Invitație la o înviere (mai interesantă decât aia din poveste)

Oamenilor, oamenilor, oamenilor!

Da, bine, o să ziceți iar, și pe bună dreptate, că-s nebună și că v-am căpiat cu muzeele, să fac bine să vă las dracului în pace până la anul, când iar o să încep să bâzâi cu muzee și galerii în creierii voștri și ai nopții. Asta n-am contestat niciodată, faptul că-s nebună. Sper că măcar asta apreciați, că sunt o nebună cu disclaimer.

Și pentru că apreciați chestia asta atât de mult (ca orice nebună care se respectă, citesc gândurile prin internet), vă mărturisesc cel mai mare regret al meu de la Noaptea Muzeelor. Nu, nu că n-am reușit să intru în palatul Știrbei, că m-am plimbat berechet pe-acolo în săptămâna ce-a urmat, și mai ales în Noaptea Galeriilor – când, pentru că nu era Noaptea Muzeelor, erau trei oameni în palat. Și-un strat de ceapă. Cu disclaimer, ca și mine: Romanian „Ceapă”.

Regretul meu din Noaptea Muzeelor a fost mai sentimental (pauză de sughițat, mergeți de luați un Propranolol, ceva, să nu muriți de mirare că ați citit cuvântul ăsta din degetele mele). Învârtindu-mă eu în jurul cozii (de data asta nu proprii, așa cum v-am obișnuit cu atâta consecvență, ci în jurul cozii de la palatul Știrbei, care era gigantică), mă uitam sub clar de lună la muzeul Colecțiilor, care stătea, cu ferestrele întunecate și porțile închise, uitându-se cum îi flutură cohorte de amatori de cultură prin față, trist ca un copil diabetic în fabrica de ciocolată a lui Willy Wonka. Mă gândeam la muzeul Aman, care tocmai se redeschisese după vreo 7 ani și 6 secole în seara aia, și mă întrebam cât o să mai dureze până o să-l imite și ăsta al Colecțiilor.  (Să fim înțeleși: când s-a făcut muzeul ăsta, a fost un abuz sinistru. Dar s-a făcut. Iar altceva oricum nu știu ce se poate face cu ce nu s-a revendicat încă din colecțiile găzduite în el. Deci, pentru că-mi place să văd artă și prefer să nu dispară fără urmă prin beciurile cine știe cui, cel puțin nu încă, eu una mă duc cu bucurie chiar și la muzeul Colecțiilor.)

Tocmai când mai aveam puțin și lăcrimam pe tema asta, provocând astfel un cataclism mai serios decât cutremurul de 7 grade care se întâmplă de 5 luni în Noua Zeelandă (!), m-a călcat pe degetul mic un cetățean din fluviul care circula pe Calea Victoriei și mi-a deturnat lacrimile spre altă cauză. Dar regretul a rămas.

Până acum. (E practic cel mai lung regret pe care l-am avut în viața mea.) Când citesc că de marțea viitoare avem iar muzeul Colecțiilor sub ochi – interiorul lui, adică, fiindcă la exterior eu una m-am cam săturat să mă holbez, de 4 ani încoace. Bine, mi se pare amuzant că se deschide, atât oficial, cât și pentru public, în singurele zile în care e închis, dar cine se mai împiedică de asemenea detalii? Eu, ok. Dar eu am stabilit deja că sunt nebună. Deci marți, 4 iunie 2013, de la ora 11, vedem chestii pe care nu le-am mai văzut de mult. Valabil și pentru soare, în ce mă privește.

Sper numai să nu se dărâme palatul Știrbei de alături, de mulțimea celor care o să năvălească la Colecții. Deci mergeți pe vârfuri prin preajma Victoriei 107, ceea ce oricum e un sfat general valabil și bun de urmat, că restaurarea, v-am zis, e peste măsură de subtilă.

Lasă un comentariu

Niciun comentariu până acum.

Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s