Marea literatură se dezlănţuie: de azi şi pe noptiera dumneavoastră

Cam prin 2009, o grasă era la ea acasă. În Londra. Pe grasă o cheamă Erika. Iar pe soţul ei, care n-o mai fute demultişor, Niall.

Grasa se uită în oglindă. Are 36 de ani. Zice: cât de urâtă sunt. După care, complet frustrată, suferă un soi de şoc nervos care o aruncă direct la masa de scris. Acolo începe şi aşterne mii şi mii de pagini, care conţin cu preponderenţă frustrările ei sexuale. Unele sună cam aşa:

– Te vreau şi te vreau acum. Şi dacă n-o să mă laşi să te bat la fund – lucru pe care-l meriţi – am să te fut în clipa asta pe canapea, rapid, pentru plăcerea mea, nu pentru a ta.

Rochia abia îmi acoperă fundul gol. Cu o mişcare iute, îmi prinde sexul în palmă şi strecoară un deget în mine. Cu celălalt braţ mă ţine cu fermitate pe loc. Îmi înăbuş un geamăt. 

Sau:

Cuprinde-mă cu picioarele, iubito, îmi porunceşte el cu o voce grăbită şi încordată. 

Fac cum mi se spune şi-mi pun braţele pe după gâtul lui, iar el se mişcă repede şi, cu bruscheţe, mă umple. Ah! Suspină, iar eu gem. Mă ţine de posterior, cu degetele înfipte în carnea moale, şi începe să se mişte, mai încet la început – un tempo uniform… dar, pe măsură ce cedează o parte din control, măreşte viteza… mai repede şi mai repede. Ahhh! Îmi las capul pe spate şi mă concentrez pe senzaţia invadatoare, divină… care mă împinge, mă împinge… mai departe, mai sus… iar atunci când nu mai pot să suport, explodez în jurul lui, prăbuşindu-mă în spirală într-un orgasm intens şi mistuitor. Îşi dă drumul cu un geamăt gutural, profund şi-şi afundă capul în gâtul meu în acelaşi timp în care se cufundă în mine, gemând zgomotos şi incoerent când îşi găseşte uşurarea.  

Frumos, nu?

Trei ani mai târziu, fantasmele inepte şi adeseori sado-masochiste ale femeii noastre băteau la poponeţul gol seria Harry Potter.

Şi, pentru că tot ce este prost trebuie să fie şi lung, aceste inepţii se concretizau într-o trilogie: Fifty Shades of Grey, Fifty Shades Darker şi Fifty Shades Freed.

Eliberând, fireşte, sexual, mai mult de 70 de milioane de oameni care atât aşteptau cam de când s-a sfârşit mişcarea hippie: o labă cu pretenţii de act cultural.

Cam asta-i lumea în care trăim, prieteni. După cum vedeţi, împărţim şi noi planeta cu cine putem 🙂

50ShadesofGrey

Anunțuri

Viitor de plaur tara noastra are

Babelor,

Scurt de data asta ca mai am si alte treburi. Am trecut doar sa va spun ca anul asta procentul de promovabilitate la BAC va fi mult mai mare decit cel din anii anteriori (nu, in acest caz, stimati cititori mai tineri, cuvintul „decit” nu a fost folosit gresit). Stiu zicerea aia biblica, cum ca nimeni nu-i profet in tara lui, da’ eu chiar am tupeul sa va spun asta. N-o sa mai fie ca pe vremuri, 90-95%, da’ nici dezastru. Si nu, nu pentru ca se va renunta la supravegherea draconica (daca puneau supraveghere dragonica pierdeam vreo 2-3 generatii). Din contra, am un oarecare feeling in spinii dorsali ca o sa fie chiar mai rau decit anul trecut. Adica mai multa supraveghere (pentru cei care nu se pot concentra si retine ideea de la o fraza la alta). Si, din pacate, nici pentru ca vom avea o generatie dintr-o data brillianta. Raspunsul este mult mai simplu… subiectele de examene sint concepute pentru idioti.

Tocmai au aparut pe Hotnews subiectele pentru Istorie si Matematica la BACul pentru olimpici si sportivii care au competitii in perioada BACului oficial. O sa dau un singur exemplu, si ala din Istorie. Dupa cum spuneam, nu vreau sa ma intind. La subiectul 1 au un text (B) despre greva minerilor din 1977, iar cerinta 2 la acest subiect este „Precizati secolul la care se refera sursa B„. Petronia va fi probabil radianta cind va citi asta. Mai tii minte, babo, patania cu cinquecento? La matematica, daca pentru subiectele la profilul Mate-Info ai totusi nevoie de nivelul de dotare al unui cimpanzeu cu pene (cimpanzeu care sa fi mers, totusi, la o clasa de mate-info), la profilul Tehnologic exercitiile ajung deja in categoria „nu-i asa ca…?” (exista, pe bune, un astfel de exercitiu; pentru cine e curios si-si mai aduce aminte ceva analiza matematica, e la subiectul 3, 1a).

Exista niste estimari care spun ca, in medie, IQul creste cam cu 10% de la o generatie la alta, deci cam la 20-30 de ani (nu-mi mai aduc aminte care e sursa, asa ca nici 10% nu e sigur, posibil sa fie mai putin; caut cind am timp). Pai, daca acest lucru este adevarat, ori in spatiul romanesc avem de-a face cu o anomalie statistica locala, ori educatia romaneasca devine cu 30-40% mai slaba cu fiecare generatie. Altfel nu pot sa-mi explic.

Gata, timpul a expirat. Ma duc sa-mi mut pensia privata la o companie de asigurari britanica sau elvetiana. Aia de stat nu ma mai interesa de mult si fara argumentele astea.

Invitație la o înviere (mai interesantă decât aia din poveste)

Oamenilor, oamenilor, oamenilor!

Da, bine, o să ziceți iar, și pe bună dreptate, că-s nebună și că v-am căpiat cu muzeele, să fac bine să vă las dracului în pace până la anul, când iar o să încep să bâzâi cu muzee și galerii în creierii voștri și ai nopții. Asta n-am contestat niciodată, faptul că-s nebună. Sper că măcar asta apreciați, că sunt o nebună cu disclaimer.

Și pentru că apreciați chestia asta atât de mult (ca orice nebună care se respectă, citesc gândurile prin internet), vă mărturisesc cel mai mare regret al meu de la Noaptea Muzeelor. Nu, nu că n-am reușit să intru în palatul Știrbei, că m-am plimbat berechet pe-acolo în săptămâna ce-a urmat, și mai ales în Noaptea Galeriilor – când, pentru că nu era Noaptea Muzeelor, erau trei oameni în palat. Și-un strat de ceapă. Cu disclaimer, ca și mine: Romanian „Ceapă”.

Regretul meu din Noaptea Muzeelor a fost mai sentimental (pauză de sughițat, mergeți de luați un Propranolol, ceva, să nu muriți de mirare că ați citit cuvântul ăsta din degetele mele). Învârtindu-mă eu în jurul cozii (de data asta nu proprii, așa cum v-am obișnuit cu atâta consecvență, ci în jurul cozii de la palatul Știrbei, care era gigantică), mă uitam sub clar de lună la muzeul Colecțiilor, care stătea, cu ferestrele întunecate și porțile închise, uitându-se cum îi flutură cohorte de amatori de cultură prin față, trist ca un copil diabetic în fabrica de ciocolată a lui Willy Wonka. Mă gândeam la muzeul Aman, care tocmai se redeschisese după vreo 7 ani și 6 secole în seara aia, și mă întrebam cât o să mai dureze până o să-l imite și ăsta al Colecțiilor.  (Să fim înțeleși: când s-a făcut muzeul ăsta, a fost un abuz sinistru. Dar s-a făcut. Iar altceva oricum nu știu ce se poate face cu ce nu s-a revendicat încă din colecțiile găzduite în el. Deci, pentru că-mi place să văd artă și prefer să nu dispară fără urmă prin beciurile cine știe cui, cel puțin nu încă, eu una mă duc cu bucurie chiar și la muzeul Colecțiilor.)

Tocmai când mai aveam puțin și lăcrimam pe tema asta, provocând astfel un cataclism mai serios decât cutremurul de 7 grade care se întâmplă de 5 luni în Noua Zeelandă (!), m-a călcat pe degetul mic un cetățean din fluviul care circula pe Calea Victoriei și mi-a deturnat lacrimile spre altă cauză. Dar regretul a rămas.

Până acum. (E practic cel mai lung regret pe care l-am avut în viața mea.) Când citesc că de marțea viitoare avem iar muzeul Colecțiilor sub ochi – interiorul lui, adică, fiindcă la exterior eu una m-am cam săturat să mă holbez, de 4 ani încoace. Bine, mi se pare amuzant că se deschide, atât oficial, cât și pentru public, în singurele zile în care e închis, dar cine se mai împiedică de asemenea detalii? Eu, ok. Dar eu am stabilit deja că sunt nebună. Deci marți, 4 iunie 2013, de la ora 11, vedem chestii pe care nu le-am mai văzut de mult. Valabil și pentru soare, în ce mă privește.

Sper numai să nu se dărâme palatul Știrbei de alături, de mulțimea celor care o să năvălească la Colecții. Deci mergeți pe vârfuri prin preajma Victoriei 107, ceea ce oricum e un sfat general valabil și bun de urmat, că restaurarea, v-am zis, e peste măsură de subtilă.

Colecția de rockuri babane

Babones, babones.

Vreau să vă spun că săptămâna trecută mi-am văzut în sfârșit visul împlinit. În fine, unul dintre ele. Sigur, o să ziceți că ce mare lucru, că ce, asta-i muzică ce face omul ăsta, și totuși. Eu, care l-am văzut crescând, vorba aia, percep cu totul altfel chestia asta. Cu alte cuvinte omul este pentru mine o legendă și chiar dacă a rămas mereu un soi de epigon al lui Hendrix (lucru de care, spre cinstea lui, nu s-a ferit niciodată), are și chestii care sunt numai ale lui și sunt foarte mișto. Eu, de exemplu, consider Engines of Creation a fi un album genial. De la cap la coadă. Înțelegeți prin urmare de ce nu puteam rata ocazia de a auzi un Cool #9, un Devil’s Slide sau un Flying in a Blue Dream cât se poate de live, direct în urechile mele din fericire absolut nealterate de bătrânețe. Cât despre momentul în care s-a prăvălit piesa Rubina, trebuie să recunosc că timpul s-a oprit după care a plecat din nou, dar cu greu. Iar asta pentru că Satriani nu numai că e genul de chitarist atât de bun încât cântă exact ca pe disc, dar are momente în care te duce realmente dincolo, vorbind cu cosmosul și încă și mai departe, atacând direcții și pasaje pe care nu le credeai posibile și care urmează efectiv unor fraze muzicale după care crezi că nimic nu mai e posibil.

Bine, să recunoaștem și că a venit cu cel puțin 10 ani mai târziu decât ar fi fost cazul, dar asta e. Mai bine pe 20 mai 2013 decât niciodată.

JSUM

În continuare, pentru că intrasem cumva în atmosfera asta, am zis să continui în același ton, drept care am fost sâmbătă seara la concertul Alternosfera de la Arenele Romane. Care încheia, practic, en fanfare turneul Epizodia purtat de tinerii moldoveni prin mai toată țara românească.

De la bun început însă, am fost uimită de White Walls, o trupă din Constanța care cânta în deschidere. Ei bine, vreau să vă zic că atâtea perechi, la propriu, de coaie la o trupă de metal românească n-am auzit în viața mea. Bine, metal e impropriu spus, oamenii forjând cam tot ce e posibil în zona asta, de la speed până la baladă metal, lucru la care îi ajută în mod deosebit vocea lui Eugen Brudaru, un tip care dispune de basculante întregi de talent.

Absolut extraordinară trupă, de care sigur vom mai auzi (apropos, câștigătorii GBOB Romania – Global Battle of the Bands faza pe România în 2010, după care propulsați la faza globală din 2011, în Kuala Lumpur, taman pe locu 4, performanță nemaiegalată de vreo altă trupă românească. Prin comparație, prestația lui Cezar Ouatu de la Eurovision vă asigur că nu se ridică la același nivel. Încă nu v-am convins cu WW, încă mai aveți nevoie de recomandări? Ok, uite încă una, ultima: WW au cântat pe aceeași scenă cu Deftones. Pa.

Ca un detaliu, să mai spun că pe parcursul prestației lor, în public l-am remarcat pe băiețică ăla de la Robert and the Backstabbers, adică pe Robert însuși, sau cum îl cheamă. Spiona, se pare, dar avea și ce, între noi fie vorba.

WW

După care au urmat, bineînțeles Alternosfera, trupă care după părerea mea nu mai are nevoie de nicio prezentare, fiind cam cel mai bun lucru care se întâmplă pe zona asta în momentul actual, în spațiul vorbitor de limbă română. Mai buni decât RATB? Depinde de gust, desigur, la mine neîncăpând nicio comparație din moment ce nu mă pot apropia de muzica celor de la RATB la mai mult de doi kilometri. Pentru că nu-mi place, desigur, dar și pentru că poezia lui Marcel Bostan mă atinge la corason, pe când cea a lui Robert nu. Chiar deloc. Cât despre Urma, ei sunt pe un trend descendent deja de ce va vreme, iar Byron intră, în ce mă privește, la alt gen muzical.

Altfel, aceeași forță colosală pe care am văzut-o la Turbohalle în iarnă. Am fost impresionată (din nou) de bassistul Vicosh, cel care în viziunea mea arată mai degrabă ca un voievod, sau un domnitor român din secolul 17, dar asta mai mult ca sigur pentru că e feblețea mea. Sigur, între timp a apărut deja o cronică despre concertul lor aici, care îl acuză pe vocalul Marcel Bostan că ar fi fost ușor deconectat de restul trupei, dar și de public, în condițiile în care acesta îi iubește necondiționat (lucru vizibil prin faptul că la fața locului erau peste 3000 de oameni).

Evident, este părerea autoarei. Noi îi transmitem lui Marcel doar atât: el nu mai are nimic de dovedit în acest moment, iar dacă simte nevoia unei vacanțe (foarte, foarte scurte) evident că o poate folosi în interesul propriului band. Sigur, poate continua la fel de bine și fără ea, nu e ca și cum omul pare că va rămâne fără baterii în viitorul apropiat.

În ce mă privește, mă număr printre cei care iubesc această trupă indiferent de forma în care se află Marcel Bostan. Dar na, la așa trupă așa fani: nici pe mine nu pare să mă lase vlaga prea curând.

AS

N-o ști nimeni că m-am duș

„Ghastly,” continued Marvin, „it all is. Absolutely ghastly. Just don’t even talk about it. Look at this door,” he said, stepping through it. The irony circuits cut into his voice modulator as he mimicked the style of the sales brochure. „All the doors in this spaceship have a cheerful and sunny disposition. It is their pleasure to open for you, and their satisfaction to close again with the knowledge of a job well done.”

As the door closed behind them it became apparent that it did indeed have a satisfied sigh-like quality to it. „Hummmmmmmyummmmmmm ah!” it said.

(Douglas Adams – The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy)

Cind mi-a povestit prima data Dragoanca despre noua inventie in domeniul spa-urilor (bine, e posibil sa nu fie asa noua pentru restul lumii), „dusurile emotionale”, prima imagine care mi-a venit in minte a fost aceea a doua blonde voluptoase. Le stiti, blondele alea din filmele porno despre care fiecare barbat a ajuns de mult la concluzia ca sint lesbiene doar pentru ca inca nu l-au intilnit pe el. Si daca blondele sint blonde, atunci si dusurile sint aurii. Doar ca de data asta factorul declansator nu este pasiunea scapata din haturi sau vreo nevoie devianta (da’ cine-s eu ca sa judec?), ci o emotie puternica. Ca atunci cind iti scapa 2-3 picaturi cind auzi ca a murit in sfirsit javra aia pechinezeasca a Dobreascai de la demisol, panarama aia de ciine care latra toata noaptea la bacteriile din buretele de la baie. Da’ nu doar asa, ca nu poti sa faci dus, fie el si auriu, cu doar 2-3 picaturi. E nevoie de ceva mai consistent, ceva de tipul Becali trimis in schimb de experienta inter-penitenciar in Cuba, la resort-ul ala de 5 stele si 3 mioare din golful Guantanamo. Nu poate sa nu te copleseasca emotia, sa nu te bucuri de bucuria omului si, in consecinta, sa nu-ti relaxezi sphincter urethrae (if you’ll excuse my Latin) intr-o intensa si nobila celebrare a restabilirii ordinii universale. Acesta, in sfirsit, abia acesta este ceea ce mi-am imaginat prima oara ca este un dus emotional.

Doar ca pe nara stinga iesea putin fum portocaliu. Asta e de obicei semn ca am uitat ceva. (Sau ca trebuie sa votez cu Basescu, da’ nu era cazul in momentul ala) Ce naiba poate fi atit de important la niste dusuri emotionale incit sa merite sa ma auto-atentionez ca am uitat ceva? Pina la urma mi-a picat fisa. Era Marvin, mă! Il stiti pe Marvin, robotul din Hitchhiker’s Guide, cel dotat de Sirius Cybernetics Corporation cu Genuine People Personality.  Atunci am inteles ce sint dusurile emotionale: o excursie maniaco-depresiva in Paradisul Relaxarii, un dus in care nu doar culorile, aromele si temperatura variaza de la o secunda la alta, dar si vocile care-ti distrag atentia de la problemele cotidiene alterneaza intre cea a lui Marvin si ce a usilor „on a cheerful and sunny disposition”.

Hai ca va las cu Marvin. Si nu uitati: taieturile se fac, pentru mai multa eficienta, longitudinal, nu transversal.

Dacă e noapte și nu e cu muzee, e cu galerii

Oamenilor,

Cel mai probabil, dacă e să mă iau după omorul din oraș de sâmbăta trecută și după numărul îngrijorător de mare de cetățeni pe care a trebuit să-i înghesui în canale și să-i leg de biciclete ca să pot intra și eu ca omul civilizat la muzeele la care voiam să intru, Noaptea Muzeelor v-a interesat într-un oarecare grad. Firește, mă bucur că v-a interesat cel mai puțin fix muzeul pe care voiam eu neapărat să-l văd, adică Aman:

DSC_3111

Dar, în caz că sunteți prea cool pentru muzee, că aveți porniri dadaiste way behind la lettre, sau băuserăți otrava pentru șobolani și ați dormit până marți, vă zic așa:

  1. În seara asta, Noaptea Galeriilor (da, bineînțeles că site-ul e mult mai cool decât cel al Nopții Muzeelor. Cumva, e de așteptat.) Normal că reamintesc chestia asta chiar mai târziu decât pe cea de acum o săptămână, în speranța că poate o să fiu nevoită să trag în umbrelă mai puțini oameni. Nu de alta, dar mațele nu se potrivesc cu modelul umbrelei mele, mai precis cu lipsa ei de model. Dacă voiam o umbrelă decorată cu sinuozități abstracte, îmi luam una așa din fabrică, aia având și avantajul că nu pute. Despre ce era vorba? Așa, despre Noaptea Galeriilor. Na, dacă vreți să vedeți cam cu ce se mănâncă arta contemporană românească sezonul 2013, eu zic să riscați să mă enervați cu prezența voastră.
  2. La palatul Știrbei, unde e Romanian Design Week Preview, și care era unul dintre cele mai interesante locuri de pe lista de sâmbăta trecută, se poate merge până pe 26, adică duminica asta, la fel de gratis ca și în Noaptea Muzeelor, doar că mai puțin ucigător. Dacă vedeți vreo babă studiind crăpăturile și armăturile pereților și încercând rezistența balcoanelor dinspre curtea din spate, salutați-mă și dați-mi ceva de băut, probabil o să am nevoie. Despre palatul Știrbei, în caz că vă sună cunoscut, aici. Despre restaurarea palatului Știrbei, mă îndoiesc că o să trăiesc suficient de mult încât să scriu, cu toate înclinațiile mele matusalemice. Probabil că o să fie folosit în continuare pe post de spațiu mișto pentru cele mai noi chestii de artă contemporană, până când o să pice peste ele și o să devină un happening memorabil.
  3. Make a Point sunt în continuare niște oameni mișto, Aiurart e nouă pe scenă și foarte activă, iar Pavilionul Unicredit insistă de atât timp că e spațiu serios de artă contemporană, încât poate că e timpul să-l credem. Lista e uriașă, și singurul loc unde nu plănuiesc să merg e Curtea Veche, unde am fost de Noaptea Muzeelor. Bine, o să merg și acolo. Pentru că, spre deosebire de sâmbăta trecută, acum e lună plină. Ca și data trecută, îmi doresc sincer să vă urăsc de moarte pentru că de voi nu-mi tihnește experiența.

După 22 de ani

Pe 21 mai 1991, adică exact acum 22 de ani, un om se ducea să se cace.

Era un mare savant, cunoscător a șase limbi străine, printre care și sanscrita. Dar asta nu-l împiedica să savureze plăcerile cosmice ale căcării, pe care le trăia cu aplombul unui inițiat.

Se afla în clădirea Divinity School din Chicago, adică locul unde predase cândva mentorul său și era aprox 13.00 ora locală.

Pe biroul său cu numărul 304 de la etajul doi scria, în engleză: Dumnezeu este păstorul meu.

Între birou și ușa veceului o distanță de numai doi metri. Pe latura care închide coridorul – intrarea în secretariat. Față în față cu intrarea în veceu – ușa care dă pe scara de serviciu. În fața ușii de la biroul profesorului, pe partea opusă a coridorului, o cameră de serviciu destinată uneltelor de pompieri. Pe geamul veceului care dădea în curtea facultății, copaci, frunze. Până la ieșirea în stradă, aprox. 250 de metri.

Pierdut în ale lui, după ce tocmai apelase un număr de telefon în Columbia, profesorul e însă neatent la toate aceste detalii. Inclusiv că peretele despărțitor al cabinelor de vece, în număr de 5, are numai 1,8 metri, neajungând până la tavan.

Transportat, deci, de gândurile lui, profesorul ROMÂN se așează pe tron și își dă pantalonii jos. Ni-l putem imagina chiar ca pe un gânditor modern de la Hamangia, rupt de pământul natal și grefat pe alte tărâmuri, poate unele ale visului, dar fatalmente legat de acest simbol statuar al civilizației geto-dace.

Începând, probabil, actul transcendent al căcării, omul nostru nu aude pașii care se strecoară în buda alăturată. Nici pe tânărul de aproximativ 28 de ani care se ridică, parșiv, pe closetul învecinat și, profitând de apertura peretului fals, ridică mâna peste acesta din urmă.

Nu simte nici răceala mortală a țevii care îl țintește de la aprox. 20 cm.

Poc.

_____________________________________________________________

Aproape două luni mai târziu, Cornel Nistorescu, pe-atunci încă un jurnalist adevărat, se declară siderat. Ajuns la locul faptei declară că „atunci când a sosit poliția, studenții curioși și pompierul au șters posibilele urme ale autorului crimei. Nimeni nu a încercat să privească pe fereastră în fața facultății spre a vedea cine iese”.

Patru ani și trei luni mai târziu, mai exact pe 21 octombrie 1995, Ziua lui Roșca Stănescu oferea o recompensă uriașă pentru orice informații care ar duce la prinderea autorului. Și portretul-robot al asasinului, mai jos în facsimil după exemplarul original al ziarului, aflat în arhivele naționale. La derută? Nu vom ști.

Pentru că nu s-a aflat nimic niciodată, această informație fiind secretizată.

Moment pentru noi să-i adresăm câteva cuvinte domnului Traian Băsescu, cel care îl amenința mai zilele trecute pe noul procuror general Tiberiu Nițu, militar în termen în decembrie 1989, că are termen până la anul să ne spună cine-a tras în noi/după 22.

Moment, adică, să-i spunem lui, premierului și tuturor celor care mai au pârghii în justiția română că nu se face primăvară cu o floare, două și alea rupte din boscheți.

Becali nu ne ajunge. Năstase e prea puțin.

Și încă ceva, ca un post-scriptum cu putere de avertisment: nu s-a dovedit statistic că adevărul iese mereu la iveală, dar are această tendință. Iar în fața secretomaniei voastre există o putere care în cele din urmă va avea câștig de cauză.

Puterea de a le transmite generațiilor viitoare această întrebare care, deși simplă, va avea o duritate de stâncă, neînduplecată:

Cine l-a omorât?

Cine l-a omorât?

Cine? Vrem să știm numele și abia apoi ne vom ocupa și cu „de ce”.

Wanted, 22 years later