Viitor de plaur tara noastra are

Babelor,

Scurt de data asta ca mai am si alte treburi. Am trecut doar sa va spun ca anul asta procentul de promovabilitate la BAC va fi mult mai mare decit cel din anii anteriori (nu, in acest caz, stimati cititori mai tineri, cuvintul „decit” nu a fost folosit gresit). Stiu zicerea aia biblica, cum ca nimeni nu-i profet in tara lui, da’ eu chiar am tupeul sa va spun asta. N-o sa mai fie ca pe vremuri, 90-95%, da’ nici dezastru. Si nu, nu pentru ca se va renunta la supravegherea draconica (daca puneau supraveghere dragonica pierdeam vreo 2-3 generatii). Din contra, am un oarecare feeling in spinii dorsali ca o sa fie chiar mai rau decit anul trecut. Adica mai multa supraveghere (pentru cei care nu se pot concentra si retine ideea de la o fraza la alta). Si, din pacate, nici pentru ca vom avea o generatie dintr-o data brillianta. Raspunsul este mult mai simplu… subiectele de examene sint concepute pentru idioti.

Tocmai au aparut pe Hotnews subiectele pentru Istorie si Matematica la BACul pentru olimpici si sportivii care au competitii in perioada BACului oficial. O sa dau un singur exemplu, si ala din Istorie. Dupa cum spuneam, nu vreau sa ma intind. La subiectul 1 au un text (B) despre greva minerilor din 1977, iar cerinta 2 la acest subiect este „Precizati secolul la care se refera sursa B„. Petronia va fi probabil radianta cind va citi asta. Mai tii minte, babo, patania cu cinquecento? La matematica, daca pentru subiectele la profilul Mate-Info ai totusi nevoie de nivelul de dotare al unui cimpanzeu cu pene (cimpanzeu care sa fi mers, totusi, la o clasa de mate-info), la profilul Tehnologic exercitiile ajung deja in categoria „nu-i asa ca…?” (exista, pe bune, un astfel de exercitiu; pentru cine e curios si-si mai aduce aminte ceva analiza matematica, e la subiectul 3, 1a).

Exista niste estimari care spun ca, in medie, IQul creste cam cu 10% de la o generatie la alta, deci cam la 20-30 de ani (nu-mi mai aduc aminte care e sursa, asa ca nici 10% nu e sigur, posibil sa fie mai putin; caut cind am timp). Pai, daca acest lucru este adevarat, ori in spatiul romanesc avem de-a face cu o anomalie statistica locala, ori educatia romaneasca devine cu 30-40% mai slaba cu fiecare generatie. Altfel nu pot sa-mi explic.

Gata, timpul a expirat. Ma duc sa-mi mut pensia privata la o companie de asigurari britanica sau elvetiana. Aia de stat nu ma mai interesa de mult si fara argumentele astea.

Invitație la o înviere (mai interesantă decât aia din poveste)

Oamenilor, oamenilor, oamenilor!

Da, bine, o să ziceți iar, și pe bună dreptate, că-s nebună și că v-am căpiat cu muzeele, să fac bine să vă las dracului în pace până la anul, când iar o să încep să bâzâi cu muzee și galerii în creierii voștri și ai nopții. Asta n-am contestat niciodată, faptul că-s nebună. Sper că măcar asta apreciați, că sunt o nebună cu disclaimer.

Și pentru că apreciați chestia asta atât de mult (ca orice nebună care se respectă, citesc gândurile prin internet), vă mărturisesc cel mai mare regret al meu de la Noaptea Muzeelor. Nu, nu că n-am reușit să intru în palatul Știrbei, că m-am plimbat berechet pe-acolo în săptămâna ce-a urmat, și mai ales în Noaptea Galeriilor – când, pentru că nu era Noaptea Muzeelor, erau trei oameni în palat. Și-un strat de ceapă. Cu disclaimer, ca și mine: Romanian „Ceapă”.

Regretul meu din Noaptea Muzeelor a fost mai sentimental (pauză de sughițat, mergeți de luați un Propranolol, ceva, să nu muriți de mirare că ați citit cuvântul ăsta din degetele mele). Învârtindu-mă eu în jurul cozii (de data asta nu proprii, așa cum v-am obișnuit cu atâta consecvență, ci în jurul cozii de la palatul Știrbei, care era gigantică), mă uitam sub clar de lună la muzeul Colecțiilor, care stătea, cu ferestrele întunecate și porțile închise, uitându-se cum îi flutură cohorte de amatori de cultură prin față, trist ca un copil diabetic în fabrica de ciocolată a lui Willy Wonka. Mă gândeam la muzeul Aman, care tocmai se redeschisese după vreo 7 ani și 6 secole în seara aia, și mă întrebam cât o să mai dureze până o să-l imite și ăsta al Colecțiilor.  (Să fim înțeleși: când s-a făcut muzeul ăsta, a fost un abuz sinistru. Dar s-a făcut. Iar altceva oricum nu știu ce se poate face cu ce nu s-a revendicat încă din colecțiile găzduite în el. Deci, pentru că-mi place să văd artă și prefer să nu dispară fără urmă prin beciurile cine știe cui, cel puțin nu încă, eu una mă duc cu bucurie chiar și la muzeul Colecțiilor.)

Tocmai când mai aveam puțin și lăcrimam pe tema asta, provocând astfel un cataclism mai serios decât cutremurul de 7 grade care se întâmplă de 5 luni în Noua Zeelandă (!), m-a călcat pe degetul mic un cetățean din fluviul care circula pe Calea Victoriei și mi-a deturnat lacrimile spre altă cauză. Dar regretul a rămas.

Până acum. (E practic cel mai lung regret pe care l-am avut în viața mea.) Când citesc că de marțea viitoare avem iar muzeul Colecțiilor sub ochi – interiorul lui, adică, fiindcă la exterior eu una m-am cam săturat să mă holbez, de 4 ani încoace. Bine, mi se pare amuzant că se deschide, atât oficial, cât și pentru public, în singurele zile în care e închis, dar cine se mai împiedică de asemenea detalii? Eu, ok. Dar eu am stabilit deja că sunt nebună. Deci marți, 4 iunie 2013, de la ora 11, vedem chestii pe care nu le-am mai văzut de mult. Valabil și pentru soare, în ce mă privește.

Sper numai să nu se dărâme palatul Știrbei de alături, de mulțimea celor care o să năvălească la Colecții. Deci mergeți pe vârfuri prin preajma Victoriei 107, ceea ce oricum e un sfat general valabil și bun de urmat, că restaurarea, v-am zis, e peste măsură de subtilă.

N-o ști nimeni că m-am duș

„Ghastly,” continued Marvin, „it all is. Absolutely ghastly. Just don’t even talk about it. Look at this door,” he said, stepping through it. The irony circuits cut into his voice modulator as he mimicked the style of the sales brochure. „All the doors in this spaceship have a cheerful and sunny disposition. It is their pleasure to open for you, and their satisfaction to close again with the knowledge of a job well done.”

As the door closed behind them it became apparent that it did indeed have a satisfied sigh-like quality to it. „Hummmmmmmyummmmmmm ah!” it said.

(Douglas Adams – The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy)

Cind mi-a povestit prima data Dragoanca despre noua inventie in domeniul spa-urilor (bine, e posibil sa nu fie asa noua pentru restul lumii), „dusurile emotionale”, prima imagine care mi-a venit in minte a fost aceea a doua blonde voluptoase. Le stiti, blondele alea din filmele porno despre care fiecare barbat a ajuns de mult la concluzia ca sint lesbiene doar pentru ca inca nu l-au intilnit pe el. Si daca blondele sint blonde, atunci si dusurile sint aurii. Doar ca de data asta factorul declansator nu este pasiunea scapata din haturi sau vreo nevoie devianta (da’ cine-s eu ca sa judec?), ci o emotie puternica. Ca atunci cind iti scapa 2-3 picaturi cind auzi ca a murit in sfirsit javra aia pechinezeasca a Dobreascai de la demisol, panarama aia de ciine care latra toata noaptea la bacteriile din buretele de la baie. Da’ nu doar asa, ca nu poti sa faci dus, fie el si auriu, cu doar 2-3 picaturi. E nevoie de ceva mai consistent, ceva de tipul Becali trimis in schimb de experienta inter-penitenciar in Cuba, la resort-ul ala de 5 stele si 3 mioare din golful Guantanamo. Nu poate sa nu te copleseasca emotia, sa nu te bucuri de bucuria omului si, in consecinta, sa nu-ti relaxezi sphincter urethrae (if you’ll excuse my Latin) intr-o intensa si nobila celebrare a restabilirii ordinii universale. Acesta, in sfirsit, abia acesta este ceea ce mi-am imaginat prima oara ca este un dus emotional.

Doar ca pe nara stinga iesea putin fum portocaliu. Asta e de obicei semn ca am uitat ceva. (Sau ca trebuie sa votez cu Basescu, da’ nu era cazul in momentul ala) Ce naiba poate fi atit de important la niste dusuri emotionale incit sa merite sa ma auto-atentionez ca am uitat ceva? Pina la urma mi-a picat fisa. Era Marvin, mă! Il stiti pe Marvin, robotul din Hitchhiker’s Guide, cel dotat de Sirius Cybernetics Corporation cu Genuine People Personality.  Atunci am inteles ce sint dusurile emotionale: o excursie maniaco-depresiva in Paradisul Relaxarii, un dus in care nu doar culorile, aromele si temperatura variaza de la o secunda la alta, dar si vocile care-ti distrag atentia de la problemele cotidiene alterneaza intre cea a lui Marvin si ce a usilor „on a cheerful and sunny disposition”.

Hai ca va las cu Marvin. Si nu uitati: taieturile se fac, pentru mai multa eficienta, longitudinal, nu transversal.

Dacă e noapte și nu e cu muzee, e cu galerii

Oamenilor,

Cel mai probabil, dacă e să mă iau după omorul din oraș de sâmbăta trecută și după numărul îngrijorător de mare de cetățeni pe care a trebuit să-i înghesui în canale și să-i leg de biciclete ca să pot intra și eu ca omul civilizat la muzeele la care voiam să intru, Noaptea Muzeelor v-a interesat într-un oarecare grad. Firește, mă bucur că v-a interesat cel mai puțin fix muzeul pe care voiam eu neapărat să-l văd, adică Aman:

Dar, în caz că sunteți prea cool pentru muzee, că aveți porniri dadaiste way behind la lettre, sau băuserăți otrava pentru șobolani și ați dormit până marți, vă zic așa:

1. În seara asta, Noaptea Galeriilor (da, bineînțeles că site-ul e mult mai cool decât cel al Nopții Muzeelor. Cumva, e de așteptat.) Normal că reamintesc chestia asta chiar mai târziu decât pe cea de acum o săptămână, în speranța că poate o să fiu nevoită să trag în umbrelă mai puțini oameni. Nu de alta, dar mațele nu se potrivesc cu modelul umbrelei mele, mai precis cu lipsa ei de model. Dacă voiam o umbrelă decorată cu sinuozități abstracte, îmi luam una așa din fabrică, aia având și avantajul că nu pute. Despre ce era vorba? Așa, despre Noaptea Galeriilor. Na, dacă vreți să vedeți cam cu ce se mănâncă arta contemporană românească sezonul 2013, eu zic să riscați să mă enervați cu prezența voastră.
2. La palatul Știrbei, unde e Romanian Design Week Preview, și care era unul dintre cele mai interesante locuri de pe lista de sâmbăta trecută, se poate merge până pe 26, adică duminica asta, la fel de gratis ca și în Noaptea Muzeelor, doar că mai puțin ucigător. Dacă vedeți vreo babă studiind crăpăturile și armăturile pereților și încercând rezistența balcoanelor dinspre curtea din spate, salutați-mă și dați-mi ceva de băut, probabil o să am nevoie. Despre palatul Știrbei, în caz că vă sună cunoscut, aici. Despre restaurarea palatului Știrbei, mă îndoiesc că o să trăiesc suficient de mult încât să scriu, cu toate înclinațiile mele matusalemice. Probabil că o să fie folosit în continuare pe post de spațiu mișto pentru cele mai noi chestii de artă contemporană, până când o să pice peste ele și o să devină un happening memorabil.
3. Make a Point sunt în continuare niște oameni mișto, Aiurart e nouă pe scenă și foarte activă, iar Pavilionul Unicredit insistă de atât timp că e spațiu serios de artă contemporană, încât poate că e timpul să-l credem. Lista e uriașă, și singurul loc unde nu plănuiesc să merg e Curtea Veche, unde am fost de Noaptea Muzeelor. Bine, o să merg și acolo. Pentru că, spre deosebire de sâmbăta trecută, acum e lună plină. Ca și data trecută, îmi doresc sincer să vă urăsc de moarte pentru că de voi nu-mi tihnește experiența.

Avem o tara, o datorie

„Ca sa nu mai ramâie repetent si anul acesta, mam’mare, mamitica si tanti Mita au promis tânarului Goe sa-l duca-n Bucuresti de 10 mai.” (I.L. Caragiale – Dl.Goe)

Cum 2012 – anul Caragiale – nu-i departe, tanti Mita, cunoscuta si sub numele de cod Dan Matei Agathon, cu th, fost ministru al turismului, actual presedinte al Federatiei Patronatelor din Turism, familiar publicului larg prin incercarea de naturalizare a palmierilor pe plajele romanesti, pe bani publici, evident, s-a hotarit sa se inspire din opera marelui dramaturg (asa am auzit ca i se zice) si sa ceara „reanalizarea programei de invatamant si modificarea ei pentru incheierea anului scolar pe data de 1 iunie macar pentru clasele I-VIII” (conform Hotnews). Mareata idee ar fi ca in acest fel familiile si-ar putea permite trimiterea copiilor la mare la tarife reduse.

La aceasta initiativa ar putea subscrie si patronatele din agricultura si zootehnie, terminarea scolii la 1 iunie putind oferi copiilor care nu au bani de autostop pina la Bamboo-Mamaia ocazia de a se oferi voluntari la campania de recoltare a griului sau, daca nu au nici bani de rata pina la ses, la dusul oilor la munte, activitate care nu necesita nici un ban, deplasarea facindu-se prin mijloace specifice transhumantei. Mai exact, la picior. In acest scop, solicitam Ministerului Educatiei alocarea de fonduri pentru cursuri suplimentare de cosit, greblat, mers pe jos si cintat din fluier.

Trebuie sa precizam ca aceasta initiativa nu este doar binevenita, dar chiar necesara in lumina noului pact dintre BOR si Ministerul Agriculturii. Interventia Cavalerilor Crucii are toate sansele sa inmulteasca, dupa binecunoscutul model biblic, recoltele anuale, recolte ce ar fi sortite risipirii in absenta unei forte de munca suplimentare, proaspete si entuziaste.

Ba chiar am putea sugera ministerelor de resort combinarea acestor doua directii prin organizarea taberelor nu pe litoralul Marii Negre, ci pe acela al Dunarii. Insula Mare a Brailei, teren manos smuls prin stradania a mii de voluntari la munca silnica din ghearele apelor acum multi ani, aceasta mica Olanda a Romaniei, poate fi destinatia ideala pentru orice tinar care vrea sa-si dezvolte personalitatea prin joc, munca si voie-buna.

Bine, bine, da’ cum ramine cu educatia? Pai… care e problema? Doar am vazut cum sta treaba cu examenele nationale, bac si facultati. Chiar credeti ca or sa faca o diferenta citeva saptamini in plus sau in minus? Fraierii aia cu note mari or sa-si care Dostoievski si Gazeta Matematica dupa ei la sapa, pe restul oricum n-o sa-i afecteze. In plus, or sa fie si profesorii mai relaxati la clasa, poate mai multumiti cu salariile lor data fiind reducerea numarului de ore. Si poate le iese si lor ceva bonus din coordonarea acestor tabere.

Gata, ma opresc. Altfel gasesc rezolvari la toate problemele Romaniei si n-o sa mai am despre ce scrie data viitoare.

Pionieri, tot inainte!

Dacă e noapte, e cu muzee

Oamenilor,

După cum v-a informat și Veta joi, în seara asta se întâmplă Noaptea Muzeelor pe anul ăsta. După cum greșit v-a informat Veta joi, muzeele românești nu au toate un singur tablou și o singură statuie, pe care le-ați mai văzut de circa 62 de ori, ci au în total un singur tablou și o singură statuie, pe care le plimbă între ele. Așadar șansele să le fi văzut de mai mult de 62 de ori, la o activitate culturală medie de 1 vizită muzeu / semestru, sunt destul de mari.

Cu toate astea, oamenilor. Cu toate astea. Dacă e să credem organizatorii (ceea ce eu fac cu destul scepticism, de când m-am dus veselă la o seară a Centrului Cultural Turc în care cel mai entuziasmant eveniment a fost că o mierlă a căzut dintr-un copac direct în cioc, de plictiseală), astăzi se redeschide Muzeul Aman. Clădirea aia neoclasică de lângă BCU, proiectată, decorată și mobilată după planurile și cu contribuția hands-on a cetățeanului (unul din fondatorii Școlii de Belle-Arte românești, actuala Universitate Națională de Arte, așadar un om destul de ocupat la vremea lui). Care muzeu e închis de vreo șase secole, din motive care oscilează între renovări și restructurări de patrimoniu, și ceva cu zacuscă. În fine. Ideea e că, chiar dacă nu vă interesează celelalte chestii (unele par chiar promițătoare, totuși, și chiar pentru toată lumea*), la ăsta merită să mergeți, din curiozitate. Zic asta pentru că la Antipa nu puteți vedea The Human Body și nici la Muzeul de Istorie Comorile Chinei în seara asta, gratis. Ce credeați, că așa merge treaba cu expozițiile temporare scumpe? Așteptați să vină Noaptea Muzeelor și le vedeți moca? Nope. (Și pe undeva mi se pare corect, sinceră să fiu. Chestiile astea chiar costă.) Deci undeva o să trebuiască să se îngrămădească lumea (ok, la Antipa oricum o să fie omor, pare ocazia perfectă pentru oameni să-și aducă aminte că n-au mers pe-acolo anul trecut, când s-a redeschis). Așa că măcar să fie într-un loc în care o să vă urăsc pentru că nu-mi tihnește de voi experiența.

* Vedeți și voi pe site-ul evenimentului. În plus, de anul ăsta au și app pentru smartphone, ceea ce mi se pare chiar mișto din partea lor. Am testat-o, e cu listă și hartă și așa. Deci bună la casa omului. Cele mai interesante mi se par chestiile puse la cale de Muzeul Vasile Grigore, alea de la Bellu (pentru că avioane, logic), alea de la Curtea Veche (mi se pare fain și că ceva atât de bătrân poate intra în horă când e cazul), alea de la MNAR (se deschid și aici spații noi, adică vechi, cică). Se bagă anul ăsta Universitatea Spiru Haret, din nu știu ce motive, însă se bagă cu niște proiecte chiar faine (mai ales ăla cu restaurarea fortului 13 Jilava, lucru care știu sigur că e interesant pentru unii dintre voi), chestie care mă nedumirește și mai mult. În plus, vă zic că la Muzeul Enescu, chiar dacă expoziția e mereu aceeași și în nopțile muzeelor personalul e și mai sictirit decât de obicei, se întâmplă concerte uneori interesante la ocazii din astea. Oricum, e excelent pentru o pauză între chestii mai active. Na, că era să uit de Palatul Știrbei, unde iar se întâmplă ceva eveniment temporar (dacă vă mai aduceți aminte, așa s-a întâmplat și acum ceva ani, înainte să intre în restaurare. Între timp, l-au restaurat așa de bine încât arată fix ca înainte să se apuce de el, ba chiar mai rău, să juri că nici n-au pus mâna pe el, nu alta.)

Orice ați face în seara asta, sper să ne călcăm pe picioare prin oraș și să vă urăsc din tot sufletul.  Am zis.

Habemus Draconem

Oamenilor,

Ieri seară, Veta și-a scos de sub pat rucsacul de zile și nopți mari, care de oameni ca mine și ca voi ar putea fi lesne confundat cu un cort pentru opt persoane și doi câini. A îndesat în el patru baxuri de ceva bun, un arc cu o jumătate de săgeată (pe lung), două pisici și pianul, umplând golurile cu un set complet de mobilier de grădină Art Deco și o panoplie la fel de completă. Toate astea, în timp ce rodea un picior de pui cu rozmarin și sos de lămâie (despre care a descoperit, pesemne, că poate fi folosit și pe post de soluție de curățat covoare, înțeleg din bucuria cu care-l lăsa să curgă cascadicește pe podea). După care a ieșit pe ușă mai repede decât o călugăriță prinsă-n Cartierul Roșu din Amsterdam. Cu direcția pădurea Balotești, lasere și muzici revărsânde. Mă aștept să se întoarcă peste cinci zile, plină de noroi, având în buzunare cu totul alte două pisici decât alea cu care a plecat dar, din păcate, cu același pian.

Rhetta e plecată să găsească legătura dintre consumul de greieri și lipsa reumatismului la populațiile din Uganda. Sau cu alte treburi pe-acolo, în fine.

Așadar, ieri seară eram singură într-un bloc de oameni nebuni, iar blocul răsuna de emisiuni proaste de la televizor și a certuri despre cine a furat cui hârtia igienică și a pus superglue pe soneriile de la uși (eu). Când, deodată, ceva a trecut peste zgomotul de fundal (deloc neglijabil, deci ceva-ul era cu atât mai puțin neglijabil). Un urlet de nedescris pentru o ființă umană, așadar foarte posibil emis de careva dintre oamenii blocului.

Ies pe casa scării, în timp ce urletul devenea o serie de urlete fără pauză între ele. Admirând, totuși, ambitusul ființei emițătoare (semăna de-acum cu soprana aia extraterestră din Al Cincilea Element), mă întorc, iau un topor și cobor în parcare, de unde părea să provină scandalul. Nu de alta, dar m-am gândit că s-a prins ceva în capca… În fine, cobor în parcare. Orbecăind printre cratere (câteva experimente de-ale mele au mers cam prost în ultima vreme, mai ales alea sociale care țineau de buna înțelegere cu vecinii; alte câteva, pe de altă parte, mai ales alea care țineau de explozibili noi, au mers foarte bine), mă opresc brusc. Pentru că dau peste următoarea scenă: în mijlocul parcării, un copil mare și urât sărea coarda cu coada unui dragon care sufla foc pe nări. Frumos, zic, uite că mai știu să se și joace copiii din ziua de azi. Uitându-mă mai bine, văd că puștiul nu sărea coarda, ci sărea ferindu-se cu disperare de coada dragonului, care-l pocnea sistematic după ceafă. Cu țepii înainte, firește. Copilul e nepotul cotoroanței Dumitrașcu de la parter, iar dragonul e Dragonul, pe care îl știți. Și care urlă la copil, dintr-un motiv sau altul, „cosinus de 90, bestie! Cosinus de 90!” Copilul sare de ici-colo, cu muci pe față, plângând și urlând ”wtf lsmn pc 4real idgaf!!”, ”wtf lsmn pc 4real idgaf!! Băăhăăhăăă!” Moment în care Dragonul îl mai pârlește puțin (Dumitrașcu jr. seamănă puțin a porc, ce-i drept, plus că e foarte distractiv, că se mișcă foarte încet și stângaci. E ca și cum m-aș uita la o cârtiță dansând pe muzică house, ceea ce e simpatic.)

Admir spectacolul vreo juma de oră, după care întrerup gimnastica, profitând de faptul că Dragonul schimbase întrebarea cu „suma unghiurilor într-un triunghi oarecare?”, la care copilul se oprise pur și simplu în mijlocul mișcării, devenind cea mai expresivă statuie a disperării pe care am văzut-o vreodată. S-ar putea să aibă un viitor la vreun festival de statui vivante, îmi zic în treacăt. (Să nu uit să-l anunț și pe el, pare oricum singurul lui viitor care nu implică dezmembrarea de mașini fără acordul proprietarilor.) Îl iau pe Dragon deoparte, ocazie cu care copilul se scurge sub o mașină, de unde începe să chițăie comic.

–          Ce-ai, bre, cu puștiul?

–          Veneam la voi, cu o sticlă de vin. (Îmi arată o cisternă, mai încolo.) Am dat de el în fața blocului, în timp ce tocmai o înjura pe bunică-sa, care se ruga de el de la geam să vină-n casă, să mai învețe puțin la mate, că acuși vine BAC-ul.

(Îmi aduc aminte că nu știu de ce, dar știam că nepotul Dumitrașcei e în clasa a XII-a. Pentru a treia oară. Niște lucruri încep să aibă sens.)

–          Și?

–          Și l-am întrebat așa, în treacăt, cât e cosinus de 90 de grade. La care s-a uitat la mine ca o felie de Camembert topită. Ce era să fac?

Corect, ce altceva să facă? Dobitocul ăla mic are noroc că nu s-a întâlnit cu mine, să-l întreb ceva din istorie și să mă apuc să-i arăt cele mai populare tehnici de tortură medievale. Păcat, abia așteptam să-mi fac papuci din fața lui. Data viitoare.

–          Lasă, Dragoane, dă-l încolo. (Între timp, puștiul se dă singur încolo, curgând într-un canal.) Hai sus.

La care Dragonul ia cisterna de vin în dinți și începe să urce pe scări. Ajungem în casă, îi arăt unde să lase cisterna, ne punem la o vorbă, la un pahar de vin, două pahare de vin, o cisternă, și ne prinde dimineața. Ca de obicei. Și, cum ideile cele mai bune vin la vin, am prins ocazia și l-am întrebat pe domnul Dragon dacă nu vrea să se mute cu câțiva spini din coadă și în blogul nostru, ca să-l țină în priză pe nepotul Dumitrașcei (care ne fură cu nesimțire cablul de net de pe scară, după ce că nu știe cât e cosinus de 90 de grade) și să-i amintească periodic vecinei Pojar că are pacemaker. A zis că da, ceea ce m-a bucurat, și nu doar pentru că:

1. Dragonul are un bun obicei de a ajuta babele pe care le suportă, așa ca noi – de amintit doar cum a salvat-o pe Rhetta de la înec în valuri câlți, pastă verde și apă cu detergent din mașina de spălat.
2. Dragonul are, ca și noi, extrem de bunul obicei de a se enerva pe niște chestii care merită nervi, și de a avea simțul umorului în legătură cu aproape orice. Bine, mai are, spre deosebire de noi, și prostul obicei de a încerca la nesfârșit să dialogheze rațional cu ființe care evident nu pot sau nu vor asta, dar sperăm că se va vindeca repede de el. În plus, e cam la fel antic ca și noi, și aproape la fel de vechi pe aici chiar. Ceea ce înseamnă că devine de-al casei doar de jure, pentru că de facto de mult și-a pus maceta în panoplia familiei.
3. Dragonul e singurul om pe care-l știu care citește Principia Mathematica lui Newton înainte de culcare. În germană și latină.

Nu doar de asta, ci și pentru că babelor, chiar când dorm cu topoare sub pernă și cotonogesc între 5 și 24 de oameni săptămânal, le prind bine întăriri. Prin urmare, o să vă întâlniți cu zisul Dragon de-acum încolo pe aici, când o să aibă chef și chestii de zis.

În concluzie, habemus draconem. Nu, n-avem draci, deși da, avem draci de dat la metru, întotdeauna. De azi însă, blogul nostru a devenit bârblog cu Dragon. Să vă fie de bine.

Eu m-am apucat deja de învățat chestia cu sinusurile și cosinusurile. Dacă nu mă credeți, poftim dovadă.

Programul de vineri seară

Tocmai v-ați trezit și vă beți cafeaua. Sau: tocmai v-ați trezit de câteva ore și sunteți la serviciu. Un gând se înfiripă: ce facem în acest weekend?

Păi sâmbătă e Noaptea muzeelor, deci e-ngropată. Știți din experiență că muzeele românești au toate un singur tablou și o singură statuie, pe care le-ați mai văzut de circa 62 de ori. Plus că vă aduceți aminte că tot sâmbătă s-ar putea să vină vărul dumneavoastră Dorin de la Câmpulung, lucru care nu prea vă convine, dar asta e.

Ar mai fi duminică ceva prin parcu’ IOR, doar că atunci aveți program de ieșit cu soția și ăla micu. Bine, pe ăla l-ați sugruma liniștit/ă, pentru că urlă și se cacă pe el, dar această faptă v-ar încadra automat la omor calificat.

Rămâne vineri, când nu aveți cunoștință să se întâmple ceva, dar. Dar.

Vineri pe la ora 9 și ceva seara o forță necunoscută va pune stăpânire pe dumneavoastră din senin, făcându-vă să acționați nestăpânit. Având din ce în ce mai puțin control asupra acțiunilor dumneavoastră, cu ochii tulburi, veți urca în mașină fără să cunoașteți destinația.

Mașina pornește singură. Conduce singură. Din boxe începe o muzică ciudată, cel mai probabil electronică, un fel de preambul a ceva ce încă nu cunoașteți, dar știți că e ce trebuie. Timp în care mașina se scurge în continuare, parcă fără nicio legătură cu tot restul traficului.

În scurt timp ieșiți din București prin nord și vă îndreptați spre Otopeni. În puținele momente de luciditate vă întrebați de ce, mai ales că vacanța all-inclusive în Turcia începe abia peste două luni. Dar nu-i nimic. Reflexele încetinite vă supun aceleiași puteri magnetice ce pare să cheme la ordine întregul oraș.

După alt timp la fel de scurt însă, vedeți o formațiune păduroasă numită Balotești. Cumva pe dreapta. Bătăile inimii plus ceva lumini dubioase care străpung desișurile, vă dau de știre că aici e locul faptei. Teleghidat/ă, ieșiți din mașină și vă avântați în necunoscut. Crengi atârnând aiurea vă zgârie obrajii, călcați în materiale moi care ar putea fi căcați de cal, dar nu vă pasă. Forța e cu voi.

Apoi, în luminișul ajuns deja la cea de-a cincea ediție, motivul ieșirii dumneavoastră secrete din casă vi se revelează precum o perdea dată la o parte din fața lumii de dincolo.

Ființe lunare se însoțesc într-un dans nebun, pe care unii l-ar numi păgân, adorând puterea creatoare fără nume și chip care le îngăduie existența pe acest pământ. Boxe babane împrăștie bași în toate zările, pe ritmul unei fanfare extraterestre. Lasere verzi ricoșând prin și dintre copaci vă licăre în fața ochilor cu frecvența universului invers.

Bine, în toată această nebunie e chiar posibil să-l vedeți pe vărul Dorin de la Câmpulung dansând printre copaci și pe ăla micu al dumneavoastră făcând caca dezinvolt prin mulțime, dar asta e bine să evităm.

Ne vedem acolo.

MȚR: acum, și cu vaci

Oamenilor,

Duminică dimineață, la o oră care nu există, deci pe la 10, îmi sună telefonul. Pentru că sunt perfect capabilă să vorbesc la telefon și să dorm în același timp (chestie care m-a băgat în niște belele de-a lungul timpului, dar nu despre asta e vorba acum), răspund. Din telefon, o voce furibundă de babă cunoscută:

–          Petronia, zi-mi că MȚR e un loc mișto. Zi-mi asta, trebuie s-o aud, sau dau foc orașului, trag în țeapă un vagon de oameni și mănânc girafa de la Antipa.

Încerc să-mi aduc aminte cum se face chestia aia cu vorbitul. Îmi iese destul de vag, îmi dau seama că o parte din creierul meu e semi-trează și râde cu lacrimi de zona Broca și aruncă cu broccoli în ea. Ăsta e un mister pentru altădată, însă, așa că emit următoarele sunete:

–           Ghmpfblrblrlblb… Hă…?

Vocea ailaltă insistă, din telefonul care acum nu-mi mai amintesc cum se închide.

–          Zi-mi că e un loc mișto, te implor.

Cu un efort care, în alte condiții, ar putea salva omenirea de la un dezastru cosmic, îmi trezesc aproape tot creierul și reușesc să afirm:

–          Da, bre, e un loc mișto. Are ii, ouă, Inception cu clădiri și un club de hipsteri unde se face mămăligă decentă.

–          Și vaci. – se aude din telefon, cu o furie care, în alte condiții, ar putea cauza un dezastru cosmic.

Bucata din creierul meu care, omorâtă de efort, a reușit să adoarmă iar, vede vaci bălțate plimbându-se agale printre bisericile de lemn din curtea MȚR. Au și tălăngi, și tot. Una din ele traversează curtea și o ia spre piața Victoriei, unde se transformă în girafa de la Antipa, care inexplicabil poartă o babă cu colții înfipți în copanul posterior dreapta. Ceea mă readuce la realitate.

–          Ce vaci, babo, ești mai nebună ca mine? Nu e nici o vacă acolo.

–          Ba e. La recepție. Mare.

Liniște, probabil din cauză că io moțăi, iar baba cealaltă așteaptă o reacție. Când se plictisește s-o aștepte, aud un urlet:

–          Alooooo babo, trezește-te, că dau foc, trag în țeapă și devorez, remember?! Petroniaaa!

–          Da, la post, parola ceasornic 03, să trăiți, să înfloriți, ca mărul, ca părul, iute ca ardeiul, lasă-mi mâncarea în pace, sanie cu zurgălăi!…  Măcar trei chestii din astea derivă din experiențe reale, și baba interlocutoare știe asta, așa că-și dă seama că m-am trezit iar și mă avertizează:

–          Petronia, dacă adormi iar, te ung cu miere și fac rost de un mușuroi de furnici-glonț. Să fie clar.

Pentru că și asta, la rândul ei, e o chestie derivată din experiență, chiar reușesc să mă trezesc suficient încât să înțeleg că baba care mă sunase tocmai ieșise de la MȚR, unde fusese atrasă de promisiunea a ceva expoziție cu poze de la Cernobâl. Care s-au dovedit a fi patru, și mici. Puțin spus că descumpănită, baba s-a cărat până la recepție, unde a întrebat (politicos, sunt sigură de asta pentru că e genul de babă care-și cere scuze o juma de oră dacă o calci pe bombeu) dacă, vorba răposatului M.J., asta-i tot. La care a primit un răspuns, emis de muzeografa de la recepție (așadar prima persoană cu care ai contact dacă intri în MȚR pe unde se intră ca oamenii, nu ca hipsterii care intră prin Club), cum că să facă plângere la ambasada Ucrainei dacă nu-i convine. Clipind rar a uimire și nedezmeticindu-se în urma unei asemenea lovituri de mârlănie într-un loc pe care eu i-l lăudasem ca fiind mișto, baba și-a luat picioarele la spinare, cu jurământ să nu mai calce pe-acolo cât timp vacile vor avea drept de exprimare în MȚR, și nu doar drept de păscut, așa cum le stă bine.

Fix înainte să adorm iar, mi-am notat un mesaj pe care abia acum l-am găsit sub pat, așa că acum îl dau publicității: băi MȚR, vezi că ți-au scăpat țăranii ăilalți, ăia nașpa, din camera din fund. Aia cu țăranul comunist. Și nu e bine. Nu zic că se pișă pe toată ideea lu’ Bernea  & co., cu textele de sală scrise de mână și cu toate celelalte chestii care ar trebui să compună un muzeu cu și despre oameni pentru oameni, că nu sunt sentimentală. Zic că dacă mie mi-au trebuit doi ani să conving o babă să meargă la MȚR, că nu-i nașpa ca alte muzee, și unei vaci de la voi din curte i-au trebuit 30 de secunde să convingă baba respectivă să nu mai calce pe-acolo în veci, s-ar putea să aveți o problemă, iar eu s-ar putea să înțeleg de ce multe babe se uită urât la mine când le recomand să meargă acolo. Ceea ce mă face să arăt prost, ceea ce înseamnă că o să aveți o problemă și mai mare.

Problema cu domnul Horia Gârbea

Pentru cei pe care cerul i-a hărăzit cu darul scrisului, Horia Gârbea e un personaj foarte facil. Cu alte cuvinte, se poate face mişto de el la un mod atât de gros, încât omului să nu-i mai vină să iasă a doua oară prin lume. Pe de altă parte, asta ar însemna să strici orzul, grâul şi hameiul pe nişte gâşte handicapate mintal, că tot se vorbea de clişee. E prea uşor, e mult prea facil, aşa că nu rămân decât nişte locuri comune pe care domnul Horia Gârbea, în autismul atât de caracteristic oamenilor de cultură români, crede că lumea nu le observă:

1. Omul e atât de mic la stat din punct de vedere al operei încât pur şi simplu te întrebi cât de gros poate să aibă obrazul încât să se afişeze ca dramaturg, sau scriitor, sau preşedinte al filialei USR Bucureşti, sau ce alte funcţii mai deţine. Pentru că, aţi înţeles, nimeni nu poate numi o carte scrisă vreodată de Horia Gârbea, necum, să zicem, să citeze ceva din el, pentru că pur şi simplu opera sa este inexistentă din punct de vedere al valorii literare. În felul ăsta înţelegem, de exemplu, de ce Horia Gârbea n-ar putea fi inclus niciodată printre întrebările unui concurs de cultură generală precum cel la care a participat el, fără să ştie însă ce scrie pe steagul Braziliei.

2. Fiind propulsat în nişte funcţii pe cu totul alte considerente decât valoarea, omul crede că este intangibil şi infinit. E posibil chiar să fie convins că va trăi 1014 ani, ca personajele Vechiului Testament şi va avea o statuie precum cea a lui Heydar Aliyev. Iar dacă-i spui că nu-i aşa, ca orice personaj mediocru, devine violent, trecând la ameninţări mai mult sau mai puţin voalate. Pentru că na, precum ştim, atunci când îşi văd ameninţată poziţia, aşa-numita „măsură a incompetenţei”, nulităţile devin la fel de agresive precum idolii lor, marii oameni de cultură de la răsărit.

Veştile proaste se ţin însă lanţ pentru domnul Gârbea. Inexistenţa operei lui nu este suficientă, aşa că cineva trebuie să-i spună că există destui oameni care ştiu EXACT natura pârghiilor pe care le orchestrează domnia sa pentru a se menţine în funcţie. Iar acestea, ca orice pârghii, se vor slăbi în timp până la punctul la care cineva le va acţiona în sens contrar (intereselor sale, adică ale domnului Gârbea). Căci, nu-i aşa, politica culturală de coridor se combate printr-un lucru de aceeaşi natură.

Sau, ca s-o spunem şi mai clar, eventual elitelor care încă n-au înţeles cum pot fi răsturnaţi aceşti impostori din funcţii. Grupurile de lobby cu acces la cercurile puterii sunt modul cel mai civilizat în care ne putem proteja de răul făcut (poate cu bună intenţie, e posibil) de un asemenea personaj. Pentru că, evident, mai sunt şi altele.

P.S. – vă rugăm, domnule Gârbea, nu ne-o serviţi p-aia cu calomnia. Cunoaştem Codul Penal (actualizat) şi cel mai bun lucru pe care-l puteţi obţine din această postare e un NUP.