Asta-i viața, asta-i gara

Oamenilor,

Acum câteva zile, în timp ce hrăneam niște pisici negre și gri (așadar în perfectă armonie cu sufletul meu pe căldurile astea), mi-a căzut în mână o carte. După cum am bunul obicei să fac cu cărțile, m-am uitat la copertă, m-am uitat la titlu, am deschis-o și apoi niște pisici au rămas nehrănite. Din fericire pentru ele, nu-mi căzuse în mână Ulise al lu’ nenea Joyce.

Cartea cu pricina arată și se numește așa:

DSC_3467

Și este o poveste tristă delirant de comică pe alocuri. Pe amultelocuri. Care se termină de tot, ceea ce nu o face mai puțin faină. Ea începe cu un paragraf pe care simt nevoia să vi-l citez, pentru că:

Alaltăieri, un avion inamic de vânătoare a ciuruit deasupra orășelului nostru un avion german și i-a rupt o aripă. Fuselajul a luat foc și a căzut undeva pe câmp. Din aripa ruptă s-a desprins o mână de șuruburi și piulițe, care au căzut în piață zgâriiindu-le pe cele câteva femei aflate acolo. Aripa plana deasupra orașului, mulțimea se zgâia amuzată la ea, dar numai până la momentul când, cu un sunet hodorogit, a coborât chiar deasupra pieței unde se adunase buluc de oameni din cele două restaurante. Umbra aripii se plimba prin piață, când într-o parte, când într-alta, iar oamenii alergau zăpăciți, când încoace, când încolo, spre locul pe care îl părăsiseră cu numai o clipă înainte, fiindcă aripa se legăna ca o pendulă uriașă, silindu-i să se refugieze mereu pe partea opusă unei eventuale căderi și aiurindu-i cu un vuiet din ce în ce mai puternic. În cele din urmă, aripa a alunecat iute și s-a prăbușit în grădina preotului paroh. Au trecut numai cinci minute și cetățenii orașului s-au și apucat s-o demonteze și să ia tot felul de plăci și tinichele, care au reapărut a doua zi sub formă de acoperișuri la cotețele de iepuri sau de orătănii. După-amiază, unul dintre ei a tăiat din tabla aripii câteva bucăți mari din care, în aceeași seară, și-a confecționat niște splendide apărători pentru motocicletă.

Cel care ne povestește chestia asta nu e român, în ciuda certitudinii voastre, ci cehoslovac. Personajul se numește Miloš și e un adolescent care, pe lângă faptul că lucrează la gara orașului, și-a tăiat venele. Miloš ne mai informează că bunicul lui încercase să hipnotizeze tancurile armatei germane ca să le facă să se întoarcă din drum (drumul fiind cel de ocupare a Cehoslovaciei în al doilea război mondial), încercare soldată cu aplatizarea bunicului și blocarea capului acestuia în șenilele tancului călcător. (Deci cu un mic și temporar succes, aș zice eu.) Tatăl lui Miloš este ceea ce englezii ar numi un hoarder, adică un om care adună compulsiv de toate. Miloš însuși este, la fel ca orice adolescent, îndrăgostit și bifează prima experiență sexuală cu altă tipă decât aia de care este îndrăgostit. Cât despre colegii lui de muncă, probabil cel mai interesant e Hubička, impiegatul de mișcare al gării, care reușește într-o noapte incredibila performanță de a pune absolut toate ștampilele gării (inclusiv aia cu data) pe curul elastic și superb al telegrafistei. Cu care de altfel rupe în două canapeaua din biroul șefului de gară. În toată această veselie de-a dreptul Švejk-iască, războiul totuși se întâmplă, dovadă că personajul nostru moare în zăpadă, alături de soldatul german care l-a împușcat în plămân în timp ce arunca o încărcătură explozivă într-un tren cu muniție nemțesc. Un tren cu prioritate.

Cam așa merge râsu’-plânsu’ în cartea asta, printre picături întâmplându-se și lucruri normale, din categoria care nu încetează să se întâmple doar pentru că izbucnește un război, fie el și mondial. Comisii de anchetă pentru incidente cu cururi ștampilate, porumbei, un șef de gară care nu vrea decât puțină liniște, cât să poată și el promova. Bonus de război, tatăl care încearcă să ghicească pe unde îi luptă fiul, folosind o hartă cu găuri de atâta purtare în buzunare. Dacă băiatul lui mai și iese din golul unde intrase, nu mai aflăm. Dar e destul de posibil ca și el să fi gândit, în golul ăla în care se lupta, cam în linia ultimelor cuvinte ale lui Miloš: „Trebuia să fi stat acasă, cu curul pe cămașă… Nu să zăpăciți o lume întreagă.”

Ce să vă mai zic, în afară de faptul că filmul făcut după cărțulia asta (e chiar foarte mică) a luat Oscarul pentru film străin în 1966 și că ea a circulat în samizdat o perioadă, ceea ce nu a împiedicat-o să se vândă în 3 milioane de exemplare doar în Cehoslovacia, până în 1997? A, că autorul ei (omul care a scris și L-am servit pe regele Angliei) a murit la 83 de ani, căzând de la etajul cinci al unui spital, în timp ce încerca să hrănească porumbeii. Nu?

În continuare, pentru că nu pot să vă zic că, dacă n-ați citit „Mă numesc Roșu” lui Pamuk ar putea fi mișto s-o faceți*, aștept să mă lovească Veta în cap cu o cărțoaie necunoscută scrisă de un autor nepronunțabil, cu care m-a amenințat acum vreo cinci zile. Nu știu dacă o agita a recomandare sau a „iar mi-ai furat vodca și te fac bucăți”, dar bănuiesc că e unul din lucrurile alea la care timpul ajută, deci o să aflu. Până una-alta, mai am un singur dor: un butoi de spumă de zmeură și-o ploaie cu draci.

*Dacă vă place măcar una dintre următoarele: istorie / istoria artei / istoria culturii / roman polițist / schizofrenia. Și dacă ați suportat să citiți măcar 1001 de nopți, că stilul cam ăla e.

3 comentarii

  1. Petronio, nu e corect! N-ai anuntat ca e liber la carti, credeam ca e apanajul Vetei si ca tre’ sa fie numai de rau.

    Da’ daca tot sintem aici, se pare ca cehii astia au ei un ceva pentru comedia trista, ceva intre umorul britanic si umorile rusesti. Cred ca o sa mai auzim de ei dupa ce se mai aseaza putin lucrurile.

    Si un pont: se gaseste zmeura la piata, taman am luat 2 basculante, de restul poti sa te ocupi singura.

  2. draguta prezentarea cartii. asteptam urmatoarea si nu ne plangem de caldura. bohumil nu incerca sa hraneasca porumbeii cand a cazut, el vroia sa-i surprinda . si n-a cazut, a zburat.

  3. Vedeam totdeauna pe acest cetățean petrecându-și zilele cu a scrie mereu la epistole. Credeam că face un studiu practic de stil epistolar și-l lăsam să-și vază de treabă. Într-o zi, mai alaltăieri, îl găsesc sigilând un plic și având pe masă la dreapta un teanc de scrisori sigilate gata; la stânga, îl așteptau altele, spre a fi supuse aceleiași operațiuni. Mă intrigai în sfârșit, și-l întrebai ce face.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s