Asta-i viața, asta-i gara

Oamenilor,

Acum câteva zile, în timp ce hrăneam niște pisici negre și gri (așadar în perfectă armonie cu sufletul meu pe căldurile astea), mi-a căzut în mână o carte. După cum am bunul obicei să fac cu cărțile, m-am uitat la copertă, m-am uitat la titlu, am deschis-o și apoi niște pisici au rămas nehrănite. Din fericire pentru ele, nu-mi căzuse în mână Ulise al lu’ nenea Joyce.

Cartea cu pricina arată și se numește așa:

Și este o poveste tristă delirant de comică pe alocuri. Pe amultelocuri. Care se termină de tot, ceea ce nu o face mai puțin faină. Ea începe cu un paragraf pe care simt nevoia să vi-l citez, pentru că:

Alaltăieri, un avion inamic de vânătoare a ciuruit deasupra orășelului nostru un avion german și i-a rupt o aripă. Fuselajul a luat foc și a căzut undeva pe câmp. Din aripa ruptă s-a desprins o mână de șuruburi și piulițe, care au căzut în piață zgâriiindu-le pe cele câteva femei aflate acolo. Aripa plana deasupra orașului, mulțimea se zgâia amuzată la ea, dar numai până la momentul când, cu un sunet hodorogit, a coborât chiar deasupra pieței unde se adunase buluc de oameni din cele două restaurante. Umbra aripii se plimba prin piață, când într-o parte, când într-alta, iar oamenii alergau zăpăciți, când încoace, când încolo, spre locul pe care îl părăsiseră cu numai o clipă înainte, fiindcă aripa se legăna ca o pendulă uriașă, silindu-i să se refugieze mereu pe partea opusă unei eventuale căderi și aiurindu-i cu un vuiet din ce în ce mai puternic. În cele din urmă, aripa a alunecat iute și s-a prăbușit în grădina preotului paroh. Au trecut numai cinci minute și cetățenii orașului s-au și apucat s-o demonteze și să ia tot felul de plăci și tinichele, care au reapărut a doua zi sub formă de acoperișuri la cotețele de iepuri sau de orătănii. După-amiază, unul dintre ei a tăiat din tabla aripii câteva bucăți mari din care, în aceeași seară, și-a confecționat niște splendide apărători pentru motocicletă.

Cel care ne povestește chestia asta nu e român, în ciuda certitudinii voastre, ci cehoslovac. Personajul se numește Miloš și e un adolescent care, pe lângă faptul că lucrează la gara orașului, și-a tăiat venele. Miloš ne mai informează că bunicul lui încercase să hipnotizeze tancurile armatei germane ca să le facă să se întoarcă din drum (drumul fiind cel de ocupare a Cehoslovaciei în al doilea război mondial), încercare soldată cu aplatizarea bunicului și blocarea capului acestuia în șenilele tancului călcător. (Deci cu un mic și temporar succes, aș zice eu.) Tatăl lui Miloš este ceea ce englezii ar numi un hoarder, adică un om care adună compulsiv de toate. Miloš însuși este, la fel ca orice adolescent, îndrăgostit și bifează prima experiență sexuală cu altă tipă decât aia de care este îndrăgostit. Cât despre colegii lui de muncă, probabil cel mai interesant e Hubička, impiegatul de mișcare al gării, care reușește într-o noapte incredibila performanță de a pune absolut toate ștampilele gării (inclusiv aia cu data) pe curul elastic și superb al telegrafistei. Cu care de altfel rupe în două canapeaua din biroul șefului de gară. În toată această veselie de-a dreptul Švejk-iască, războiul totuși se întâmplă, dovadă că personajul nostru moare în zăpadă, alături de soldatul german care l-a împușcat în plămân în timp ce arunca o încărcătură explozivă într-un tren cu muniție nemțesc. Un tren cu prioritate.

Cam așa merge râsu’-plânsu’ în cartea asta, printre picături întâmplându-se și lucruri normale, din categoria care nu încetează să se întâmple doar pentru că izbucnește un război, fie el și mondial. Comisii de anchetă pentru incidente cu cururi ștampilate, porumbei, un șef de gară care nu vrea decât puțină liniște, cât să poată și el promova. Bonus de război, tatăl care încearcă să ghicească pe unde îi luptă fiul, folosind o hartă cu găuri de atâta purtare în buzunare. Dacă băiatul lui mai și iese din golul unde intrase, nu mai aflăm. Dar e destul de posibil ca și el să fi gândit, în golul ăla în care se lupta, cam în linia ultimelor cuvinte ale lui Miloš: „Trebuia să fi stat acasă, cu curul pe cămașă… Nu să zăpăciți o lume întreagă.”

Ce să vă mai zic, în afară de faptul că filmul făcut după cărțulia asta (e chiar foarte mică) a luat Oscarul pentru film străin în 1966 și că ea a circulat în samizdat o perioadă, ceea ce nu a împiedicat-o să se vândă în 3 milioane de exemplare doar în Cehoslovacia, până în 1997? A, că autorul ei (omul care a scris și L-am servit pe regele Angliei) a murit la 83 de ani, căzând de la etajul cinci al unui spital, în timp ce încerca să hrănească porumbeii. Nu?

În continuare, pentru că nu pot să vă zic că, dacă n-ați citit „Mă numesc Roșu” lui Pamuk ar putea fi mișto s-o faceți*, aștept să mă lovească Veta în cap cu o cărțoaie necunoscută scrisă de un autor nepronunțabil, cu care m-a amenințat acum vreo cinci zile. Nu știu dacă o agita a recomandare sau a „iar mi-ai furat vodca și te fac bucăți”, dar bănuiesc că e unul din lucrurile alea la care timpul ajută, deci o să aflu. Până una-alta, mai am un singur dor: un butoi de spumă de zmeură și-o ploaie cu draci.

*Dacă vă place măcar una dintre următoarele: istorie / istoria artei / istoria culturii / roman polițist / schizofrenia. Și dacă ați suportat să citiți măcar 1001 de nopți, că stilul cam ăla e.

Constituția, serial tragi-comic, ep. 2

Motto: „ Să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica;

dacă totuși se schimbă, să se schimbe în rău.”

Țara lu’  Caragiale, 2013

Oamenilor,

Revin la ceea ce aș numi, dacă aș scrie în engleză „my pet peeve”, dar cum nu fac asta, numesc simplu „dracu’ meu pătrat”. Unul din cei mulți, aveți dreptate. Asta e. Nu se mai fabrică praf de curcubeu, am întrebat la fabrică. Mai aveau doar praf de cur și praf de beu, ceea ce nu mă interesează pentru că știu cum e. Ba mai știu și cum e să-ți facă praful de beu curul praf, dar asta e altă poveste.

Bun. La ce ziceam că revin? Așa. La Constituția României și de ce nu doar că o să votez împotriva ei, dar o să scriu și un eseu pe buletinul de vot care o să blocheze vreo șaișpe ore procesul democratic de votare la secția pe care o să binevoiesc să o onorez cu cadavrul meu umblător. O să fac asta, vă amintiți, din cauza numeroaselor porcării pe care ea le cuprinde, și în timp ce un om normal s-ar enerva pe portițele de scăpare pe care și le construiesc parlamentarii de azi, acuzații de mâine, pe mine mă zgârie pe ochi știți ce: paragrafele de istorie, religie și morală ortodoxă ale poporului român, care nu au ce căuta în afara cărților din respectivele domenii. Și cu atât mai puțin au ce căuta într-o Constituție.

Revin la asta pentru că mi-am amintit ceva: un alt document de stat care s-a erijat în manual de istorie poate fi găsit aici. El se numește  Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism și datează din 1975. Interesante în momentul ăsta sunt mai ales paginile 27-34, despre continuitatea poporului român și identitatea Daciei antice cu România secolului XX. (Și restul documentului e o comedie, eu vă sfătuiesc cu drag să-l citiți pe tot.)

Atunci, paginile alea serveau un scop. De stai să te întrebi, minunea asta care se pune la cale cărui scop servește? Și mai ales cine pula lu’ Decebal o scrie? A, comisia e condusă de Crin Antonescu. Tocmai când credeam că e prea inert ca să poată face vreun rău și mă enerva că n-are ce să mă enerveze la el.

Yet another one bites the dust

Oamenilor,

A murit Iustin Pârvu. În sfârșit.

Pentru cei dintre voi care trăiesc vieți fericite, departe de oameni care simt nevoia să le spună alții cum să-și lege șireturile: Iustin Pârvu a fost arhimandritul de la mănăstirea Petru Vodă, probabil unul dintre ultimii mari îndrumători religioși ai națiunii, la care oamenii care simțeau că nu-și mai văd drumul în viață se duceau să fie ghidați. Cam ca la psiholog, doar că prost. Foarte, foarte, foarte prost. Și nociv.

Să vă dau câteva exemple, ca să nu ziceți că vorbesc aiurea.

Mai întâi, după cum aflăm de la toți purtătorii de satană, mă scuzați, sutană (honest mistake, really), decadența societății de azi se datorează în mare parte faptului că femeile au lăsat cratița, s-au lăsat de produs și îngrijit copii și au început să muncească. The horror. Faptul că unele femei chiar pot face altceva cu creierul lor, că au și alte aptitudini decât să fabrice un copil și tricoteze ciorapi, că poate au alte planuri de viață și că au voie să se fută cu mai mult de un om în existența lor, îi era complet străin. În ciuda eforturilor unor babe binevoitoare de a-i explica și chiar demonstra cum stau lucrurile. Ca să nu ziceți că bat câmpii: „Ei, toate lucrurile acestea nu sunt bune. Altadata sotia era legata de sot fiindca nu era in traditia noastra sa mearga sotia la munca. Cand un barbat se casatorea trebuia sa stie ca el va conduce o familie, ca familia era legata de munca lui (bineinteles ca salariile nu se potriveau cu cele de astazi) iar femeia era acasa cu toata gospodaria si cu copiii, ii pregatea pe copii pentru scoala, spala, pregatea masa. Sotia era legata de sot si ascultarea era sfanta fata de sot. Mi-aduc aminte ca atunci cand facea mama un ciorap de lana acesta tinea doi ani, nu se mai rupea. Ea il lucra, il cosea, il impletea si facea tot ce trebuie in gospodarie. Acuma auzi: „Nu draga, mergem sa cumparam, mergem la magazin.” Si-atunci trebuie sa aduca baiatul bani doldora din Spania si din Israel, dolari si euro si asa mai departe.” (aici)

Despre cum o femeie divorțată nu mai e bună de nimic, pentru că „n-o mai ia nimeni” (moment în care își pierde, evident, rostul în viață, nemaiavând cui să-i tricoteze ciorapi și să-i gătească, și nici cine să-i aducă bani acasă pentru că ea trebuie să rămână complet dependentă, în buna tradiție milenară românească): „Acum este această casatorie de probă: trăiesc copii noştri câte şapte, opt, zece ani împreună şi la un moment dat, întoarce spatele baiatul că vrea altceva! Şi ce mai face nenorocita asta de fată? N-o mai ia nimeni! Rămâne a nimănui! Părinţii au lăsat-o, amantul s-a dus, ea a rămas aiurea şi însărcinată! De aceea cred că aceste casătorii de probă sunt de origine barbară, nu au nimic în comun cu viaţa morală, ortodoxă de altă dată. La nuntă când se făcea legătura aceasta firească între barbat şi femeie, dacă nu era fată, o punea pe grapă şi o ducea acasă la părinţi! Ăsta era sistemul! Şi după câteva întâmplări de acestea, fata ştia să se păstreze curat.” (aici)

A, dar înțelepciunile părintelui Iustin Pârvu, una dintre piedicile notabile în calea normalității în societatea românească (care e înfiorător de înclinată, la nivel de majoritate, să caute direcții în viață nu în sine, în ce poate și vrea să facă, ci în religie și-n inerție), nu se opreau la propovăduirea femeii pe post de fabrică de copii, mașină de spălat, de cusut și de gătit. Nu, ele atingeau un alt subiect preferat al oricărui om cu o minimă inteligență, anume vaccinurile (e că devine delicios?). Cum care vaccinuri? Toate. Anume, părintele Iustin Pârvu îndemna cu mare veselie părinții să refuze vaccinurile, trimise ca o formă de martiriu de satana și de evrei (subliniez ca să vă dați seama cam care-i distanța care vă desparte de oamenii pentru care sfaturile lui Iustin Pârvu aveau un sens, și pentru care o asemenea teorie a conspirației patologică, xenofobă și idioată nu prezintă nici un semnal de alarmă.) Normal că nu mă credeți, pentru că așa ceva nu are cum să existe. Ei, ba bine că nu. Ai crede că un om de peste 90 de ani ar ține minte cum e să vezi copii chinuindu-se cu tifos, TBC, scarlatină, difterie sau poliomielită. Dar nu.

Toate tâmpeniile conspiraționiștilor ultranaționaliști și ultrareligioși, presărate pe alocuri cu necesarele nuanțe ale complexelor de inferioritate românești, sunt prezente în discursul și intervențiile lui publice sau private de-a lungul timpului: masoni, evrei, cipuri electronice diavolești, enormități inculte de genul „Umanismul este inchinare la idoli.” (aici) sau minciuni ultranaționaliste crase (cum că poporul român ar fi „singurul popor european care trăieşte încă acolo unde s-a născut.” Asta și multe alte stupizenii, aici.), protocronisme de doi lei („Eşti primul popor din lume care a folosit scrierea. Nu o spun eu, o spun tăbliţele de la Tărtăria şi o recunosc toţi cei care le-au studiat.” – că am ajuns aici, dacă scrisoarea asta din Cotidianul îi aparține pe bune, sper că omul era conștient că toți cei cu o minimă informație intelectuală reală, evident agenți ai diavolului, râdeau de el și cu curul.) Toate obsesiile caracteristice pentru înapoierea poporului român, pentru xenofobia sa, pentru lipsa lui de respect elementar pentru ceilalți, pentru superstițiile sale și pentru oroarea lui de realitate, adevăr, istorie și în general tot ce înseamnă a-și folosi capul propriu și a-l umple cu chestii relevante, se întâlneau în omul ăsta. Idol al unor mase întregi de cetățeni dezorientați.

Care acum năvălesc la Petru Vodă ca oile care sunt, să vadă ultima minune a lui Iustin Pârvu, courtesy of obștea mănăstirii: cum lucesc de mir miraculos apărut acolo mâinile păstorului. Perfect. Sper să se înghesuie în așa hal să vadă acest eveniment pentru care nu există nici o altă explicație rațională, încât să crape cel puțin 399 dintre ei.

Dispărând o asemenea colecție de îndemnuri la perpetuarea unei ignoranțe fundamentale și fundamentaliste, s-ar putea spera că poate oamenii o să ia în mână o carte, un ziar, un site, ca să vadă ce lucruri bune se întâmplă în lumea reală. Să vadă cum se trăiește în anii 2000, nu în 1850. S-ar zice asta, dacă nu ar exista convingerea, pe care eu o am, că mai trebuie cel puțin 100 de secole pentru ca românii să înceapă să gândească pentru ei înșiși, și cu capul, nu cu curul, fără să se mai uite în gura tuturor „păstorilor”. Fără să mai fie oi.

Cel puțin o să aibă o gură atât de mare și plină de bălării mai puțin în care să se uite. Între asta și BOR în Constituție, se pare că you win some, you lose some. Fie și pentru asta, merită închinat un pahar de vin. Așa, de dimineață, ca de o babă ai cărei copii sunt chestiile mișto pe care le-a făcut și le va mai face în viață, care nu a cusut în viața ei un ciorap, care nu a fost plimbată pe grapă prin sat și care are vaccinurile la zi.

Da, chiar și ăla antirabic.

Cadou pentru sociologii viitorului, sau despre constituția medievală a unui popor din secolul XXI

Oamenilor,

Știți cum se iese cel mai ușor dintr-un borcan cu ștevie? Se ia o furculiță, se ia un cuțit și se mănâncă frumușel și ordonat, în bucățele mici, borcanul.

Cât timp consumam micul dejun de mai sus (plin de minerale și vitamine), am zis să văd ce s-a mai întâmplat prin Univers, cât n-am fost eu în deplinătatea facultăților de babă. Așa am aflat că, în vreme ce eu eram prinsă într-un borcan cu ștevie, iar voi dracu’ știe ce făceați, se pune de o Constituție care ne va trimite direct în istoria omenirii, ca singura țară care a făcut vreodată doi pași înainte și patru sute înapoi. Mai mult decât drumurile de natură să provoace mirarea oricărui european civilizat, mai mult decât corupția sinistră, mai mult decât medicii care fac injecții intravenoase în arterele oamenilor și decât dărâmarea unor monumente istorice hoțește, peste noapte („nu știm dom’le, a venit unii cu un buldozer”), mai mult decât universitățile aflate pe același loc în clasament ca cele din Trinidad Tobago. Mai mult, poate, și decât un prim-ministru plagiator care se face de un an că plouă, în timp ce toată comunitatea academică îl scuipă pe căpușorul lui rotund și decât un acolit al acestuia care e cunoscut pentru faptul că nu a făcut nimic, niciodată. Dap. Chiar mai mult.

Să trecem puțintel în revistă câteva dintre propunerile pe care le-au discutat în ultimele săptămâni niște oameni a căror inteligență îi califică, cel mult, pentru modificarea legii fundamentale a ridicării gunoiului de pe străzi.

Mai întâi, s-a zis că România trebuie să fie în continuare homofobă, pentru că la dracu’ cu direcția generală a lumii moderne (n-o să aduc vorba despre mentalități normale la cap, pentru că astea pot fi considerate chestii subiective. Deși mi se pare semnificativ faptul că poporul român rămâne printre ultimele cu pretenții de civilizație care moare de grija cui cu cine și unde se fute.) Deci băgăm în Constituție faptul că numai un bărbat și o femeie se pot căsători (chestie care, s-a demonstrat, merge garantat), ceea ce e o declarație mai clară a faptului că în România nu am auzit de discriminare decât dacă am scrie chestia asta pe graniță.

Apoi, băgăm în aceeași Constituție, care acum e homofobă și încalcă un drept serios al omului, o prelegere despre rolul Bisericii Ortodoxe și Casei Regale în istoria statului român. Pentru că, așa cum vedem pe la toți europenii destupați la cap, rolul unei Constituții este să țină loc de manual de istorie. Discriminatoriu și el, pentru că băgăm rolul istoric al BOR în istoria României, dar nu băgăm și rolul evreilor, armenilor, catolicilor din Transilvania*, al Patriarhiei din Constantinopol și al celei de la Peć. La fel, dacă băgăm rolul Casei Regale, ce facem cu rolul domnitorilor dinaintea ei? (Aici chiar mă mir că naționalismul românilor i-a sărit pe Ștefan, Mircea, Mihai și Cuza). Nu facem. Pentru că nu ne gândim la realitate, ci la cum să cedăm unor presiuni venite din partea cui a visat ceva interesant azi-noapte. Oricine știe că despre asta e vorba într-o Constituție: primul articol să fie o lecție de istorie, al doilea de geografie, al treilea de morală homofobă, al patrulea de religie. Ceea ce nu mă face decât să sper că al cincilea o să aibă bunul simț al consecvenței și o să retragă dreptul de vot femeilor.

Mai departe, aflăm că parlamentarii capătă un cadou, fiind scoși de sub jurisdicția Înaltei Curți de Casație, tot procesul urmării lor penale încâlcindu-se și fiind, prin urmare, mai ușor de controlat. Mi se pare normal, adică dacă tot suntem aici, de ce să nu aranjăm o chestie și pentru noi? Și așa nu putem pleca în Caraibe că trebuie să le facem ăstora Constituție. Futu-le muma-n cur (tatăl am stabilit deja că  nu e voie, nu de alta.)

Având în vedere chestiile de mai sus și altele care o să vină, fac ce n-am făcut și n-am crezut să fac vreodată. Vă îndemn să ieșiți la vot, când o fi de votat sinistroșenia asta. Pentru că românii sunt, la modul general de mentalitate a masei populare, homofobi, superstițioși și complet lipsiți de tresăriri existențiale sau logice. Românul știe că Dumnezeu a zis cu bărbatul și femeia, deci e lege (românul, de asemenea, nu face nici un fel de distincție între legea Bisericii și legea laică, dar asta pentru că, de asemenea, nu face nici un fel de distincție între stat și Biserică. Vă sună cunoscute chestiile astea? Exact. Bine ați venit în Evul Mediu.) Iar procentul necesar succesului unui referendum se vrea modificat și el (firește, cum altfel?), de la 50% la 30%. (De ce 30%? Ce semificație are numărul ăsta, cum s-a ajuns la el? 50% înseamnă ceva, dar 30%? De ce nu 21,853% , sau 36%, sau 49%? Încă unul din misterele minților care cică ne conduc.)

Convingerea mea este că se găsește berechet 1 idiot din 3 români majori, care să voteze o lege care ne pune în urma oricui a auzit de drepturile omului, de separarea puterilor în statele moderne și de justiție pe bune. Așa că pentru prima dată mi se pare nociv ca oamenii ca mine și ca unii dintre voi să stea acasă, manifestând același interes pentru mersul țării ca pentru o balegă de cal care se usucă pe drumul dintre Cuca și Măcăii.

Dacă tot mă mișc din casă, eu una o să încep să mă interesez și cine sunt cretinii care, puși să compună o Constituție pentru România secolului XXI, au venit cu una din 1652. Dacă tot atât i-a dus capul și legea țării va fi cea a Bisericii (plus niște portițe în plus pentru corupție, că nu strică), măcar puteau să ne facă niște economie de bani și să copieze Pravila cea Mare. Scrie în ea și chestia cu căsătoriile între persoane de același sex (dar alea între bărbați de 14 ani și femei de 12 sunt ok) și despre cât de nașpa sunt păcătoșii de alte religii și cum nu trebuie să ne amestecăm cu ei. Și despre cum e ok dacă-ți bați nevasta cu pumnul sau palma, dar nu cu bâta – sau, cel puțin, nu până se rupe bâta (aici, pg. 183, în caz că aveți curiozități de genul). Mi se pare util, pe drumul pe care s-a pornit. La fel cum mi se pare interesant și că turcii care se bat ca ei înșiși zilele astea prin Istanbul o fac, cică, și ca împotrivire la islamizarea statului. Noi băgăm Biserica în Constituție. Ok din nou.

A, mai scrie în Pravilă și despre cum pot fi vânduți sau pedepsiți robii țigani, dar discriminarea asta înțeleg că am tăiat-o de la rădăcină și am eradicat-o din mentalitatea poporului român, interzicând folosirea termenului „țigan”. Uh, ce bine.

*Hopa, scuze. Se pare că i-au băgat și pe ăștia. Brusc, totul a devenit ok.

Numai eu mă gândesc cu groază la proporțiile pe care o să le atingă, pe lângă dimensiunea prostiei acestei Constituții, și dimensiunile ei fizice? Se pot scrie (și s-au scris) zeci de doctorate despre rolul confesiunilor religioase în istoria spațiului românesc. Ce dracului caută doctoratele de istoria culturii în Constituție? Avea Ponta câteva surse de inspirație rămase nefolosite pe etajeră?

Dacă nu noi, atunci cine dacă nu polonezii?

Oamenilor,

A înnebunit Călimara cu Cerneală. Azi dimineață zicea că americanii vor să schimbe bancnota de 100 de dolari și n-au cu cine, drept care normal că m-am cărat cât am putut de repede, înot, în America. Odată ajunsă acolo, adică în Vanuatu, m-am întâlnit la rând la bancomat (n-aveam chef să înot și invers, cine știe unde ajungeam, în Fiji am mai fost și nu mi-a plăcut) cu o femeie pe numele ei Alice Panaite. Care nu știu cine este, dar cât am stat la rând, a încercat să-mi vândă insula pe care stăteam la rând, motiv pentru care am lăsat-o în chiloți (nu ai ei) și m-am cărat cu avionul înapoi acasă. Unde stau, foarte furioasă pe Călimara cu Cerneală, și zic că data viitoare să vină americanii încoace dacă au de schimbat ceva. Noi, ca de obicei, îi așteptăm.

Pentru că nu am venit numai să vă anunț că am bătut vreo șaișpe recorduri mondiale și cosmice de înot (fără măcar să știu să fac asta), vă întreb: vă mai amintiți voi când am lăudat eu niște polonezi în legătură cu pictat niște blocuri? Eh, ia ghiciți voi cine a pictat un calcan de bloc din Militari, București, România? Eh?…

 (poză furată de la Centrul Polonez, cu cele mai bune intenții)

Nu, nu tot ăia. Ăia n-au terminat cu Lodz. Doar niște polonezi. Se pare că au înfrumusețarea urbană în sânge oamenii ăștia. Mai țineți minte și când ziceam eu, la Street Delivery parcă anul trecut, că ar fi mișto să se picteze pereți și în alte părți decât în centrul cool al orașului? Mă așteptam eu să mă asculte cineva, dar nici atât de departe. Sâmbătă, dezbrăcarea oficială a minunii, la ora 11. Eu o să fiu acolo, pe undeva, probabil baba cu un trafalet în mână. Just in case că vine primarul de la 6, despre care aflu că se cheamă Rareș Șerban Mănescu, să-și pună numele pe realizare, că așa se obișnuiește la noi: care primar apucă ceva interesant în sectorul lui, pac! îi fute o placă, să știe toată lumea că a dat și el cu pixul. Are și câtamai numele, așa că e, trebuie să recunoașteți, inacceptabil.

Muzici de câteodată

Oamenilor,

Cu riscul să fiu pusă pentru iarnă la borcan, cu sare grunjoasă și mărar, de verișoarele mele sau de careva dintre voi, pentru gusturi muzicale ocazional hipsterești, scot din nou trei degete din borcanul meu cu ștevie, ca să vă prezint imnul răsăriturilor din ultima multă vreme. Din care, ca orice babă care se respectă, am văzut de două ori mai multe decât apusuri. E un paradox temporal, nu întrebați, îl repar io când am timp. Până una-alta, Family of the Year, cu The Stairs și niște versuri pe alocuri puțin cam prea sunny, cam prea din vârful buzelor, dar cumva fix ce trebuie.

Dacă nu vă place muzica, eu zic să vă consolați cu faptul că videoclipul e chiar stupid, cu imaginea lui 70-istă și cu candid camera mânuită de un unchi beat la un barbecue fumat, într-o duminică de care nu are chef nimeni. Asta ca să nu ziceți că nu v-am ajutat niciodată.

De bine? De rău? De azi

Oamenilor,

Eu sunt prinsă într-un borcan cu ștevie zilele astea, și mai durează puțin până ies din el (unde se întâmplă, totuși, lucruri interesante).

Cu toate astea, simt că e de datoria mea să vă informez că viitorul sună foarte prost. Și foarte bine. Simultan. Cum e posibil așa ceva? Uite-așa, ne spune Călimara cu Cerneală, de la care aflăm și că la geografie în școală am fost mințiți cu nerușinare, dar că am reușit să aflăm și un adevăr esențial printre picături, anume că dacii au colonizat Asia, care apoi a colonizat înapoi Dacia sub forma orașului Carei. De asemenea, aflăm de măcar un motiv să trecem pe la Street Delivery, care e după colț. După colț Verona cu Magheru, firește.

Simt nevoia totuși să observ că dacă în Liga I va rămâne o singură echipă, ea se va numi Juventus. Colentina. Și pentru că și râul Colentina are legătură cu Dunărea, ca orice moleculă de apă din România, echipa ne va reprezenta și la scufundări și plimbări cu șalupa pe lacul Snagov, peste capete de canotori. Mult succes alor noștri, așadar.

Filat la virfuri? O samponare pe circumvolutiuni facem?

Stiti scena aia de la inceputul primului Transformers in care capitanul Lennox (Josh Duhamel) incerca sa sune la Pentagon din mijlocul luptei? Evident ca nu o stiti, nu prizati genul asta de filme, asa ca v-am atasat-o mai jos.

Ieri mi s-a facut foame, drept pentru care m-am urcat pe motocicleta si am fugit pina la Mac-ul de la Otopeni s-o ostoiesc cu niste junk-food. Intru, comand un meniu cu toate detaliile, dimensiunile, tipurile, tot tacimul. Prima intrebare: un sos la… Nu, atit. Aha! Da’ un desert? Am spus „atit”. Ok! Pune meniul pe tava, ia banii, inainte sa dea restul vine cu un pahar Coca-Cola verde: e promotie, cite unul la fiecare meniu. Pun mina pe casca, o ridic usor, indic spre ea si comunic ca sint cu motocicleta si nu am unde sa-l pun. Victorios si salvator, oarescum adultul de dupa tejghea ma anunta: dar vi-l pot pune intr-o punga! La asta n-am mai reactionat verbal, am preferat privirea tip Clint Eastwood si o idee de fum pe nari. Am reusit sa-l sperii, altfel ajungeam acasa cu o punguta de hirtie atirnata de coarnele motocicletei.

La fel mai deunazi, comanda telefonica pentru pizza (de unde puteti deduce cit de sanatos maninc): buna seara, sint Dragonul Rau, vreu 2 pizza de x cm, blat subtire, una de tip X, una de tip Y. Prima intrebare: cu ce fel de blat? A doua intrebare: si a doua de care sa fie?

Exemplele pot continua la nesfirsit, dar nu cred ca e cazul. Fiecare are, sint convins, macar unul de adaugat. Am in schimb o intrebare. Genul asta de comportament rigid si irational are vreo legatura cu rezultatele la bac din ultimii ani, in particular, si cu sistemul educational romanesc odios, in general, sau companiile astea chiar au niste departamente de resurse umane atit de eficiente incit obtin atit de usor spalarea totala a creierilor angajatilor? Ce anume iti lipseste sau ti-a fost eliminat pentru a rata interpretarea corecta a unui mesaj extrem de simplu cum este „atit!”? Cit de rigida este procedura pe care trebuie sa o urmezi pentru a nu fi in stare sa asculti 3 informatii simple (diametru, grosime, tip) in oricare ar fi ordinea in care ti le da clientul? Si cit de mare trebuie sa fie pedeapsa cu care esti amenintat daca nu oferi un obiect promotional pentru ca, atunci cind ai de ales intre respectarea procedurii si imposibilitatea rationala a gestului tau, sa alegi fara sa clipesti procedura, eventual cautind solutii la fel de absurde pentru aplicare, in ciuda faptului ca lucrezi in „servicii si alimentatie publica”, ceea ce ar insemna ca tu esti la dispozitia clientului si a dorintelor/limitelor lui si nu invers.

Si macar de s-ar limita doar la servicii si alimentatie publica…

Revista presei 1985 – 2013

Dragele noastre,

Pentru că nu contenim să ne întrebăm cine mai citește presă scrisă, am luat pentru voi câteva ziare proaspete din perioada menționată mai sus și le-am răsfoit. Adică dacă alții n-o fac, s-o facem noi.

Astfel, ziarul Atitudinea de Constanța, care nu că e scris în 1985, dar arată ca atare, ridică următoarea întrebare gigantică: vă place cum arată stațiunea Mamaia? Răspunsul, la care noi înșine am recunoscut că nu, poate fi văzut aici.

Mai departe, Obiectiv Vocea Brăilei ne spune că Poliția Municipiului Brăila are un nou adjunct, în persoana cms. Gabriel Cazan. Ne bucurăm, îl știm pe Gabi, am băut cu el câteva beri bune într-o seară de vară a anului 1998, pe vremea când nu era decât un biet aghiotant.

Trcem un pic și pe externe. În Istanbul a apărut, se pare, femeia în roșu, stindardul revoluției turce, ne anunță Reuters. Iar nouă ne pare rău să le spunem că este una și aceeași persoană cu cea din filmul cu același titlu al lui Mircea Veroiu, regizat în 1997.

Altfel, blogul Călimara cu cerneală ne informează că știe care este soarta Elodiei Ghinescu, care s-ar fi transformat în Cezar Ouatu. Într-adevăr, la prestația de la Eurovision respectivul părea ieșit dintr-un mormânt.

Nu în ultimul rând, pe blogul domnului Trifon Belacurencu există o ceartă cu doamna ministru al muncii Mariana Câmpeanu pe aplicarea dispozițiilor legale privind stabilirea dreptului la pensie. Îi reamintesc domnului Belacurencu că mă judec cu statul român de ani întregi pe un spor de pensie acordat pentru simplul fapt că exist și că atâta vreme cât nu se va rezolva acest lucru, orice altă discuție este pur și simplu futilă.