Noapte cu Lucky

Babelor,

S-a lăsat noaptea peste București, pisicile au mâncat și acum se bat pe o minge de rugby , soră-mea sforăie în surdină în camera ei, inocentă ca un soldat american în Vietnam, și eu am pus vinilul cu draga de Lucky Marinescu pe repeat.

Vă pup,

Rhetta

Ba Tudor Chirilă e de fapt destul de ok.

Babelor,

După cum s-a putut observa, postarea soră-mii despre cartea lui Tudor Chirilă a inflamat o mulțime de spirite ușor inflamabile, care au tăbărât pe noi cu furci, coase, cuțite de bucătărie, bibelouri de pe televizor și poșete demodate. Că ce avem cu omul, că să ne fie rușine, că atâta timp cât n-am scris Hamlet, Cântăreața Cheală și Idiotul nu avem dreptul să îi criticăm pe alții, că o să facă plângere la WordPress și o să ne închidă blogul și multe, multe, multe alte vorbe care lor li se păreau dure, dar de fapt erau destul de lipsite de greutate și mai ales spirit.

Drept să spun, puțin îmi pasă de atacurile altora, și nici faptul că eu și soră-mea suntem aruncată în aceeași oală nu mă deranjează din cale afară, pentru că m-am obișnuit să am de-a face cu cretini.

Problema mea e alta, și de fapt sunt două.

Prima: nu pot înțelege nici în ruptul capului de ce pe atât de multă lume o fute atât de mult grija despre ce scriu alții. Mă refer aici pe de o parte la admiratoarele isterice ale lui Chirilă, pe care nu le-a silit nimeni să citească postarea Vetei, și pe de altă parte la însăși Veta, pe care n-a silit-o nimeni să citească cartea lui Chirilă (știu, cu câteva cuvinte mai înainte am făcut o cacofonie. E ok). Aceeași Veta care, atunci când a venit vorba să îi luăm un cadou comun pisicii noastre Luck (era vorba despre un paltonaș de lână Shetland) s-a tras pe cur, explicând că nu poate să-și rupă de la gură din pensia ei de 240 de milioane de lei (vechi), că ea din ce mai trăiește atunci, că n-o să mai aibă bani de hârtie igienică (avem role separate), că vreau s-o aduc la sapă de lemn și așa mai departe. Dar uite că are bani să dea pe cartea lui Chirilă. Bine, Veto, mai vorbim noi.

A doua problemă este că nu văd nici un motiv pentru care ar trebui să îl oprim pe Tudor Chirilă din scris.

Ok, citatele pe care ni le oferă Veta nu sunt neapărat niște mostre de literatură bună – dar pe de altă parte, Chirilă nu pretinde că ar fi scriitor. E un solist vocal și actor care și-a făcut un blog pe care îl citește multă lume. Cum-necum, Polirom a scos o carte în care sunt adunate postările de pe blog. Ei, și care-i problema? Calitatea postărilor, sau faptul că sunt puțin cam blegi? Păi așa este și o bună parte din literatura română „adevărată”. E doldora țara de poeți netalentați și poetese erotic-plângăcioase care publică la edituri mari – și nici romanele românești pe care le-am citit în ultima vreme nu sunt mare scofală.  Singura diferență între Chirilă și grosul literaturii române contemporane nu este calitatea, ci faptul că pe Chirilă îl laudă și citesc câteva mii de oameni, în timp ce ceilalți se laudă și se citesc între ei, 50-60 sau câți or fi (bine, se laudă doar de ochii lumii, că pe la spate își taie unii altora cauciucurile la bicicletă).

Aș mai spune încă ceva: n-or fi scrierile lui Chirilă cine-știe-ce mare scofală din punct de vedere literar (repet, nici el nu pretinde asta), dar măcar sunt de bun-simț. Scrisoarea lui către liceeni poate fi subiect de bășcălie, dacă o tratăm cu cinism, dar în ea nu găsesc nimic greșit. Dacă ar fi fost scrisă de altcineva decât de un „cântăreț”, ar fi fost probabil nițel mai apreciată. Însă nimeni nu s-a gândit s-o scrie, pentru că intelectualii adevărați sunt ocupați să se înjure între ei sau să facă politică, noi, wanna-be-intelectualii și intelectualele, suntem (pe bună dreptate) cinici și tratăm pe toată lumea de sus, iar restul populației e analfabetă. Și atunci cine rămâne? Tudor Chirilă!

Cât despre chestia aia cu „femeile au nevoie de protecție, tandrețe și pulă”, mă mir că Veta s-a ofuscat în halul ăsta. Probabil că dacă Chirilă ar fi scris „femeile au nevoie de pulă”, n-ar fi avut nimic de cârcotit.

Vă pup,

Rhetta

M-am împiedicat de Herta Müller sau de Nora Iuga?

Babelor,

Azi pe la prânz m-am trezit foarte veselă din somn și mi-am zis: hai să citesc o carte.
Fug, deci, la dulapul cu cărți, îl deschid și mă uit în el. Văd un DeLillo pe care l-am citit. Un Philip Roth pe care l-am citit. Un Kadare foarte bun pe care l-am citit. Ba chiar și niște Dovlatov, citite și alea. Mă ridic puțin pe vârfuri și descopăr mai în fund doi laureați ai premiului Nobel: Herta Müller și Mo Yan. Cum nu știu ce înseamnă „sorg”-ul din titlul cărții lui Mo Yan, iau romanul doamnei Müller, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, mă tolănesc în fotoliu cu o cafea alături și o țigară între buze și mă pun pe citit.
Recunosc, n-am ajuns departe. Chiar deloc departe. Pentru că la pagina 3 (pe care scrie 9, pentru că pe paginile anterioare sunt titlul cărții, un motto, niște date despre ediție și editură și descrierea CIP) se află următorul paragraf:

„Între blocuri bătutul covoarelor sparge ziua, acolo sus pe acoperiș are un ecou și asmute loviturile una asupra alteia, cum asmute Clara cuvintele când înjură.
Bătutul covoarelor nu poate să ridice bătăile difuze ale inimii în urechi.”

Și dacă prima propoziție din paragraful ăsta mai are cât de cât un sens, a doua este, din punctul meu de vedere, complet idioată.
Cum adică „bătutul covoarelor nu poate să ridice bătăile difuze ale inimii în urechi”?
Ce vrea să spună autoarea cu asta?
Zău, ce?
Sau poate că propoziția avea inițial sens, în germana în care a fost scrisă, dar traducătoarea Nora Iuga nu l-a redat cum trebuie?
Habar n-am.

Am mai citit încă trei pagini, suficient cât să mă conving că tonul cărții este și mai departe poetico-imbecil. Când am dat de propoziția „De la ultima stație bărbații treceau podul cu piciorul”, am închis cartea și i-am dat-o uneia dintre pisici să doarmă pe ea. Pentru că știu și eu germană, și mai știu că acel „cu piciorul” era, în original, „zu Fuss”, adică „pe jos”. Și cumva nu văd de ce ar trebui să acord o licență poetică traducătoarei acolo unde evident nu este cazul. „Cu piciorul” nici măcar nu sună poetic, ci doar greșit.

Drept care am plecat în oraș să mănânc o varză, și când m-am întors am dat peste un vecin care își parca mașina pe întreg trotuarul și l-am ajutat, folosindu-mă de cuvinte blânde și un pistol fabricat în Cehoslovacia, să o mute în altă parte.

Vă pup,

Rhetta

Declarația lui Crin Antonescu privind atacul „mârșav” al Surorilor Marx la adresa lui Tudor Chirilă

Băbăciunilor, luați cu toții de val mai toată ziua de ieri, iată că am omis un fapt petrecut chiar aseară, unde altundeva decât în coșmelia trustului Intact, bârlogul Antenei 3. Evenimentele reies chiar din titlu, dar, conform celor care au văzut emisiunea cu pricina, Crin Antonescu a tunat și a fulgerat împotriva noastră ca niciodată, în ditai studioul Danei Grecu. Redăm mai jos pasajele cele mai importante:

„Este inadmisibil să se petreacă așa ceva într-o țară așa-zis civilizată, în care se respectă principiile statului de drept. Tudor Chirilă este idolul meu, am declarat asta demult, iar un atac la adresa lui este un atac la adresa mea”

„Cine sunt până la urmă aceste așa-zise babe?” (aici a început să tușească de furie; sau să plângă, nu e foarte clar) „Mai mult ca sigur elemente destabilizatoare ale serviciilor lui Traian Băsescu. Este momentul să fie găsite și pedepsite”

„Ne-am obișnuit cu libertatea de exprimare, cu faptul că oricine poate să spună orice, dar iată, Surorile Marx sunt exemplul cel mai clar pentru care acest lucru nu e bun. Din 2014 această situație se va schimba categoric”

„Măcar dacă ar fi conceput un text mai pertinent. Când vin consilierii mei cu așa ceva la mine, cu o asemenea mâzgăleală, mă apuc și îl rescriu eu”

„M-aș mira chiar ca toată această șaradă să nu fie o orchestrație și mai mare decât cea la care mă gândesc acum. Și nu pot să nu remarc că gândurile îmi zboară către persoana lui Victor Ponta”

„Îl rog din suflet pe Tudor Chirilă să nu ia în seamă aceste nemernicii josnice, acest atac mârșav. Este un autor mare, a cărei trăinicie în cultura noastră ar fi, poate, bine să o putem garanta chiar prin Constituție. Sigur, aici ar trebui să cerem și sfatul domnului Andrei Marga”

Încheiem citatele aici. Se pare chiar că domnul Antonescu ar fi spus lucruri chiar și mai dure, și mai vitriolante la adresa acestui blog, dar sursa noastră s-a speriat, efectiv, neștiind dacă să le noteze sau nu. Biroul de presă al USL este așteptat din moment în moment cu noi reacții.

Vom reveni

CA

PONTAtorii de cultură

Oamenilor,

Că tot aduse recent vorba Veta despre mâncat căcat și despre impostori în ale scrisului, simt nevoia să-i expandez demersul și în alte domenii. Mai precis, în aruncatul de căcat pe foaia de hârtie și apoi împingerea feliilor astfel unse pe gâtul publicului, cu mențiunea că în cazul ăsta nu e foarte clar dacă e căcat cel care aruncă sau cel care este aruncat. Să zicem că e așa, ca un fel de Unu al Sfântului Augustin (ceea ce oricum mi se pare o definiție a căcatului prea des ignorată), și să trecem mai departe.

Am văzut ce se întâmplă când se apucă actorii / cântăreții de scris (în treacăt fie zis, și găunosul sentimentalism naționalist-ortodox al lui Dan Puric e cam din aceeași categorie). Să vedem ce se poate întâmpla atunci când îi lovește mania pe colecționarii de artă: unii scriu, iar dintre acești unii puțini fură cu nesimțire.

În acest scop, să ne uităm la cică cel mai minunat colecționar de artă încă în viață prin țara asta în formă de pește, în care multe chestii put. Care se intitulează Parizescu, ba chiar și Vasile, și se pupă-n dos cale de vreo 1.000 de pagini (cel puțin. Nu glumesc. Doar două din cele trei cărți pe care le-a scris, și care mustesc de auto-admirație și o aroganță soră cu moartea neuronului, au fiecare câte peste 500 de pagini, ba chiar a doua are peste 600). Omul are elasticitate; se explică, de altfel: după cum aflăm, complet necesar într-o carte extrem de serioasă despre artă, e yoghin.

Care-i faza de căcat, totuși, de tocmai i-am furat deodorantul de veceu Vetei (a propos, Veta, nu la asta se folosește Chanelul no. 5 de la Rhetta de ziua ta, dar ok)? Faza de căcat nu e nici măcar aroganța sublimă cu care povestește cetățeanul, vesel nevoie mare, cât de mult respect aveau pentru el oamenii în casele cărora intra, înainte de 1989, în uniformă militară, ca să cumpere artă de la ei. Era colecționar, remember? Venea direct de la serviciu – pasiunea, deh.

Nu. Faza de căcat nu e nici măcar declarația următoare, din partea unui om care cică scrie o carte serioasă: „Mi-am dat seama că domnul Mihai Oroveanu își interfera emisiunile material-spirituale cu ale mele, dedublând radiațiile noastre individuale.” (Parizescu, Viața ca o pasiune I, 510) A propos, domnule Oroveanu, să scrie careva despre mine așa într-o câtamai cărțoaia, i-aș ruga pe băieții ăia de la intrare de la MNAC să-și dedubleze și ei ceva emisiuni cu personajul, dacă se întâmplă să treacă pe acolo.

Dar unde-i căcatul, de vreme ce am trecut peste niște căcăței și încă nu m-am oprit? Acu’ vă zic. Vă zic despre un personaj care se dă drept cel mai mare și tare colecționar de artă din România, care a fondat Societatea Colecționarilor de Artă din România chiar (care tocmai pregătește, de altfel, o lovitură de monopol împreună cu Artmark pe piața românească de artă, în treacăt fie zis) că, atunci când scrie, plagiază cu aceeași nesimțire cu care pretinde că cei pe care-i vizita în casele lor ca să cumpere artă de la ei înainte de ’89 mureau de respectul uniformei lui de ofițer.

În Viața ca o pasiune I, domnul Parizescu plagiază infect, pe trei pagini (119-121) bucăți întregi, ba chiar hălci din Viața aventuroasă a operelor de artă, de Hans Pars – o carte pe care aproape nimeni n-o mai citește în ziua de azi, motiv pentru care am citit-o eu, firește. Paginile 119, 120 și o parte din 121 sunt formate din preluări grosolane din Pars (paginile 17-19 și 22-23 din ediția românească, publicată în 1974 la Meridiane – de altfel, punem și poze, ca să nu avem discuții). Nici nu mă mai apuc să povestesc cum, practic, tot volumul doi al vieții pasionate a domnului Parizescu e de fapt expandarea structurii unei cărticele numite Donații și donatori, scoasă de un cetățean pe nume Ioan Opriș în 2005. Asta e mai greu de dovedit, deși urlă la tine dacă citești amândouă cărțile. Cealaltă chestie, însă, nu doar că urlă, dar îți sare-n ochi și-ți dă cu buzduganul în cap.

Poveștile sunt aceleași, inclusiv introducerea primei (cum că spre deosebire de desene și acuarele – interesant, aici, de observat că pentru dl. Parizescu acuarelele sunt tot desene – uleiurile se țin la lumină): 1. Rubens trimite un tablou de la Anvers la Florența, știind că uleiurile ținute la întuneric se înnegresc (din experiența nefericită a lui Terboch) îl roagă pe Sutterman să scoată tabloul la lumină imediat ce ajunge, ca să nu fie deteriorat. 2. O capră își bagă cornul printr-un tablou al lui Dirk van Hoogstragen. 3. Un cavaler al lui Carol I al Angliei distruge un tablou de Tizian, încercând să-l transporte. 4. Tăierea în bucăți cu sabia, în 1797, a unui tablou de Rubens prea mare ca să fie cărat. 5. Hăcuirea unor lucrări de Manet, oroarea văduvei lui față de acest procedeu și implicarea lui Ambroise Vollard în salvarea și reconstituirea unuia dintre tablourile bucățelite. Poveștile sunt aceleași, cuvintele sunt aproape aceleași, introducerile poveștilor sunt aceleași, doar că dl. Parizescu dă probabil din greșeală două pagini deodată și ajunge de la povestea cu tripticul lui Rubens (pg. 19 la Pars) direct la cele despre tablourile lui Manet (pg. 22-23), sărind niște episoade între. Na, e și el om. Sau poate nu l-a mai interesat să fure și cum a fost reîntregit parțial panoul de Rubens hăcuit în 1797. Măcar l-a interesat să adapteze, folosind varianta franceză (Anvers) pentru Antwerpen din povestea lui Pars despre expediția tabloului de Rubens la Florența.

Domnului Parizescu trebuie să-i spună cineva  (nu înainte de un „huo!” din rărunchi) că „se povestește că” sau „se spune că” nu acoperă, sub nici o formă, absența citării sursei din care preiei conținut la greu, schimbând câte un cuvânt pe ici, pe colo, prin punctele esențiale. Nu atât timp cât respectivele formule nu sunt însoțite de o notă (de subsol sau de final, de când cu Ponta ne-am convins cu toții că trebuie spus că nu-s totuna cu bibliografia) care să precizeze cine anume „povestește” sau „spune”. Și mai trebuie să i se spună și că doar calitatea de colecționar de artă nu te face dator să scrii. Sau, dacă simți nevoia atât de disperată să o faci, poți să te uiți la ce au scris alți colecționari de artă, chiar români. Nici Zambaccian, nici Octavian Moșescu, nici Constantin Constantinescu, nici Mircea Iliescu, nu s-au apucat să umple mii de pagini (majoritatea chiar au scris destul de puțin, iar Zambaccian chiar avea ce povesti) – și cu siguranță nu din conținutul altora.

Cred că dacă se gândea nenea Pars că un mega-colecționar dintr-o țară insignifiantă o să-l plagieze la 40 de ani de când și-a scris cărticica, făcea bine și-i mai adăuga o addenda și despre viața aventuroasă a textelor de artă. Domnul Parizescu, colecționar nepereche, cu siguranță ar fi apreciat ironia. Iar dacă, așa cum e posibil având în vedere restul activităților lui Hans Pars (sub numele de Hans Diebow), și cartea aia a fost furată de la alții, ironia o apreciem noi. 

Poze, în caz că aveți chef. Click pe ele și spor.

Parizescu 119 vs. Pars 17

Parizescu 120 vs. Pars 18-19

Parizescu 120-121 vs. Pars 22-23

Dilemă veche

Babelor,

 

De vreo șase luni mă chinuie o întrebare: ce înseamnă când scoți din nas un muc în formă de căcat?

 

Vă pup,

 

Rhetta

Cum să-l oprim din scris pe Tudor Chirilă

Dintre nenumăratele cărți care mi-au picat în mâini în ultima vreme, una dintre ele e absolut genială. De fapt, omul are chiar potențial de mare scriitor. Să dăm glas câtorva citate din opera sa și să ne pretăm (atât cât putem în fața unei asemenea voci) la un mic discurs critic. Iată, așadar, câteva mostre literare spicuite la întâmplare. Mă rog, în cazul de față nu poate fi vorba de întâmplare, pentru că oriunde ai deschide pagina te cutremuri de plăcere. Deci:

Pagina 38 (scris, așa cum ne-o spune o însemnare, la data de 7.08.2007): „Femeile au nevoie de protecție, tandrețe și pulă”.

Comentariul nostru: Hai să mori tu. Ne faci să ne întrebăm ce părere are mămica celui care a scris aceste rânduri. Dacă e vorba totuși de o părere bună, textul ne explică de ce vei sfârși fără a avea și tu, acolo, o pizdă alături. Că doar ce posesoare cât de cât inteligentă a unui sex tandru și frumos s-ar vedea trăind lângă un asemenea luceafăr al huilei gândirii românești. Mă rog, un taliban am vrut să zic, dar nu mi-a ieșit.

Pagina 182, un text numit – genial – „Prea orb să poți iubi. Muntele luminii” (scris la 23.04.2009): Iubita mea, cât ești de frumoasă, acolo sus, pe Muntele Luminii. Un glob de cleștar ești, iubita mea (n.r.-??). Nicio imperfecțiune – lumina nu poate zăbovi, căci alunecă pe deasupra ta, atât de fragedă și de marmoreană ți-e pielea, iubito. [….și textul continuă în aceleași note de labă tristă până aproape de final, unde…] În ce? În ce s-o transformăm? Iubirea? Iubirea e lumină, iubirea-i perfecțiune, iubirea nu astupă, iubirea nu-i genune (n.r. – superb). Te părăsesc iubito, nu suntem împreună, nu pot să-ți sufăr umbra, nu vreau să-ți dau alt nume.

Sigur, aici ne poate apuca plânsul. Și nu din pricina melodramei de mâna a doua, ci a milei pentru autor, care nu a auzit vreodată de auto-cenzură. Și totuși el, plânsul, ni se oprește, firesc, în momentul când realizăm că același autor, avea de fapt de realizat o compunere privind colega de grupă din grădinița unde tocmai s-a întors.     

Mai departe. Pagina 78, unde marele scriitor se joacă de-a demiurgul, într-un text pe nume „De mână cu Dumnezeu” (14.12.2007). Și zice, fără niciun fel de jenă: Când ești mic, Dumnezeu se plimbă cu tine de mână prin lume. Îl ții strâns. La un moment dat vă opriți într-un loc cu multă lume și culori (n.r. – Obor? Părculețul Copiilor de la Brâncoveanu?). Dumnezeu îți spune că lipsește un pic și revine. Te roagă să-l aștepți în locul unde v-ați oprit. Apoi pleacă. Tu aștepți puțin în loc, dar lumea și culorile te atrag către un bâlci cu călușei (n.r. – ah, deci aveam dreptate, chiar e Brâncoveanu).

În fine, aici nu e neapărat nevoie de comentarii, fiecare persoană cu minimum de discernământ literar realizând, fără drept de apel, că personajul principal rătăcește într-o copilărie întârziată, duioasă, desigur, de mână cu un Tată Ceresc ce pare să întrevadă viitorul scriitor mediocru din acest băiețel, drept care îl abandonează nicăieri, într-un parc de distracții plin de țigani care mai mult ca sigur vor abuza de el.

Pag. 190, scris la 8.05.2009 – „Dacă”: Eu vin și spun. Căutăm fericirea peste tot. Căutăm fericirea în cluburi insalubre, îmbrăcați în hainele care ar putea s-o impresioneze pe femeia care nu există. Căutăm fericirea la metrou, în speranța că ni se va arăta când ne așteptăm mai puțin. Din senin. [………..] O singură întrebare uităm  să ne punem, preocupați de această goană nebună: dacă fericirea este cea care ne caută pe noi și nu ne găsește pentru că ne jucăm prea mult de-a baba-oarba? Dacă fericirea caută în noi tot ce căutăm și noi în ea? Dacă fericirea reclamă fericire?

Bun. Acum să tragem adânc aer în piept și să încercăm să facem ordine în simțirile năvalnice ale artistului. E vorba în mod clar de un serial polițist în care personajul ia la rând stațiile de metrou ale cine știe cărei magistrale, încercând, mai mult ca sigur, să scape de starea continuă care nu-i dă pace și anume că este neplăcut sieși. Ok, doar că de așa ceva e foarte greu să scapi, știut fiind faptul că atunci când te detești cu atâta patimă, tocmai că metroul este cel care îți poate curma suferința, între și sub roțile sale duhnind a ulei rânced, deci poate că asta e fericirea la care se referă uriașul autor, cea a auto-anihilării. Cât despre ultima propoziție, culmea, în mod subliminal ea ne oferă un indiciu despre adevărata carieră ratată a omului nostru: publicitatea. Ca mulți alți autori slabi și el ar putea găsi fericirea prin scris reclamând-o taman unei agenții de advertising, unde suntem convinși că acest gen de scris are căutare și finalitate.

În fine, am mai putea continua mult în felul acesta absurd, dând filele când la 40, când la 25, când la 384 (atâtea pagini are, din păcate, cartea!!!), dacă nu ne-am plictisi și nu ne-am da seama că vom găsi mereu și mereu aceleași platitudini bombastice, de june lipsit de ocupație și, din păcate, profunzime. Sigur, cu mici variațiuni pe aceeași temă, cum ar fi de exemplu textul „Amyneth, zeul tehnologiei”, unde Chirilă demonstrează că în el zace inclusiv un Asimov nedescoperit, crezând cu ardoare că dacă azvârle cu oarece terminologie futuristă („porumbeii electrici”, „fibre din conductori de uraniu”, „generatorul alb, din cobalt și crom” etc.) se poate deda genului SF. Desigur, asumpție complet greșită, pentru că și pe acest teritoriu de joacă e nevoie de talent.

Încheiem urându-i maestrului să scrie, să scrie în continuare, adresându-se aceluiași public (destul de mare) de nefutute întristate din pricina lipsei de discernământ literar. Îi mulțumim, altminteri, că redă atât de bine atmosfera unui cenaclu de provincie, pe care nu știm mulți alți autori capabili s-o transpună în cuvinte. Și, ca o curiozitate, ne întrebăm de ce organizațiile feministe românești, destul de active în general, nu se auto-sesisează în cazul acestui om.

Mulțumim, Polirom!

exercitii-echilibru-tudor-chirila

Baltă, angajăm bâtă

Oamenilor,

După epistemologia căcatului, pe care Veta a făcut bine și-a redat-o lumii dintre manuscrisele pierdute ale lui Aristotel (nici nu mai încep să număr de câte ori i-am zis să fie atentă cu ce se șterge la cur, că unele chestii se iau), să trecem momentan la chestiuni mai amuzante.

Adică la o chestiune, una singură.

După cum poate știți, dacă ieșiți din casă și dați de oameni corporatiști, Oracle e o companie mare și serioasă. Mai ales când se uită în oglindă. E câtamai măgăoaia, motiv pentru care, când o face de oaie, Oracle n-o face de oaie, ci de mega-oaie.

Poate știți că există ceva numit Angajatori de top sau așa ceva, pe motiv s-au trezit între timp corporațiile și au zis că dacă străinii pot să angajeze copii de pe băncile facultății, noi în România de ce n-am putea? Uite de-asta n-am putea, bă Oracle:

DSC_2846.2

Că înainte să anunțăm că angajăm oameni, noi tre’ să angajăm oameni capabili să scrie că angajăm oameni. Fără să facem babele din metrou să se cace pe ele de râs și pe toată lumea să se uite urât la ele din cauză că le bușește un râs isteric din senin. De-aia.

Cum să ne căcăm cu spor

În goana lor hedonistă după satisfacerea hoitului, oamenii (obișnuiți) categorisesc sau clasează următoarele plăceri, nu neapărat în această ordine:

1. Futaiul

2. Datul cu motorul

3. Diverse activități de rockstar

Mai toți însă, trec sub tăcere din motive malefice plăcerea infinit mai mare și mai strașnică a căcării. Fac asta chiar și gânditori reputați, altminteri iscusiți în a dirigui plebeii întru bună comportare și sisteme de valori sănătoase, cum ar fi Pleșu. Sfânta căcăstoare, așadar, este pe nedrept uitată, marginalizată, înghesuită într-un colț de unde nimeni n-o mai poate scoate la lumina zilei și a simțului olfactiv.

Să purcedem noi: sfânta căcare, așa cum ne-o spune și marele Xenofon, este adevăratul ethos, „procesul prin care spiritul uman transcende cu adevărat întru nemărginire, contopindu-se cu principiul suprem”. Să recunoaștem că are dreptate: aproape că nu există dată când să ne înscăunăm pe marele tron și să nu ne eliberăm complet de griji, reușind în același timp să ne concentrăm asupra celor mai complexe idei și contopindu-ne în același timp cu fluxul universal de energie al cosmosului.

De unde atunci atâta nedreptate în privința acestui act fiziologic natural și plăcut?

Ar putea exista aici prejudecata conform căreia căcarea ar fi un lucru murdar. Nimic mai neadevărat, deși într-adevăr secole întregi de mâncat căcat cu polonicul nu pot conduce la un deznodământ fericit, după cum ne-o arată și experiența poporului român. Desigur, acesta este un aspect discutabil, întrucât acest neam predominant necivilizat pare să se fi reprofilat pe rahații de câine, care răsar dintre dalele trotuarelor precum ciupercile într-o pădure de super-căcat. Și totuși validitatea exemplului se menține – după cum o arată un studiu al cercetătorilor britanici, doar 1 din 10 români folosește peria de curățat veceul după actul umplerii micului bazin de porțelan în care cu toții ne deversăm conținutul vintrelor cel puțin odată pe zi. Sigur, asta nu presupune automat că îl și mănâncă, deși programele canalelor de televiziune ne sugerează cu totul altceva.

Chiar și așa, omerta impusă de alte popoare, mai civilizate, asupra acestei acțiuni regeneratoare și salubre este de neînțeles. Bine, asta s-ar putea explica prin ipocrizia legendară a națiunilor în cauză, pentru care până și o bășină ar putea părea o pată maro ireparabilă pe orice CV. Și totuși, părerea noastră este că reabilitarea acestei caracteristici la fel de firești a ființei umane ca oricare alta, trebuie să înceapă neîntârziat. Oamenii să-și arate unii altora produsele fecale cu mândrie, comparându-le formele, dimensiunea și amplitudinea, ele nefiind cu nimic diferite de, să spunem, mândria unui cofetar obișnuit în momentul realizării minunățiilor gastronomice la care îl obligă meseria.

În ce mă privește, consider căcarea ca fiind o activitate esențială, ca și cititul (bine, cele două merg mână în mână și tot despre hârtie e vorba, pentru că poți continua să citești în timp ce te ștergi, sau te poți șterge chiar cu cartea respectivă dacă e scrisă de, să spunem, Florin Piersic Jr.), socotitul și, de ce nu, număratul banilor. Să menționăm, totuși, pentru cei care nu știu, că deși aparent sunt făcuți tot din hârtie, cu banii nu ne putem șterge la cur. Iar asta pentru că – derivă automat din cele spuse mai sus – valoarea lor ar deveni atât de mare încât nu ni i-ar mai primi nimeni nicăieri, dereglând economia mondială și ducând în cele din urmă la o conflagrație planetară de tot căcatul.