PONTAtorii de cultură

Oamenilor,

Că tot aduse recent vorba Veta despre mâncat căcat și despre impostori în ale scrisului, simt nevoia să-i expandez demersul și în alte domenii. Mai precis, în aruncatul de căcat pe foaia de hârtie și apoi împingerea feliilor astfel unse pe gâtul publicului, cu mențiunea că în cazul ăsta nu e foarte clar dacă e căcat cel care aruncă sau cel care este aruncat. Să zicem că e așa, ca un fel de Unu al Sfântului Augustin (ceea ce oricum mi se pare o definiție a căcatului prea des ignorată), și să trecem mai departe.

Am văzut ce se întâmplă când se apucă actorii / cântăreții de scris (în treacăt fie zis, și găunosul sentimentalism naționalist-ortodox al lui Dan Puric e cam din aceeași categorie). Să vedem ce se poate întâmpla atunci când îi lovește mania pe colecționarii de artă: unii scriu, iar dintre acești unii puțini fură cu nesimțire.

În acest scop, să ne uităm la cică cel mai minunat colecționar de artă încă în viață prin țara asta în formă de pește, în care multe chestii put. Care se intitulează Parizescu, ba chiar și Vasile, și se pupă-n dos cale de vreo 1.000 de pagini (cel puțin. Nu glumesc. Doar două din cele trei cărți pe care le-a scris, și care mustesc de auto-admirație și o aroganță soră cu moartea neuronului, au fiecare câte peste 500 de pagini, ba chiar a doua are peste 600). Omul are elasticitate; se explică, de altfel: după cum aflăm, complet necesar într-o carte extrem de serioasă despre artă, e yoghin.

Care-i faza de căcat, totuși, de tocmai i-am furat deodorantul de veceu Vetei (a propos, Veta, nu la asta se folosește Chanelul no. 5 de la Rhetta de ziua ta, dar ok)? Faza de căcat nu e nici măcar aroganța sublimă cu care povestește cetățeanul, vesel nevoie mare, cât de mult respect aveau pentru el oamenii în casele cărora intra, înainte de 1989, în uniformă militară, ca să cumpere artă de la ei. Era colecționar, remember? Venea direct de la serviciu – pasiunea, deh.

Nu. Faza de căcat nu e nici măcar declarația următoare, din partea unui om care cică scrie o carte serioasă: „Mi-am dat seama că domnul Mihai Oroveanu își interfera emisiunile material-spirituale cu ale mele, dedublând radiațiile noastre individuale.” (Parizescu, Viața ca o pasiune I, 510) A propos, domnule Oroveanu, să scrie careva despre mine așa într-o câtamai cărțoaia, i-aș ruga pe băieții ăia de la intrare de la MNAC să-și dedubleze și ei ceva emisiuni cu personajul, dacă se întâmplă să treacă pe acolo.

Dar unde-i căcatul, de vreme ce am trecut peste niște căcăței și încă nu m-am oprit? Acu’ vă zic. Vă zic despre un personaj care se dă drept cel mai mare și tare colecționar de artă din România, care a fondat Societatea Colecționarilor de Artă din România chiar (care tocmai pregătește, de altfel, o lovitură de monopol împreună cu Artmark pe piața românească de artă, în treacăt fie zis) că, atunci când scrie, plagiază cu aceeași nesimțire cu care pretinde că cei pe care-i vizita în casele lor ca să cumpere artă de la ei înainte de ’89 mureau de respectul uniformei lui de ofițer.

În Viața ca o pasiune I, domnul Parizescu plagiază infect, pe trei pagini (119-121) bucăți întregi, ba chiar hălci din Viața aventuroasă a operelor de artă, de Hans Pars – o carte pe care aproape nimeni n-o mai citește în ziua de azi, motiv pentru care am citit-o eu, firește. Paginile 119, 120 și o parte din 121 sunt formate din preluări grosolane din Pars (paginile 17-19 și 22-23 din ediția românească, publicată în 1974 la Meridiane – de altfel, punem și poze, ca să nu avem discuții). Nici nu mă mai apuc să povestesc cum, practic, tot volumul doi al vieții pasionate a domnului Parizescu e de fapt expandarea structurii unei cărticele numite Donații și donatori, scoasă de un cetățean pe nume Ioan Opriș în 2005. Asta e mai greu de dovedit, deși urlă la tine dacă citești amândouă cărțile. Cealaltă chestie, însă, nu doar că urlă, dar îți sare-n ochi și-ți dă cu buzduganul în cap.

Poveștile sunt aceleași, inclusiv introducerea primei (cum că spre deosebire de desene și acuarele – interesant, aici, de observat că pentru dl. Parizescu acuarelele sunt tot desene – uleiurile se țin la lumină): 1. Rubens trimite un tablou de la Anvers la Florența, știind că uleiurile ținute la întuneric se înnegresc (din experiența nefericită a lui Terboch) îl roagă pe Sutterman să scoată tabloul la lumină imediat ce ajunge, ca să nu fie deteriorat. 2. O capră își bagă cornul printr-un tablou al lui Dirk van Hoogstragen. 3. Un cavaler al lui Carol I al Angliei distruge un tablou de Tizian, încercând să-l transporte. 4. Tăierea în bucăți cu sabia, în 1797, a unui tablou de Rubens prea mare ca să fie cărat. 5. Hăcuirea unor lucrări de Manet, oroarea văduvei lui față de acest procedeu și implicarea lui Ambroise Vollard în salvarea și reconstituirea unuia dintre tablourile bucățelite. Poveștile sunt aceleași, cuvintele sunt aproape aceleași, introducerile poveștilor sunt aceleași, doar că dl. Parizescu dă probabil din greșeală două pagini deodată și ajunge de la povestea cu tripticul lui Rubens (pg. 19 la Pars) direct la cele despre tablourile lui Manet (pg. 22-23), sărind niște episoade între. Na, e și el om. Sau poate nu l-a mai interesat să fure și cum a fost reîntregit parțial panoul de Rubens hăcuit în 1797. Măcar l-a interesat să adapteze, folosind varianta franceză (Anvers) pentru Antwerpen din povestea lui Pars despre expediția tabloului de Rubens la Florența.

Domnului Parizescu trebuie să-i spună cineva  (nu înainte de un „huo!” din rărunchi) că „se povestește că” sau „se spune că” nu acoperă, sub nici o formă, absența citării sursei din care preiei conținut la greu, schimbând câte un cuvânt pe ici, pe colo, prin punctele esențiale. Nu atât timp cât respectivele formule nu sunt însoțite de o notă (de subsol sau de final, de când cu Ponta ne-am convins cu toții că trebuie spus că nu-s totuna cu bibliografia) care să precizeze cine anume „povestește” sau „spune”. Și mai trebuie să i se spună și că doar calitatea de colecționar de artă nu te face dator să scrii. Sau, dacă simți nevoia atât de disperată să o faci, poți să te uiți la ce au scris alți colecționari de artă, chiar români. Nici Zambaccian, nici Octavian Moșescu, nici Constantin Constantinescu, nici Mircea Iliescu, nu s-au apucat să umple mii de pagini (majoritatea chiar au scris destul de puțin, iar Zambaccian chiar avea ce povesti) – și cu siguranță nu din conținutul altora.

Cred că dacă se gândea nenea Pars că un mega-colecționar dintr-o țară insignifiantă o să-l plagieze la 40 de ani de când și-a scris cărticica, făcea bine și-i mai adăuga o addenda și despre viața aventuroasă a textelor de artă. Domnul Parizescu, colecționar nepereche, cu siguranță ar fi apreciat ironia. Iar dacă, așa cum e posibil având în vedere restul activităților lui Hans Pars (sub numele de Hans Diebow), și cartea aia a fost furată de la alții, ironia o apreciem noi. 

Poze, în caz că aveți chef. Click pe ele și spor.

Parizescu 119 vs. Pars 17

Parizescu 120 vs. Pars 18-19

Parizescu 120-121 vs. Pars 22-23

Anunțuri

8 comentarii

  1. Ei, ia sa vedem cate comentarii, fane excitate si trafic aduna articolul asta 😀

  2. Tocmai am ranforsat ușa cu niște bare de fier și am sunat băieții de la BGS. Inexplicabil, totuși, stau la soare în parcare și mănâncă semințe, uitându-se cu binoclul după hoardele așteptate. Deocamdată, au văzut doar o crimă în blocul de vizavi. Hm. Să așteptăm în continuare, ținându-ne respirația, zic. 😀

  3. Probabil o sa apara doar domnul Parizescu. In uniforma, evident, asteptind sa i-o respecti. Moment in care, date fiind conditiile istorice oarecum diferite de cele din cartoiul dumnealui, eu as propune sa-l umpli de el. De respect, adica.

  4. Ba a și venit. În uniformă, așa cum se laudă de atâtea ori în miile sale de pagini autobiografice, pasionante ca o mămăligă rece și prea apoasă. L-am umplut nu de respect, ci de cucuie. L-am pocnit cu fiecare icoană din casă (și am câteva sute, în scopuri nedeclarabile), până a învățat diferența dintre „iconografie” și „colecție de icoane”. Trebuie să spun, a durat ceva. Și iar trebuie să spun, faptul nu m-a deranjat deloc.

  5. Ma intreb, asta te face iconoclasta?

  6. Cred că mai degrabă iconodulă, că le-am luat apărarea și i le-am impus cum nici împărăteasa Teodora n-a avut curaj s-o facă. Aștept canonizare, firește. De când voiam să reformez Biserica din interior.

  7. Ai grija sa nu te canonizeze Preafericitul Manole. Caz in care reformarea se va transforma in contemplare. A zidurilor. Din interior.

  8. Spre deosebire de Ana, totuși, eu dețin capacitatea de a simți pericolul când se uită careva la mine și-mi spune să intru într-un zid, de probă. Au mai încercat și alții, cu o groapă în pădurea Băneasa și cu o ghilotină, nu le-a mers. Plus că, să fiu comemorată într-o poezie, indiferent dacă-i baladă populară sau cultă, m-aș întoarce din morți să mă răzbun.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s