referi acest laudă-te singur, dar nu ne miră că Florin l-a amintit: e de altfel singurul care laudă muzica pe care o face, întâlnindu-se aici atât în postură de autor cât și de fan)

Sfatul numărul 4: Fă-ți o carte de vizită (nu, Florin, asta e ceva ce faci doar tu; alții fac muzică)

Sfatul numărul 6: Fă curățenie (idem cu 4)

Sfatul numărul 9: Împacă-te cu un dușman (cum?!?)

Sfatul numărul 12: Stai strâmb și gândește drept (e-te pula)

Sfatul numărul 15: Caută în coșul de gunoi (de toată jena și nici n-am început bine; autorul, desigur, sugerează prin asta să refolosești materiale și track-uri de-ale tale mai vechi, but still… îndemnul e prea simptomatic pentru cum sună muzica HI-Q, adică de-abia scoasă din tomberon)

Sfatul numărul 26: Folosește puterea obscenităților (nu e nicio fabricație, chiar asta scrie la pagina 70; Florinele mamă!!! Ești în toate mințile, cum adică?!?)

Sfatul numărul 28: Folosește cuvinte din mai multe limbi și dialecte (sigur, swahili, nbungubungu și tiroleza veche)

Sfatul numărul 30: Cântă despre altceva (sau taci despre altceva, în cazul HI-Q)

Sfatul numărul 51 (în capitolul 6 intitulat Cover-uri și sampling): Caută-ți stilul în stilul altora (Florinică, întreci măsura!! Ăsta e ultimul trend, să îndemni pe față la plagiat, mamă?! Un pic de discreție, ce Doamne iartă-mă?!)

Sfatul numărul 53: Folosește valul (astea vin rar în România din cauza digurilor; odată la câțiva ani, mai apare câte unu, totuși, e adevărat)

Sfatul numărul 54: Așază-te lângă clasici (dar nu sunt vii, Florine! Să stai pe un scăunel lângă mormântu lu Beethoven?)

Sfatul numărul 55: Caută voci ciudate și folosește-le pentru a surprinde (voci de morți, de stafii? Dar cum samplezi o stafie?)

Sfatul numărul 56: Folosește-te de muzica din domeniul public (hai că aici ai dat-o cu bâta-n baltă rău de tot; orice numa să nu cumva să îndemni oamenii la originalitate, nu-i așa? Păi ce crezi mă Florine, tată, că toată lumea e ca tine?)

Și în fine, ultimul pe care îl mai dau, că iar continuăm la infinit. Dar e și cel mai tare. Sunteți gata? Gata, da? Ei bine, ta-raaam:

Sfatul numărul 93, la pagina 185: Pune pe altcineva să cânte în locul tău

Poftim? Poftim, Florine? Poți să mai zici o dată, sau să mai scrii, că nu te cred. Mai ales că spui, în continuare: „Sfat nebunesc, știu. Dar în acest capitol încercăm tactici diferite, nu se știe de unde sare iepurele.”

Am încheiat citatul, nu e nicio glumă, cartea e de-abia apărută și se găsește în toate librăriile importante.

Închei amintind că opera lui Florin e recomandată de cârcotașul Mihai Găinușă, în cuvinte care ne aruncă oarece dubii asupra limpezimii minții lui.

Bine, cartea e recomandată sau auto-recomandată și de autor însuși, care recunoaște, mândru: „Sunt un compozitor și interpret român, fondatorul celui mai de succes grup pop din România”

Hai Florine, căcă-te și tu pe tine mai puțin, că până și Anda Adam e mai cunoscută ca tine (sau voi).

În fine, pentru cei care vor să dea lovitura în industrie să mai amintim și interviurile cu oameni care au „reușit” și pe care le găsim pe parcursul lecturii (oameni de același nivel cu el – Adrian Sînă, de la Akcent, Inna, Marius Moga etc.)

Să recunoaștem totuși că demersul, în sine, nu e deloc rău pentru noua generație de muzicieni dance care vine din spate. Dar nu din partea unui om cunoscut pentru o singură piesă (și aia proastă) și mai ales nu cu asemenea sfaturi. Sincer, ce să te mai miri că muzica dance românească e o ciorbă atât de obosită și tristă având în vedere mostrele de înțelepciune pe care le oferă (contra 26.94 RON) unul din exponenții ei. De evitat.

Florin-Grozea__Hit-Yourself-100-de-idei-de-la-pasiune-la-marea-lovitura-130

Cum să închei o discuție în contradictoriu cu ajutorul unui creion

Babelor,

Azi pe la prânz mi-am zis: hai s-o vizitez pe Eloiza, o prietenă cam de aceeași vârstă ca mine, care după șapte căsnicii fericite se pregătește s-o înceapă pe a opta.
Mă urc, deci, în mașină, dau geamul jos, pornesc, o calc nițel pe Ștefan cel Mare, fac dreapta pe Polonă, mai merg puțin și ajung. Parchez mașina și cobor, când de undeva se aude o voce.
„Trageți-o puțin mai în față”, zice.
Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, nu văd pe nimeni, blochez ușile și dau să plec, când se aude din nou vocea: „nu puteți s-o lăsați aici! E parcare de firmă!”.
Mă uit din nou în stânga, mă uit în dreapta, mă uit iarăși în stânga, văd un câine care doarme. Din moment ce doarme, nu el a vorbit, așa că îmi spun că am ajuns la vârsta la care aud voci, ceea ce poate fi destul de interesant. Dau să intru pe poarta curții Eloizei, când vocea vorbește pentru a treia oară: „Alo! Doamnă! Nu poți lăsa mașina aici, n-auzi? E parcare de firmă!”
De data asta, vocea este însoțită de o față, și nu vine nici din stânga, nici din dreapta, ci cumva de sus, de la mezaninul clădirii în fața căreia am parcat. Posesorul ei este un bărbat gri, îmbrăcat cu o haină urâtă de fâș, și se uită la mine cu o privire tot de fâș.
„Ce face?”, zic.
„E parcare de firmă, nu poți lăsa mașina aici!”, repetă imbecilul.
Mă uit la mașina parcată frumos cu două roți pe trotuar.
„E pe trotuar”, zic, „și nu văd nici o firmă pe trotuar.”
„Trotuarul ține de imobil”, spune omul înfuriat de refuzul meu de a aplica vieții aceeași logică pe care o aplică și el.
„Nu”, zic, „trotuarul nu ține de imobil. Zidurile, geamurile, birourile dinăuntru, da – dar trotuarul ține de stradă.”
Dau să plec, dar bărbatul mă oprește.
„Stați numa’ puțin”, zice (de ce mi se adresează ba cu „tu”, ba cu „dumneavoastră” nu îmi pot explica). Apoi dispare de la fereastră. Aștept, politicoasă, și 28 de secunde mai târziu bărbatul apare în fața mea, transpirat și înarmat cu un creion și o hârtie.
„Ce creion verde!”, remarc binedispusă. „Ce faci cu el?”
„O să vă notez numărul și o să sun la poliție”, spune bărbatul. „N-aveți voie să parcați aici! E de firmă! E trotuarul firmei!”
„Ce firmă?”, întreb.
„Broscoiul de baltă S.A.”, spune bărbatul, mândru de parcă ar lucra la Rolls Royce.
„Aha”, zic. „Da’ alt creion mai ai?”
„Ce?”, face bărbatul.
„Dacă mai ai alt creion”, repet.
„Nu.”
Am luat bărbatul de guler, l-am trântit pe jos, i-am luat creionul din mână și i l-am băgat în cur. Între timp, din curte a ieșit și Eloiza. Și ea avea un creion în mână, pe care i l-a băgat tot în cur bărbatului.
„Tot timpul am probleme cu cretinul ăsta”, spune. „Hai că s-au făcut cafeluțele.”
După care i-am citit Eloizei în ceșcuța de cafea că o să facă o călătorie în care o să își cumpere un laptop, am mâncat niște prăjiturele și am stat la taclale până când Eloiza a adormit pe fotoliu.

Vă pup,

Rhetta

Ucideți câinii bagabonți

Acum câteva zile am repurtat, e adevărat, cu ajutorul soră-mii, o mică dar importantă victorie în lupta cu apucăturile absolut necivilizate ale poporului român, căci de ele va fi vorba în continuare.

Dar ca să începem cum trebuie, să propunem o axiomă: fiind un popor predominant necivilizat, românii au drag de necuvântătoare. Să aprofundăm această teorie: faptul că are drag de necuvântătoare nu face poporul român nici milos, nici inimos, nici blând. Nu, îl face necivilizat, cel puțin atâta timp cât prin această dragoste a lui fabuloasă deranjează oameni care n-au nici în clin nici în mânecă cu respectiva dragoste, care se poate consuma liniștită în intimitatea apartamentului – sau, mă rog, a grotei, mai degrabă – rămânând în felul acesta privată.

Ca o adăugire, să menționăm că este vorba de animale mai degrabă casnice, cum ar fi câinele și vecinul, deși probabil că ar putea fi și șerpi. Caracterul românilor, să recunoaștem, sugerează asta.

Și ca să ne plasăm și mai bine în context, să studiem versurile simptomatice ale unui celebru cantautor român. Iată cum versuiește el:

La uşa mea, azi noapte a venit
Un câine amărât şi prăpădit.
Tremura de frică, vai de el,
Ce viaţă necăjită de căţel...

Inconștient de forța mobilizatoare a versurilor lui, autorul merge însă și mai departe, afirmând chiar că:

A rămas la mine şi-mi plăcea
Că pe cei răi din stradă îi lătra
Copiii uneori îl necăjeau
Când peste gard, cu pietre-n el dădeau

Desigur, nu e nevoie de mai mult ca să ne dăm seama că marele om este 
iresponsabil. Cântând astfel, la strună, la chitară, el devine fără să vrea 
idolul unei întregi categorii de oameni, doar că nu cea mai flatantă cu 
putință: e vorba de oamenii săraci, atât la pungă cât și cu duhul, care 
nu mai găsesc în fața loviturilor sorții alt sprijin decât blănița lui Azorel, 
sau codița lui Bobiță și tot așa, imaginația e limita în cazul de față. Și, 
normal, tot fără să vrea, devine sau ar putea deveni portavocea unei alte 
categorii sinistre de oameni – oengiștii responsabili cu drepturile animalelor.

Nefiind de aceeași părere cu acest Bob Dylan al zoofililor, căci putem 
avansa chiar ipoteza că asta e ceea ce stă de fapt la baza acestei apropieri 
nefirești între om și animal, deci nefiind deloc de aceeași părere, am încercat 
zilele trecute să-l omor pe Ciorăpel, câinele bagabont care lătra la oamenii 
așa-zis răi care treceau pe strada noastră (Menterești colț cu Popleoasca). 
Aveam o bucată de carne, un drug de fier și eram hotărâtă să-i storcesc 
creierii, după care să arunc hoitul în stradă drept exemplu.

Iată însă că apare sor-mea, mai sensibilă la sânge, cu un număr de telefon: 
9520, de la Poliția Animalelor, sau ceva de genul ăsta. Restul a fost o 
minune: oamenii au venit, l-am arătat pe Ciorăpel, m-am uitat chiar în ochii 
lui fără nicio remușcare, după care același Ciorăpel a dispărut pe vecie. 

Deci se poate.

Totul este însă să vrem, să ne dorim acest lucru. Iar din acest punct de 
vedere, care ar presupune probabil o educare masivă a populației, 
demersul apare ca fiind aproape imposibil. Cum să-i explici unui om inimos 
că dacă vrea să țină în viață un câine agresiv poate să-i dea de mâncare în 
propria casă și nu pe stradă? Nu poți. Omul, inimos cum e, simte nevoia să 
împărtășească omenia lui cu întreg universul, cu natura, cu tot ceea ce îl 
înconjoară.

Lucru care îl face, iremediabil, un cretin. Sau o cretină, după caz.

În ce mă privește, voi continua să sun la acest 9520 ori de câte ori va fi nevoie, 
fără să-mi pese de soarta ulterioară a câinelui cu pricina. Ba chiar mă va 
durea în cur dacă moare sau trăiește, dintr-un motiv simplu: locul lui nu e 
pe stradă. Asta se cheamă civilizație, iar dacă am de ales între a-i fute un 
fier în cap și a merge liniștită pe stradă, voi opta mereu pentru prima variantă. 
Sigur, metoda cu pușca e și ea ok.

Și ca să evităm comentariile cretine: da, mă refer, la câini bagabonți și nu de 
apartament, da, mă refer la cei agresivi și nu cei de rasă, pierduți recent și, da, 
mă refer la câini bagabonți și nu la pisici de același fel.

no_dogs

Bucuroși le-om suge toate, de-o fi pace, usturoi

Zzzbăbăciunilor,

Un pic pe alte topice, că ne-am săturat și noi de-atâta spurcat în stânga și dreapta.

Pun io azi paltonu pe mine, ies din casă. Intru la metrou. N-aveam niciun drum, da’ așa, ca fază. Ajung la Unirii. Mă mir (a câta oară) cât de prost se îmbracă românii. E, și vreo trei pași mai încolo am Revelația:

Un miros nu știu cum bre nepoțele, de rostogolea inima asta dă babă-n mine, cât e ea de stafidită, o culoare, o nebunie, o ce vrei tu. Rafturi întregi de dulciuri, de bonboane, nu mai văzusem așa ceva demult. Mă apropii.

Erea bonboanele moldovinești Bucuria, de care io mai auzisem și mai și gustasem. Aia mă știa, vânzătoarea, o dă pe glumă:

– Domniță Marx, ia-nșiarcă Bucuria d-ași, că di acreală ti-oi mai fi săturat și mata, poate ti mai îndulșiești.

Io, asta și vroiam. Halesc instantaneu. Mă lovește mai întâi un gust baban de ciocolată, cum n-am mai simțit de la Suchard-urile originale, făcute prin ’30. Apoi o dă cu cireșe, cu fructe, cu nebunii, cu post-gusturi secundare de alune, super-șmecherie ce chintesență gastronomică conține dânsa-ntrânsa.

Aia mă vede, leșinam. De bune ce erau, se pișă pe orice, da’ nu și pe alea făcute de bunică-mea, evident. Trăiește, are 163 de ani.

Zic: mamă, sunteți prea tari. Da sloganu’ ăsta, „Cu noi viața e mai dulce”, e cam de căcat.

Mda, zice, acușa am diăschis.

Drept care îi sesizez clar pe cei de la Bucuria că la o asemenea mândrie de bonbon și ciucalată nu se cade să umbli cu sloganuri amărâte. V-aș zice eu aci, acu, propoziția potrivită dacă n-ar costa niscai bani, așa că nu-mi rămâne decât să vă aștept în particoler.

La pariu că Bucuria se va pișa pe batonul Rom? 🙂

bucuria

Cum să faci un film din Noul Val Românesc

Babelor,

Între noi fie vorba, chestia cu „Românul s-a născut poet” e o prostie. De fapt, românul s-a născut regizor. Din păcate, totodată românul s-a născut român, drept care filmele pe care le regizează fac parte din Noul Val al Filmului Românesc. Și pentru că unii dintre voi n-au apucat încă să debuteze pentru că nu și-au scris încă scenariile, vă voi oferi aici un scurt compendiu menit să vă ușureze calea către glorie. Așadar:

1. Dacă filmul vostru are muzică, aceasta este diegetică. Adică este muzica pe care o ascultă personajele atunci când ascultă muzică. Astfel, dacă două personaje se sărută, nu se aude Richard Cleyderman decât dacă cei doi îl ascultă la combina din încăperea în care se află. Altfel nu (vezi „Aurora” și „Polițist, adjectiv”).

2. Acțiunea din filmul vostru se petrece într-o singură zi (vezi „Felicia înainte de toate”).

3. În primul cadru, eroul sau eroina se află într-un pat și doarme, pentru că așa își încep oamenii ziua: dormind (vezi „Felicia înainte de toate”, dar și „Marți, după crăciun” și multe altele).

4. Conflictul din filmul vostru este unul familial. Pentru că familia este singura celulă a societății cu care ați intrat vreodată în contact și despre care știți, așadar, câte ceva. Nu faceți filme cu relații între necunoscuți, nu faceți filme în care personajele au un loc de muncă; faceți filme care se petrec în sânul unei familii (vezi „Felicia înainte de toate”, „Marți, după crăciun”, „Poziția Copilului”).

5. Între cine să fie conflictul? Mamă și fiică – nu (s-a făcut în „Felicia înainte de toate”). Soți, nu – s-a făcut în „Marți, după Crăciun”). Mamă și fiu – nu (s-a făcut în „Poziția Copilului” și „Din dragoste cu cele mai bune intenții”). Tată și fiu – nu (s-a făcut în „Principii de viață” și „Rocker”). Ce rămâne, deci? Exact: tată și fiică!

6. Ok, aveți deja cam jumătate de film: conflictul este între tată și fiică, iar în prima scenă cineva doarme. Cine doarme? Păi, de obicei eroul. Cine este eroul vostru? De obicei („Felicia înainte de toate”, „Din dragoste cu cele mai bune intenții”), personajul mai tânăr. Deci fiica.

7. Așadar, în prima scenă fiica doarme. Câți ani are fiica? Să zicem 23, este studentă. De ce doarme? Pentru că s-a culcat târziu. Din cauza asta, doarme mult, așa că puteți băga un cadru de vreo cinci minute cu fiica dormind, iar apoi trezindu-se încet (știu, până aici este leit „Felicia înainte de toate”, dar nu face nimic, pentru că este un film românesc, și deci nu-i nici o rușine să fie ca toate celelalte filme românești).

8. Bine, și ce face tatăl în timpul ăsta? Păi, simplu: tatăl este în bucătărie și își face un ou. Iar mama? Mama este la mătușa Rodica, pe care o ajută cu pregătirile pentru parastasul unchiului Ionel.

9. Dacă fata este studentă și stă cu părinții, ea este din București, pentru că acolo se petrece filmul.

10. Fetei îi sună telefonul. Deși trăim în era smartphone-urilor, fata are totuși un Nokia rablagit. Nu ni se explică de ce, așa are, și gata. De fapt, telefonul nu sună, ci vibrează. Fata nu îl aude. Telefonul se oprește din vibrat, apoi începe din nou. Fata se întinde către noptieră, ia telefonul, se uită somnoroasă la ecran. Pe ecran scrie „Dana”. Fata respinge apelul și pune telefonul la loc pe noptieră.

11. Telefonul sună din nou. Fata se uită iarăși la el. Este tot Dana. Fata răspunde. Cu o voce obosită, o întreabă pe Dana ce vrea de la ea.

12. Are loc o conversație scurtă între fată și Dana. Nu înțelegem mare lucru, dar nu-i nimic. Fata spune că o să ajungă (nu știm unde) pe la unu. Din bucătărie, tatăl o strigă. Întreabă dacă s-a trezit. Fata zice că da. Tatăl o întreabă dacă vrea un ou. Fata zice că nu.

13. Fata se ridică. Se uită pe geam. Este vară. Îl deschide.

14. Fata nu este nici urâtă, nici frumoasă. Fetele din filmele românești sunt întotdeauna așa. Fata poartă o pijama, pentru că fetele din filmele românești nu se dezbracă niciodată, și nici sex nu fac.

15. Fata se duce în bucătărie, unde are loc o discuție cu tatăl ei. O discuție normală, dar ne dăm totuși seama că există pe undeva o tensiune între cei doi. Nu ne este clar de ce.

16. A trecut ceva timp. Fata iese din casă. Camera o urmărește pe străzi. Trec alte cinci minute.

17. Fata se întâlnește cu Dana. Din dialogul lor aflăm că fata s-a culcat târziu pentru că și-a petrecut o bună parte din noapte alături de un tip. Tipul are nevoie de un nume. Îi vom zice Vlad.

18. Scenariul este aproape gata. Miza sa? Simplu: va ajunge fata la parastasul unchiului Ionel? Da, va ajunge. Va avea ea o criză de nervi? Desigur. Îi va reproșa tatălui că nu o lasă să își vadă de viață, pentru că tatăl spune o vorbă dezaprobatoare despre Vlad? Bineînțeles. Îi va reproșa fata tatălui că din cauza generației lui generația ei duce o viață de căcat și trebuie să emigreze? Ba bine că nu. Va fi avut fata ceva mai înainte o discuție cu Vlad în care acesta (student la medicină) îi va fi zis că are de gând să plece în Germania după stagiatură? Evident.

19. Și tot așa. Filmul îi va lăsa pe spectatori cu un gust amar și cu impresia că au văzut ceva ce nu i-a interesat câtuși de puțin. Va câștiga un premiu la un festival de categoria B. Va avea 1200 de spectatori în România și 8400 în Europa de Vest.

20. Un an mai târziu, veți face alt film din Noul Val al Filmului Românesc. Pentru inspirație, veți intra din nou pe acest blog, unde veți găsi un nou scenariu, foarte asemănător cu cel de mai sus.

21. Veți avea o viață lungă și interesantă, doi copii (Andrei și Corina), un Hyundai Santa Fe și o pisică tărcată. Îmi veți fi etern recunoscători pentru această postare, dar nu veți recunoaște acest lucru niciodată. Mâncarea voastră preferată va fi ciorba de perișoare.

Vă pup,

Rhetta

Călătorului îi șade bine fără copii

Oamenilor,

Știu că scădere demografică și alte alea, dar trebuie găsită o soluție pentru transportul copiilor care să nu implice contactul lor cu restul călătorilor nevinovați. Cu autobuzul, trenul  și avionul nu se mai poate. Poate un teleportor special pentru ei, că-s mici și țac-pac le muți de ici-colo toți atomii (sau aproape, mă rog, ăia esențiali). Și așa la Operă nu mai au voie, ceea ce e un câștig pentru oamenii liniștiți la cap.

Niște compartimente speciale, sau ceva, ca pentru bagajele de mână în avion, unde să le pui apă, mâncare și desene animate până la destinație? Să poată respira, normal, că nu-s psihopată (ignorați pe oricine vă zice altceva, dar ziceți-mi numele lor). Dar să fie antifonate chestiile și impermeabile. Ar fi mult mai ușor pentru toată lumea: ei s-ar distra mai bine decât când sunt culeși de prin părul cetățenilor de părinți fără nici un chef să-i domolească, iar călătorii ar fi scutiți de lupta cu propriile instincte criminale măcar o dată din 10.

Și trebuie făcut cumva să avem voie, legal, să-i împachetăm în cub cu latura de 30 cm. pe părinții care cred că odrasla lor e un monument de drăgălășenie în timp ce-ți bălește pe laptop sau îți roade telefonul, umplându-ți urechile de urlete prin trei perechi de căști puse una peste alta, cu volumul la maxim.

Nu cer să fie educați să nu se cațere pe capetele călătorilor, să nu ziceți că nu sunt babă rezonabilă. Dar măcar un fel de zgardă cu șocuri slabe, așa ca la câini?