Programul de vineri seară

Tocmai v-ați trezit și vă beți cafeaua. Sau: tocmai v-ați trezit de câteva ore și sunteți la serviciu. Un gând se înfiripă: ce facem în acest weekend?

Păi sâmbătă e Noaptea muzeelor, deci e-ngropată. Știți din experiență că muzeele românești au toate un singur tablou și o singură statuie, pe care le-ați mai văzut de circa 62 de ori. Plus că vă aduceți aminte că tot sâmbătă s-ar putea să vină vărul dumneavoastră Dorin de la Câmpulung, lucru care nu prea vă convine, dar asta e.

Ar mai fi duminică ceva prin parcu’ IOR, doar că atunci aveți program de ieșit cu soția și ăla micu. Bine, pe ăla l-ați sugruma liniștit/ă, pentru că urlă și se cacă pe el, dar această faptă v-ar încadra automat la omor calificat.

Rămâne vineri, când nu aveți cunoștință să se întâmple ceva, dar. Dar.

Vineri pe la ora 9 și ceva seara o forță necunoscută va pune stăpânire pe dumneavoastră din senin, făcându-vă să acționați nestăpânit. Având din ce în ce mai puțin control asupra acțiunilor dumneavoastră, cu ochii tulburi, veți urca în mașină fără să cunoașteți destinația.

Mașina pornește singură. Conduce singură. Din boxe începe o muzică ciudată, cel mai probabil electronică, un fel de preambul a ceva ce încă nu cunoașteți, dar știți că e ce trebuie. Timp în care mașina se scurge în continuare, parcă fără nicio legătură cu tot restul traficului.

În scurt timp ieșiți din București prin nord și vă îndreptați spre Otopeni. În puținele momente de luciditate vă întrebați de ce, mai ales că vacanța all-inclusive în Turcia începe abia peste două luni. Dar nu-i nimic. Reflexele încetinite vă supun aceleiași puteri magnetice ce pare să cheme la ordine întregul oraș.

După alt timp la fel de scurt însă, vedeți o formațiune păduroasă numită Balotești. Cumva pe dreapta. Bătăile inimii plus ceva lumini dubioase care străpung desișurile, vă dau de știre că aici e locul faptei. Teleghidat/ă, ieșiți din mașină și vă avântați în necunoscut. Crengi atârnând aiurea vă zgârie obrajii, călcați în materiale moi care ar putea fi căcați de cal, dar nu vă pasă. Forța e cu voi.

Apoi, în luminișul ajuns deja la cea de-a cincea ediție, motivul ieșirii dumneavoastră secrete din casă vi se revelează precum o perdea dată la o parte din fața lumii de dincolo.

Ființe lunare se însoțesc într-un dans nebun, pe care unii l-ar numi păgân, adorând puterea creatoare fără nume și chip care le îngăduie existența pe acest pământ. Boxe babane împrăștie bași în toate zările, pe ritmul unei fanfare extraterestre. Lasere verzi ricoșând prin și dintre copaci vă licăre în fața ochilor cu frecvența universului invers.

Bine, în toată această nebunie e chiar posibil să-l vedeți pe vărul Dorin de la Câmpulung dansând printre copaci și pe ăla micu al dumneavoastră făcând caca dezinvolt prin mulțime, dar asta e bine să evităm.

Ne vedem acolo.

Abduction Beamz V

MȚR: acum, și cu vaci

Oamenilor,

Duminică dimineață, la o oră care nu există, deci pe la 10, îmi sună telefonul. Pentru că sunt perfect capabilă să vorbesc la telefon și să dorm în același timp (chestie care m-a băgat în niște belele de-a lungul timpului, dar nu despre asta e vorba acum), răspund. Din telefon, o voce furibundă de babă cunoscută:

–          Petronia, zi-mi că MȚR e un loc mișto. Zi-mi asta, trebuie s-o aud, sau dau foc orașului, trag în țeapă un vagon de oameni și mănânc girafa de la Antipa.

Încerc să-mi aduc aminte cum se face chestia aia cu vorbitul. Îmi iese destul de vag, îmi dau seama că o parte din creierul meu e semi-trează și râde cu lacrimi de zona Broca și aruncă cu broccoli în ea. Ăsta e un mister pentru altădată, însă, așa că emit următoarele sunete:

–           Ghmpfblrblrlblb… Hă…?

Vocea ailaltă insistă, din telefonul care acum nu-mi mai amintesc cum se închide.

–          Zi-mi că e un loc mișto, te implor.

Cu un efort care, în alte condiții, ar putea salva omenirea de la un dezastru cosmic, îmi trezesc aproape tot creierul și reușesc să afirm:

–          Da, bre, e un loc mișto. Are ii, ouă, Inception cu clădiri și un club de hipsteri unde se face mămăligă decentă.

–          Și vaci. – se aude din telefon, cu o furie care, în alte condiții, ar putea cauza un dezastru cosmic.

Bucata din creierul meu care, omorâtă de efort, a reușit să adoarmă iar, vede vaci bălțate plimbându-se agale printre bisericile de lemn din curtea MȚR. Au și tălăngi, și tot. Una din ele traversează curtea și o ia spre piața Victoriei, unde se transformă în girafa de la Antipa, care inexplicabil poartă o babă cu colții înfipți în copanul posterior dreapta. Ceea mă readuce la realitate.

–          Ce vaci, babo, ești mai nebună ca mine? Nu e nici o vacă acolo.

–          Ba e. La recepție. Mare.

Liniște, probabil din cauză că io moțăi, iar baba cealaltă așteaptă o reacție. Când se plictisește s-o aștepte, aud un urlet:

–          Alooooo babo, trezește-te, că dau foc, trag în țeapă și devorez, remember?! Petroniaaa!

–          Da, la post, parola ceasornic 03, să trăiți, să înfloriți, ca mărul, ca părul, iute ca ardeiul, lasă-mi mâncarea în pace, sanie cu zurgălăi!…  Măcar trei chestii din astea derivă din experiențe reale, și baba interlocutoare știe asta, așa că-și dă seama că m-am trezit iar și mă avertizează:

–          Petronia, dacă adormi iar, te ung cu miere și fac rost de un mușuroi de furnici-glonț. Să fie clar.

Pentru că și asta, la rândul ei, e o chestie derivată din experiență, chiar reușesc să mă trezesc suficient încât să înțeleg că baba care mă sunase tocmai ieșise de la MȚR, unde fusese atrasă de promisiunea a ceva expoziție cu poze de la Cernobâl. Care s-au dovedit a fi patru, și mici. Puțin spus că descumpănită, baba s-a cărat până la recepție, unde a întrebat (politicos, sunt sigură de asta pentru că e genul de babă care-și cere scuze o juma de oră dacă o calci pe bombeu) dacă, vorba răposatului M.J., asta-i tot. La care a primit un răspuns, emis de muzeografa de la recepție (așadar prima persoană cu care ai contact dacă intri în MȚR pe unde se intră ca oamenii, nu ca hipsterii care intră prin Club), cum că să facă plângere la ambasada Ucrainei dacă nu-i convine. Clipind rar a uimire și nedezmeticindu-se în urma unei asemenea lovituri de mârlănie într-un loc pe care eu i-l lăudasem ca fiind mișto, baba și-a luat picioarele la spinare, cu jurământ să nu mai calce pe-acolo cât timp vacile vor avea drept de exprimare în MȚR, și nu doar drept de păscut, așa cum le stă bine.

Fix înainte să adorm iar, mi-am notat un mesaj pe care abia acum l-am găsit sub pat, așa că acum îl dau publicității: băi MȚR, vezi că ți-au scăpat țăranii ăilalți, ăia nașpa, din camera din fund. Aia cu țăranul comunist. Și nu e bine. Nu zic că se pișă pe toată ideea lu’ Bernea  & co., cu textele de sală scrise de mână și cu toate celelalte chestii care ar trebui să compună un muzeu cu și despre oameni pentru oameni, că nu sunt sentimentală. Zic că dacă mie mi-au trebuit doi ani să conving o babă să meargă la MȚR, că nu-i nașpa ca alte muzee, și unei vaci de la voi din curte i-au trebuit 30 de secunde să convingă baba respectivă să nu mai calce pe-acolo în veci, s-ar putea să aveți o problemă, iar eu s-ar putea să înțeleg de ce multe babe se uită urât la mine când le recomand să meargă acolo. Ceea ce mă face să arăt prost, ceea ce înseamnă că o să aveți o problemă și mai mare.

Problema cu domnul Horia Gârbea

Pentru cei pe care cerul i-a hărăzit cu darul scrisului, Horia Gârbea e un personaj foarte facil. Cu alte cuvinte, se poate face mişto de el la un mod atât de gros, încât omului să nu-i mai vină să iasă a doua oară prin lume. Pe de altă parte, asta ar însemna să strici orzul, grâul şi hameiul pe nişte gâşte handicapate mintal, că tot se vorbea de clişee. E prea uşor, e mult prea facil, aşa că nu rămân decât nişte locuri comune pe care domnul Horia Gârbea, în autismul atât de caracteristic oamenilor de cultură români, crede că lumea nu le observă:

1. Omul e atât de mic la stat din punct de vedere al operei încât pur şi simplu te întrebi cât de gros poate să aibă obrazul încât să se afişeze ca dramaturg, sau scriitor, sau preşedinte al filialei USR Bucureşti, sau ce alte funcţii mai deţine. Pentru că, aţi înţeles, nimeni nu poate numi o carte scrisă vreodată de Horia Gârbea, necum, să zicem, să citeze ceva din el, pentru că pur şi simplu opera sa este inexistentă din punct de vedere al valorii literare. În felul ăsta înţelegem, de exemplu, de ce Horia Gârbea n-ar putea fi inclus niciodată printre întrebările unui concurs de cultură generală precum cel la care a participat el, fără să ştie însă ce scrie pe steagul Braziliei.

2. Fiind propulsat în nişte funcţii pe cu totul alte considerente decât valoarea, omul crede că este intangibil şi infinit. E posibil chiar să fie convins că va trăi 1014 ani, ca personajele Vechiului Testament şi va avea o statuie precum cea a lui Heydar Aliyev. Iar dacă-i spui că nu-i aşa, ca orice personaj mediocru, devine violent, trecând la ameninţări mai mult sau mai puţin voalate. Pentru că na, precum ştim, atunci când îşi văd ameninţată poziţia, aşa-numita „măsură a incompetenţei”, nulităţile devin la fel de agresive precum idolii lor, marii oameni de cultură de la răsărit.

Veştile proaste se ţin însă lanţ pentru domnul Gârbea. Inexistenţa operei lui nu este suficientă, aşa că cineva trebuie să-i spună că există destui oameni care ştiu EXACT natura pârghiilor pe care le orchestrează domnia sa pentru a se menţine în funcţie. Iar acestea, ca orice pârghii, se vor slăbi în timp până la punctul la care cineva le va acţiona în sens contrar (intereselor sale, adică ale domnului Gârbea). Căci, nu-i aşa, politica culturală de coridor se combate printr-un lucru de aceeaşi natură.

Sau, ca s-o spunem şi mai clar, eventual elitelor care încă n-au înţeles cum pot fi răsturnaţi aceşti impostori din funcţii. Grupurile de lobby cu acces la cercurile puterii sunt modul cel mai civilizat în care ne putem proteja de răul făcut (poate cu bună intenţie, e posibil) de un asemenea personaj. Pentru că, evident, mai sunt şi altele.

P.S. – vă rugăm, domnule Gârbea, nu ne-o serviţi p-aia cu calomnia. Cunoaştem Codul Penal (actualizat) şi cel mai bun lucru pe care-l puteţi obţine din această postare e un NUP.

De ce s-a angajat Vlad Craioveanu la un post manelist?

La ora la care scriu aceste rânduri, în cu totul altă parte a oraşului are loc o scenă cruntă.

Dobrovolschi, şpicherul Radio Gorila, cu doi de l şi doi de a, discută la telefon cu un poliţist. E îngrijorat. Spune încontinuu ceva de genul ce să fac, ce să fac, ce să fac. Poliţistul, de la celălalt capăt al firului, îi răspunde ceva mai calm:

– Craioveanu? Vlad Craioveanu aţi spus că-l cheamă?

– Da. E colegul meu. Prieten, de fapt. A fost răpit de o gaşcă sinistră. De manelişti. Ţigani, cred. Nu ştiu.

– Înţreleg. Aţi spus că sunt periculoşi?

– Periculoşi? urlă Dobrovolschi. Letali! Genocidali! Pun Coco Jambo de dimineaţă până seara unei ţări întregi!

– Pun ce?

– Muzică de căcat! Coco Jambo, nu ştiţi ce-i aia? Sau sunteţi mai tânăr. Cum era căcatu ăla de Ace of Base, ba chiar mai rău. Sau na, Lambada, poftim, Britney Spears, Selin Dion, Gamgam Style, labe din astea cutremurătoare! Spală lumea pe creieri cu hituri imbecile, lucru cu care el nu e obişnuit şi poate suferi un şoc. Trebuie să-l salvăm!

– Am înţeles. Mai deţineţi orice alte informaţii despre aceşti indivizi?

– Da! Se numesc Radio 21 şi sunt nişte cocalari. Ştiu adresa, hai să mergem! Bă, mai eşti acolo? Domnu ofiţer!

Din receptor o pauză, care spune multe însă.

Într-un târziu:

– Domnu Dobrovolschi, dar noi avem informaţia cum că domnu Craioveanu s-a dus acolo de bună voie.

– Da, dar muzica…

– Ştim, domnule, ştim. Dar noi avem şi informaţia conform căreia domnul Craioveanu nu-şi lua banii la timp.

– Aşa, şi? El nu e conştient, trebuie doar să-i deschidem ochii…

– Poftim, domnu Dobrovolschi? Poftim? Vă rugăm frumos să nu ne mai deranjaţi şi poate aţi face mai bine să vă împăcaţi cu situaţia.

Discuţia se opreşte brusc. Moment în care Dobrovolschi se prăbuşeşte urlând pe o piatră, blestemând toţi şefii şi toate muzicile pământului, inclusiv cele pe care le ascultă el. Asta ca să nu mai vorbim despre funcţionarii departamentului financiar-contabil.

craioveanu la manelisti

Distopia salvează onania

Pentru cei care nu știu, Silviu Gherman este un personaj care descrie cel mai bine cuvântul hipster. Ok, dacă mă întrebați de ce acest subiect, e simplu: pentru că și acest blog este (nolens mai degrabă dect volens) tot o creație hipsterească. Mai departe, Silviu Gherman apare ca cineva care nu se poate hotărî dacă este actor, muzician sau scriitor (ordinea enumerată de mine e complet aleatorie). Și această pendulare este însă la fel de caracteristică hipsterilor. Astfel, ştim deja că este foarte posibil să vezi un asemenea personaj care deși are studii în literatură, deține în incintă un Moog la care naşte oarece muzică, pentru ca peste numai treizecişiopt de minute să afli că viitoarea lui carieră va fi în instalație de artă contemporană. Mare atenție, cuvântul hipster nu are aici nici cea mai mică umbră de conotație peiorativă.

Motivul real pentru care scriu această postare sunt însă statusurile FB ale unor oameni (pe care îi consider a fi de foarte bine) care afirmau că ultima carte a lui Silviu Gherman (a mai scris două), Hârtiile masculului, este una foarte bună. Nimic mai neadevărat. Acuma, totuși, ca să intrăm un pic în atmosferă, să spunem că postfața nu se poate hotărî dacă această carte este o „fantezie steampunk”, „o călătorie swiftiană”, „un fantasy”, sau „un SF”. Câte puțin din toate, desigur, dar răspunsul exact îl dă însuși autorul, într-una din postările sale de pe youtube. Aceasta este, deci, o distopie şi spun asta tocmai pentru a ne edifica cititorii şi nu pentru că o distopie n-ar putea fi totodată un SF.

Dar ce se întâmplă în această lucrare? Reținând că autorul se autodescrie ca „misogin” în scurta – fireşte – autoprezentare, suntem transportaţi, treptat, într-o lume dominată de femei-mutant, pentru care masculii nu mai reprezintă aproape nimic, sau poate din când în când ceva motive de futai post-apocaliptic (remember Identitatea lui Kundera, păstrând, desigur, proporțiile şi specificităţile genului?). Altfel, fiind niște ființe atât de oprimate, acești masculi cultivă o formă de, să zicem așa, în limbaj prea-cucernic – strașnică malahie – pe care Gherman o denumește bașkiya. Și pentru că tot am ajuns aici să spunem că, practic, întreaga carte este o efuziune a acestui legendarium marca SG, în care femeile-tartor se numesc cledane, orătăniile scatoide, iar diverse alte posibile animale fuscubrah, burbac etc. etc. etc. Bine, animale e impropriu spus, aici fiind vorba mai degrabă de nişte compuși organici, dezvoltaţi într-un fel de bio-arhitectură a la Giger care culminează, îmi imaginez, cu o stalactită de-a dreptul pulopizdică, ultimativă la scara universului, intitulată pruţ şi la care desigur că aproape toată suflarea distopică a lui SG îşi dă concursul, silinţa, răsuflarea. Fără să mă apuc totuși să povestesc cartea, nu pentru că n-aș vrea, ci pentru că MC a făcut-o deja aici, aș mai spune că SG a fost un cititor destul de dibaci al lui 1984, căruia îi şi împrumută principiul nouvorbei atunci când alătură, de exemplu, două numerale cu care botează un personaj (Doi Unu). Ca o etichetă mai mult sau mai puțin conclusivă să remarcăm că această carte nu e altceva decât punerea (asumată) în scenă a dezamăgirilor amoroase ale autorului, cu accentele vârtoase şi patologice ale unui obsedat sexual (bieţii masculi îşi bagă, la propriu, picioarele în vaginurile lor de cledane, alţii morfolesc de zor nişte labii etc.). Şi poate că e firesc să fie aşa, din moment ce tot acest matriarhat nebun e complet neperformant.

Ce reproşez însă cărţii este în primul rând faptul că imaginaţia (absolut reală şi fecundă) a autorului nu este decât un mecanism care merge în gol, dând, per total, un rateu colosal. Astfel, nu numai că nu te poţi ataşa de niciunul din personajele pe care le creează, ele fiind asemenea lumii în care ne aflăm, adică „rece şi deprimantă”, cum bine remarca cineva; mai mult, e nevoie de o voinţă fabuloasă ca să poţi accepta convenţia la care autorul încearcă să te facă părtaş, pentru simplul motiv că atât ea cât şi scriitura propriu-zisă sunt neinteresante, eşuând în a declanşa acel magnetism necesar care să te facă prizonierul lecturii. Şi vă rog să nu mi-o serviţi p-aia că tocmai asta e ideea, ca personajele să fie reci şi deprimante. Nu, pentru că mă aştept foarte clar ca mai ales un asemenea individ să mă facă să mă identific cu el, să nu-l mai uit niciodată, ceea ce aici nu e cazul. În alte cuvinte, SG nu numai că nu e Bogdan Suceavă, iar Hârtiile masculului nu sunt al său timp diez (în termeni de stil), dar autorul în cauză e încă şi mai departe de a fi Vladimir Colin, în opinia mea unul din cei mai talentaţi autori de acest gen pe care i-a dat vreodată România. De remarcat, altminteri, aplombul cu care SG a dus până la capăt 317 pagini extraordinar de seci şi – culmea – având în vedere unul din interviurile sale din Dilema Veche, complet lipsite de umor. În concluzie, oare nu i-ar sta mult mai bine să scrie o carte auto-referenţială despre activitatea sa din trupa Mesquins? Mă refer la o chestie în care el să mizeze pe haioşenia care altminteri îi este caracteristică, cum nu mergea chitara, cum s-a stricat cablul de la amplificator etc. etc. etc. Se poartă şi cel mai probabil ar interesa mult mai multă lume.

HM

Învierea la români

Străbunicilor,

Io nu sunt așa festivă de felu meu, da chemările ortodoxiei și a satului natal au învins, n-am avut ce să fac. Pentru că io sunt originară din Bumbești-Livezeni, unde se știe că fioru religios e ăl mai aprig și mai străpungător din toată țărișoara asta. Drept care mi-am vopsit ouăle (avem și-o găină), am înșfăcat aparatu foto (un Zenit matusalemic) și am plecat să vă conectez și pe voi la obiceiurile noastre strămoșești.

Ce vedeți aici e intrarea în biserica unde mergeam io, copilă fiind, și agățam băieți de tractoriști. Sfântu Antonio Deontologu. Iar ieri, cum mă apropiam de ea cu lacrimi în ochi, că n-o mai văzusem de zeci de ani, am surprins atmosfera asta de adevărat baroc olandez, dacă vreți, sau de soare românesc după ploaie mocănească, că tot aia e.

Nedenumitus

Totuși, chiar și după o absență de 60 de ani, nu mi-a luat mult să mă introduc în atmosferă. Bine, în cazul meu asta a însemnat să aflu că mai toate băbăciunile pe care le lăsasem galeșe, verzi și cu țâțe mari au ajuns între timp hrană la viermi. Dar nu-i nimic, vreo două dintre ele mai trăiau, printre care și posesoarea acestor superbe botine albastre care tocmai trecea – nu știu de ce – pe sub masă în această poză. Aia din spate, pioasă, e tanti Safta, care are să-mi dea 30 de lei.

IMG_4373

Mă rog, toate ca toate, dar vreau să vă zic că la un moment dat a apărut, nu știu cum, un cor de copii din Vrancea. Cântau foarte frumos, nimic de zis, dar ce m-a frapat era faptul că părea să fie condus de această tânără foarte asemănătoare cu Adriana Bahmuțeanu. Sau poate așa arată, fără să vrea, multe dintre femeile din România? În orice caz, nota 10 pentru costumație, din care mi-am luat și io vreo 30 de bucăți, inclusiv pe cea care o acoperea pe această tânără gureșă.

IMG_4378

În fine. După ce am ieșit afară din biserică, am observat un vapor care amarase taman în mijlocul satului, lucru de mirare, pentru că în Bumbești nu e apă. Pe el însă, mii de chinezi asamblau aceste cruci drăguțe, care bănuiesc că sunt visul oricărui creștin care se vrea boss la petrecerile de Paște din Mamaia și care mai are și grumazul suficient de puternic să le susțină. Sincer, mi s-au părut ieftine la cât de mișto erau. Apropos, cine a scris Biblia de neon, parcă amărâtul ăla de John Kennedy Toole?

IMG_4383

Mi-am luat deci și io vreo două din astea, una atârnată pe spate și una-ntre țâțe, după care m-am dus la slujba de înviere. Aici am avut surpriza să dau peste o ditai instalația precum cea pe care o vedeți mai jos sclipind în noapte ca o discotecă ambulantă cu tematică duhovnicească și care era ancorată cu niște frânghii, probabil ca să nu-și ia zborul de la atâta credință.

IMG_4390

Asta, atenție, în vreme ce stand-up comedianul care se afla pe scenă zicea ceva de „stihirea cea de-a doua a celui de-al optulea glas”. Nu le spune nimeni ăstora din BOR să mai umble la catehism?, că vorba aia, n-are niciun sens. Iar asta încă nu-i nimic, pentru că, ATENȚIE! Întregul concept al serii era următorul: noi, oamenii, primim cum ar veni lumina de la Ierusalim și tot noi o trimitem înapoi la făcătorul ceresc cu niște lampioane (cum e cel de mai jos, v-am zis că e ceva cu chinezii ăștia). Acuma sincer, ați mai auzit pe undeva atâta aroganță ca la poporul român, care nu e atât de bulangiu să țină lumina doar pentru el și s-o ducă acasă, unde poate să-i ia perdeaua foc ci, în mărinimia lui, o redă cerului ca s-o aducă și la anu? Eu, una, nu. Și nici nu cred c-o să mai aud curând.

IMG_4393

Pastorala de Paşte a Surorilor Marx, 2013

Oamenilor,

Pentru că văd că Rhetta se plânge că io şi sor’sa facem blogul de nelocuit, neprivit şi nefutut, zic să continuăm acest declin spre lucrurile cu adevărat serioase ale vieţii şi să vă prezint ceva urări de Paşte, aşa cum se cade între oameni care tocmai au dat foc podoabelor capilare şi hainelor altor oameni, în timp ce-i călcau, cu discreţie şi grijă să prindă toate degetele, pe picioare.

În acest scop sinistru, avem un ou. Adică avem mai multe, dar ăsta mi se pare cel mai grăitor pentru atmosfera pascală din familia Marx, aşa că vi-l ofer.

ou2Şi pentru că nu vă bănuiesc genul care se mulţumeşte cu un ou (mai sus avem un caz de faţă-verso al aceluiaşi ou, simt nevoia să precizez), zic să vă şi urez ceva.  Aşa că vă urez să vă aducă iepuraşul veselie. Iar fiindcă sunt genul de babă care-şi îndeplineşte singură urările (altfel rămâneam numai cu dorinţa dispariţiei a vreo patru vecini necilivizaţi şi amatori de câini comunitari), poftim şi iepuraşul. The one and only, fireşte.

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

13

Din The Book of Bunny Suicides, normal

Na, Rhetto, că voiai Tumblr. Sper că-ţi ajunge. (Şi da, ilustraţia 5 e din două părţi, din care eu am omis-o pe a doua pentru că mi se pare că explică prea mult gluma).

Acestea fiind spuse, mă întorc la jumulit o pască. O să iasă o supă fenomenală din ea.

Adevărul e în altă parte

Babelor,

Deși iubesc la nebunie blogul ăsta, faptul că trebuie să îl împart cu două cretine (soră-mea și verișoara Petronia) care scriu filozofie despre Alex Velea și vaccinuri începe să mă deranjeze. Spre deosebire de ele, eu n-am studiat filozofia. Tot spre deosebire de ele, eu am o viață personală suficient de bogată încât să nu fiu nevoită să scriu despre Alex Velea și vaccinuri. Drept care îmi cam vine să mă cărăbănesc de pe teritoriul ăsta anost, și să îmi fac un blog propriu, doar al meu, pe care cele două băbăciuni plictisitoare să nu îl mai bruieze cu panseurile lor de căcat.

Uitându-mă eu în stânga și-n dreapta de o platformă mai drăguță decât WordPress, mi-am dat seama că nu prea am de ales; ar fi Tumbler, care se scrie fără E, unde lumea postează poze sau GIFuri însoțite de mici comentarii. Evident, Tumbler este pentru oameni cărora le lipsesc capacitățile intelectuale necesare pentru a își face un cont pe Facebook, așa că nu mă duc acolo. Mai e Blogger, dar nu știu dacă mai e, pentru că nu am mai citit de ani de zile un blog pe Blogger. Și mai este, desigur, cea mai mare platformă din România: Adevărul.ro.

Știu, o să ziceți acum că Adevărul este un ziar (posibil chiar să mai apară și pe hârtie, deși nu îmi amintesc să îl fi văzut pe undeva în ultimii 4 ani). Dar babelor, aparențele înșeală. Am putea pretinde că Adevărul este un ziar online, și tot am greși – pentru că la caseta de redacție n-o să găsim decât vreo 20-30 de nume. Însă pe platforma „bloguri Adevărul” scriu nu mai puțin de 471 de oameni. Unii dintre ei sunt cunoscuți: Andrei Pleșu, Stelian Tănase, Florin Iaru, Cristian Preda. Alții însă nu sunt acolo decât, probabil, din pură întâmplare: scriitorași necunoscuți, asociații caritabile, Berti Barbera, Șoseta cu povești, senatori, ba chiar și un oarecare „Lucian Ionescu, director de imagine CS Otopeni”.

În mod ciudat, însă, se pare că pe Adevărul nu poți să îți deschizi blog de capul tău, ci trebuie să te invite cineva. Drept care îl sau o rog pe cel/cea care l-a invitat pe Lucian Ionescu să scrie alături de Pleșu și Mircea Vasilescu să îmi dea și mie un invite. Promit să îi dau un pingback la fiecare trei articole.

Vă pup,

Rhetta

McMicu de McMare căcat

Mc Babelor,

Poate nu știați asta despre mine, dar eu am fost unul dintre primii testeri ai lanțului McDonalds, acum foarte mult timp, când s-a deschis în America. Bine, asta pentru că trăiam pe străzi și mâncam din tomberoane. Ceea ce nu înseamnă însă că produsele făcute de ei atunci erau mai bune decât deșeurile, dar asta era viața. Și ceea ce iarăși nu înseamnă că acest minunat fast-food ar fi astăzi altfel decât otrăvitor. Tradiția șefilor de la Mac se menține, ei transmițând din generație în generație același aluat făcut din carton presat și fix aceeași rețetă de carne de mortăciune strivită cu tancul.

Dar pentru că eu sunt exact ca musca la căcat atunci când mi-e foame, normal că m-am repezit să degust minunata găselniță de marketing pentru neamul lui Traian și Decebal. M-a izbit însă din prima senzația neplăcută că e vorba chiar de un mic, lucru care ar trebui probabil să-i flateze pe creatorii lui. Adică dacă asta și-au pus în cap, să facă un grătar de buzunar pentru urangutani, au reușit. Plus muștarul de rigoare, deși lipsesc semințele. Dar pe de altă parte nu am putut să nu mă întreb: cum au făcut? Au stat să-i pândească pe țărănoii ieșiți la picnic de 1 Mai cu portbagaju pe post de sufertaș? Iar când respectivii cădeau lați de beți săreau din tufișuri cu pipeta, clondiru și eprubeta să le ciordească milenara compoziție a alimentului lor de bază?

Ciudat.

Oricum ar fi, de un lucru sunt sigură: McMicii nu vor ține mult pentru că, așa cum am aflat deja, Uniunea Europeană îi va interzice. Dar știți de ce? Să vă zică baba:

Pentru că planul Uniunii Europene este de fapt o strategie mult mai mare și de amploare de a scăpa definitiv de problema românilor care îi agasează pe străzi, în magazine, la locurile de muncă și în general pe oriunde se poate fura ceva.

Un soi de scut anti-rachetă în variantă europeană împotriva cocalarilor, implementat pe faze. Cu alte cuvinte:

La pasul 1 – Trimiterea lor înapoi acasă la pachet, pe avioane, n-a mers; oamenii s-au întors aproape instantaneu, ca și cum cheiul Senei ar fi fost prevăzut cu români încă de la faza de proiect

La pasul 2 – Interdicția la locurile de muncă iar n-a mers, că nu se aplică; românii nu știu ce-i aia, motiv pentru care și-n Biblia lor scrie că Dumnezeu a creat lumea în 7 zile de Nemuncă

Și atunci au venit nenică europenii cu pasu ultim și cel mai nasol cu putință. A, da, nu vor să plece? Păi ia lovește-i tată la mândria lor cea mai mare, la bunul lor ăl mai de preț care e bucata aia de carne jigărită despre care spun ei că e marea lor delicatesă pe genu iepure cu lămâie înmuiat în vin de cinci sute de ieuro sticla. Ia să vedem, mai vin atunci?

Ați fi surprinși, dragii noștri europeni. Ați fi surprinși.

Mc Micu de cacat