Moment istoric: realitatea.net, prima transmisiune în direct de la apocalipsa zombie

Oamenilor,

Trăim în timpuri în care se scrie istoria jurnalismului și nici măcar nu avem bunul simț să recunoaștem asta. Mai mult, presa românească se află în avangarda istoriei jurnalismului și noi ne facem că plouă. (Numai asta ne-a mai rămas, pe căldurile astea.) Dar până aici. Ajunge. Cineva trebuie să recunoască meritele presei românești și, cum noi suntem cineva, să purcedem la recunoscut. Dar, mai întâi, să repetăm nițică istorie.

În 1993, un ziar pe nume Evenimentul Zilei anunța cu mare veselie faptul că, în 28 septembrie, și în Pașcani pe deasupra, o găină născuse doi pui vii. Trecută cu vederea impardonabil de forurile superioare ale jurnalismului mondial, dezvăluirea a fost confirmată de BBC după doar 19 ani, doar că diletanții de la BBC au confundat Pașcaniul cu Sri Lanka. Normal. Pentru că există, după cum știm, o conspirație mondială, ba ce zic eu, cosmică, ce ne împiedică pe noi, românii, să câștigăm premiul Pulitzer, premiul Nobel pentru orice și Cupa CONCACAF. Știm asta de milenii, și răbdăm cu capul plecat, că așa sunt puii de daci, blânzi și pașnici, lasă de la ei numai să fie pace în lume.

Însă și această inerție pacifistă trebuia să aibă o limită. Și această limită a fost atinsă, iar mândria românească s-a burzuluit decisiv, într-un mod care nu va mai putea fi ignorat de nimeni vreodată. Rezultatul s-a făcut văzut astăzi, sub forma următoarei știri de pe Realitatea.net, pe care o decupez și lipesc ca atare, pentru că altfel aș comite o blasfemie. Așadar:

(Print screen de pe minunatul site de știri galactice, făcut astăzi, 29 iulie 2013, la ora 14:36)

Așa deci. După cum ne-a obișnuit, Realitatea.net se găsește mereu în mijlocul celor mai fierbinți întâmplări, pentru a ne ține la curent cu ele. Evident, apocalipsa zombie a început, iar realitatea.info o transmite în direct.

În ziua în care CNN va descoperi, la rândul său, că un mort și alte patru persoane au fost rănite într-un accident de mașină… Oamenilor, în ziua aia ne vom răscula. Pentru că nu se poate. Cât o să mai răbdăm să ne fie subminată valoarea și să fim plagiați cu nerușinare de agenturili străine? Ziua aia va rămâne, inevitabil, în istorie. E posibil chiar ca, în acea zi de vajnică amintirile pentru Fundațiile jurnalistice Asimov-style care vor fi înființate de români prin tot Universul ca formă superioară de protest la adresa nerecunoașterii adevăratelor valori, Dan Voiculescu să se prezinte la DNA cu ambele lentile în ochelarii de soare. Moment în care, firește, vechiului Univers decrepit și depășit de evenimente nu-i va mai rămâne decât autodistrugerea. Păcat. Era în stare uneori de înghețată bună.

BIAS 2013 sau despre când te bucuri că cineva face tot ce nu se poate ca să te omoare

Oamenilor,

După cum am uitat să vă mai anunț anul ăsta, ieri a fost Bucharest International Air Show 2013. Motiv pentru care ziua a debutat, ca niciodată sâmbăta, la ora 10, cu mine încercând să asasinez telefonul care suna ca să-mi amintească de faptul că într-un sfert de oră începea prima chestie pe care chiar voiam s-o văd. Baltic Bees, și noroc de zborul de seară. Dar să luăm lucrurile în ordine.

Subsemnata, Petronia Marcs, declar că am două Crăciunuri pe an, unul odată cu toată lumea, în decembrie, și unul odată cu numai o parte din lume, în iulie. Când niște oameni fără nici un pic de respect pentru gravitație, legile zborului și fizicii și tahicardia altora provoacă niște mici infarcturi altor oameni, care nu au nimic împotrivă. Ba chiar se bucură și suportă, în acest scop, niște călduri ucigașe, la care altfel nu s-ar expune pentru nici un alt motiv pe planeta asta.

Am năvălit așadar din pat direct în geantă, după care m-am înlocuit în zisa geantă cu niște cremă anti-homar-uman, cu o sticlă de apă și cu pițigoiul Peracle. Înșfăcând cheile de la boxă, apoi pe cele de la terasă și după încă cinci încercări pe cele ale casei, și spălându-mă pe față în acest timp cu cealaltă mână, am zbughit-o pe ușă la ora 10 jumate.

La aeroportul Băneasa, locul faptei, am ajuns, firește, pe la ora 12. Pentru că autobuzul 205 vine mai rar decât actele filantropice ale BOR. Izbindu-mă de toate avioanele expuse între intrarea de la hangarul de expoziție și scenă, fiindcă pe cer făceau deja tumbe Hawks of Romania, am reușit să mă opresc într-un loc în care să nu mă transforme soarele în cenușă. Orice loc ar fi fost potrivit pentru asta, ce-i drept, pentru că purtam pe cap o umbrelă de plajă deghizată în pălărie și fixată de nădejde cu holzșuruburi.

Din fericire pentru unii participanți la eveniment și pentru prezentatorii lui (dacă numele Pavel Bartoș vă spune ceva, poate vă întrebați mai abitir ca mine ce dracului căuta omul ăla acolo. Eu am început să mă întreb prea târziu), până s-au oprit Hawks din ignorat legile zborului eram deja îngropată în asfaltul pistei până la glezne. Și mi-a fost prea lene să mai fac ceva în privința asta, mai ales că decola între timp Luca Bertossio, iar inumanii de Iacări Acrobați se pregăteau să ne omoare iar. Că tot am zis de el, Luca Bertossio este un campion mondial de planorism care arată într-un fel de cere pumni. Odată ce ajunge în aer, însă, pumnii ți-i dai tu, adică eu, care constați că nu orice copil de 24 de ani care arată ca un hipster exasperant știe doar să butoneze un iMuie și să poarte, cu un aer atotștiutor, pălăriile lui bunicu-său. Unii știu să facă așa ceva, adică o jumate de opt cubanez. Cu un planor (hint: aparatul de zbor e de căutat la unul din capetele dârei de fum, întotdeauna).

În fine, long story short, Jurgis Kairys nu e om, ca de obicei, iar zborul de seară al BIAS este ceva care merge foarte bine cu niște nori apocaliptici și câteva picături de ploaie. Fix 10, de altfel, dar suficiente pentru ca turma de vajnici admiratori ai aerobaticii să-și pună scaunele de plastic pe cap și s-o tulească în direcția parcării, pentru a se întoarce la fel de turmește trei minute mai târziu, când a trecut furtuna. AlphaJets sunt niște avioane foarte mișto, Flying Bulls nu sunt nici ei foarte normali la cap și Baltic Bees, chiar dacă nu sunt Turkish Stars sau Frecce Tricolori de anul trecut, sunt totuși niște cetățeni complet săriți de pe fix. Însă motivul pentru care la anul trebuie să veniți la zborul de seară al BIAS este simularea de luptă a Air Bandits (=Jurgis Kayris +Iacării). Poate să nu-ți placă Du Hast a celor de la Rammstein deloc, poți să consideri, ca mine, că Aces High de Iron Maiden ar servi mult mai bine scopul și ideea, însă niște avioane care fug unele după altele de parcă viața lor ar depinde de asta și trag cu artificii în loc de rachete sunt ceva ce trebuie văzut măcar o dată în viață. La fel cum trebuie văzut Jurgis Kairys solo. Cu ochii mari și gura căscată, că așa te uiți la un om pentru care catalogul ARESTI (Biblia și Patul lui Procust al aerobaticii competiționale) nu mai înseamnă de mult nici măcar un reper de ignorat. La fel ca și gravitația sau G-urile.

Acum, am dezbătut câteva ore în capul meu dacă să vă pun o filmare cu chestia asta din final sau nu. Am decis, firește, să pun două. Camera pierde focalizarea destul de des, că lumina era indecisă rău, iar avioanele la care se uita erau mici și se mișcau repede, ale dracu. Dacă înțelegeți ceva din ea, înseamnă că nu trebuie nici să vă explic ce caută alarma antiaeriană într-o joacă de-a bătaia. Și pentru că WordPress e porc și nu mă lasă să pun video ca toți oamenii, am bătut la ușa unui cont de YouTube până mi le-a primit acolo. E posibil să-i fi promis clătite. Șșșșt.

Concluzia BIAS 2013? Sunt două, firește. 1: prezentatorilor și tuturor vorbitorilor evenimentului trebuie să li se bage în cap că ar fi de evitat folosirea excesivă a formulării „la BIAS”. Limba română e o curte suprinzător de mare, se poate. 2: muie MApN. N-avem bani de kerosen pentru demonstrații aeriene, dar avem bani de prostii și mizerii politice și de afaceri. Ok.

Liniște și pace

Babelor,

Poate că asta este ultima mea postare pe blogul ăsta. Sau poate că nu. După cum se poate observa din poza de mai jos, am ajuns în rai:

Acesta constă dintr-o curte aflată în satul 2 Mai și un ibric fără fund. Ce nu se vede în poză sunt vântul care adie dulce și pisica grăsuță care doarme sub masă. Nici sfinții Palindrat și Etaloniu nu se văd, pentru că s-au dus la bucătărie să facă niște vinete, iar sfânta Salatia caută două pachete de cărți de joc ca să punem de o canastă.

Localnicii de aici m-au asigurat că pot rămâne o eternitate în fix aceste condiții și, până una-alta, am acceptat oferta lor.

Vă pup,

Rhetta

PS: sfântul Aricius mă roagă să vă spun că nu mai sunt locuri până în 2019, așa că să fiți grijulii.

Revista presei: știri îngrijorătoare din județul Vaslui

Oamenilor,

Ne-am obișnuit să considerăm județul Vaslui capitala sărăciei, a capetelor despicate cu scurtături smulse din garduri și a violurilor de babe, din țara asta a sărăciei, a capetelor despicate cu scurtături smulse din garduri și a violurilor de babe. Parte din vină pentru status quo o poartă știrile de la ora orice oră, care consideră fiecare cafteală la cârciuma unui sat de care n-au auzit nici locuitorii lui o știre de interes național. O altă parte din vină o poartă realitatea locului, care este aproape uniform mai tragică decât reușesc să o facă să pară știrile de la orice oră, cu cameramanii lor alergând bețivii satelor prin șanțuri și cu domnițele intervievând babe care încă cred că o lumânare uitată de la Înviere prin vreun sertar de bufet cu farfurii prăfuite are o putere de viață și de moarte asupra grindinei. Încă o halcă din vină o poartă oamenii locului, care sunt cum sunt, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti, vorba lu’ nen-tu Ispirescu. Un rest din pie chart-ul vinei este revendicat pe merit, de exemplu, de unele bloguri de umor care și-au transformat fauna județului Vaslui în sursa de subiecte pe vreme de criză, făcându-i pe uneori siniștrii locuitori ai zonei un adevărat brand de țară, doar că sub formă de meme, nu de frunză.

Ok. Acum, că am terminat de înșirat atracțiile turistice ale pitorescului Vaslui (a propos, dacă veniți dinspre Neamț și treceți prin Dealul Mărului să nu vă pună dracu să opriți mașina noaptea. Dacă v-ați lovit de o vacă plasată strategic în mijlocul drumului, scoateți picioarele prin caroserie și keep going, Flintstones style), să vedem ce altceva se mai întâmplă în această minunată rezervație naturală.

Păi se mai întâmplă că, sătui de stereotipurile pe care o țară întreagă li le pune în cârcă, vasluienii s-au enervat și s-au scuturat o dată, de două ori, de trei ori, ca voinicul din poveste. Așa de bine s-au scuturat, că au scos la iveală niște ciolane. Nu ale lor, că nici chiar așa de bine nu s-au scuturat, și nici ale vecinului dispărut misterios acum un an, că Baltagul se întâmpla în alt județ. Au produs în schimb, cu surprindere, niște ciolane vechi de 10-11 milioane de ani, pe care le-au cedat unor oameni cu capul mare, după ce au observat pe cale empirică imposibiitatea producerii de ciorbă din ele.  Neavând ceva mai bun de făcut, cititorii de oase vechi au întors ciolanele cu pricina pe toate părțile și au dedus că, acum 10 milioane de ani, Vasluiul era o savană populată cu chestii ucigașe, mari și rele. Care chestii, odată cu savana din jurul lor, au dispărut, după cum putem observa pentru că nu le vedem la știri, că altfel nu ajunge nimeni prin Vaslui. Poftim, oamenilor, infirmare a unui stereotip național nedrept. Atâția ani o țară întreagă a râs de Moldova și de vasluieni că sunt imaginea lenii și sărăciei pe pământ, și când colo, oamenii au reușit să transforme o savană populată de tigri cu colți sabie și alte fiare apocaliptice în niște dealuri domoale și trei găini pe km. pătrat. Au făcut hienele soacre, gazelele neveste (uneori, din graba de eficiență, chiar au sărit peste etapa antropomorfizării) și tufișurile păduri. Că au dispărut și astea între timp, e altă poveste, care ține tot de super-eficiență, de fapt.

Așa că să mai zică cineva că Vasluiul e capitala rușinii din țara asta. De fruntaș ce s-a ambiționat să fie, județul și-a mâncat sau exportat toate resursele (mai ales pe cele umane) și acum, rămas fără materie primă, clatină din cap compătimitor către reproșurile venite din partea tuturor, ca unul care știe mai bine cum stau lucrurile.

Și pentru că chestia asta nu se putea opri aici, vasluienii au pus și de-o așezare din sec. IV. Omenească. Un fel de sat, adică. Rămânând fără prea multă treabă după ce au terminat de transformat peisajul și fauna zonei, oamenii s-au apucat de citit seara, la un pahar relaxant de țuică. Material pentru dezbaterile ulterioare, care, după cum martore stau știrile de la orice oră și babele satului, pot să devină uneori destul de aprinse. Așa-i cu intelectualii ăștia. În fine, ideea e că vasluienii au sesizat o problemă majoră a arheologiei românești, anume sărăcia materialuiui antic târziu – medieval timpuriu, problemă pe care au remediat-o prompt. Cum? Cu sapa. Doar că mai puțin sub forma înfigerii ei în craniul unui interlocutor și mai mult sub forma unei tabere internaționale de arheologie, care a venit să omoare babele satului de indignare că n-au vacile unde să mai pască de studentele astea cu pantaloni. Și încă scurți!

Rezultatul este notabil și riscă să răstoarne ideea unei savane pline de dihănii malefice mai ceva ca Australia, idee cu care de-abia ne obișnuiserăm. Nu că-i păcat? Scoțându-și oamenii în teren și punându-i la treabă, Muzeul de Istorie Vasile Pârvan din Bârlad atentează, nici mai mult nici mai puțin, decât la mentalitatea națională. Mai rău chiar, oamenii au tupeul să fi încercat timp de un deceniu să facă asta, în mod consecvent, că așa li s-a năzărit lor: că dacă găsești două cimitire vechi pe o rază destul de mică e musai să fie prin zonă și ceva așezare care să le fi aprovizionat cu locatari. Asta e deja subminare a siguranței naționale că de capul județului Vaslui nu e nimic. Deja televiziunile au fost forțate să transmită că în județul Vaslui nu doar că există niște oameni care insistă timp de un deceniu să-și facă treaba (pe banii lor, în mare parte), dar mai conving și niște copii străini din 10 țări să-i ajute. (De lene, normal.) Ce urmează, vă întrebați? Mai ales că ăștia zic că intenționează să se țină în continuare de prostii. Dracu știe. Dacă am trăit să vedem ziua, ba chiar zilele, în care presa povestește și altceva decât crime și violuri din Vaslui, eu una vă jur că nu știu pentru ce trebuie să ne pregătim. Pentru orice, probabil. Te pomenești că o să aflăm în curând și că fotbalul nu e singurul sport din Univers.

God save the queer: nașpeta de Middleton a fătat

Suratelor,

Cretinismul omenirii nu mai cunoaște limite. A trecut de pragul dincolo de care se mai putea face ceva. Imposibil de prezis chiar și de marele Nostradamus, iată însă că făgașul nimicniciei ne-a mai încăput un pic în matca lui de pucioasă:

Astăzi – sau ieri, sau mîine, ce contează – doi nimeni au dat naștere unui copil. Dar pentru că unul din ei e descendentul unei coroane, fie ea și britanice și pentru că morbul creierelor spălate și-a atins masa critică, s-a întîmplat în așa fel că vestea a ajuns și la noi.

Dar cine anume ne-a comunicat-o, atenție? Păi nimeni alții decît niște nulități desăvîrșite, lipsite de alte preocupări afară de a plăti niște chirii exorbitante cu solda încasată pentru a menține optimismul în bășitul regat: Copilul s-a născut. Mama rîde. Tatăl are pula mare. Bunica regină s-a pișat pe ea. Acestea sunt titlurile la care îi mai inspiră mințile de euglene verzi, îndobitocite de atîta facebook și bună cuviință.

Să ne temem prin urmare că o eventuală recrudescență a barbarilor ar șterge de pe fața pămîntului națiunea care a dat civilizația adevărată, fotbalul și pe Beatles? Văzînd slugărnicia cu care The Sun și-a ajustat titlul ca să cadreze cu Marele Eveniment, aproape, aproape am spune că nu. Să vină noii vizigoți cu bărbi și turbane să-i șteargă de pe fața pămîntului, doar-doar s-o naște copilu cu burkha și nu i-om vedea fața la care ne obligă marea înțelepciune a presei.

În fine. Rog să-mi scuzați tonul poate un pic aprins, poate un pic fumegînd, dar recunoașteți și voi că – în vorbele tovarășului – nu trebuie precupețit niciun efort ca să ne menținem sănătatea mintală. Știu, e infantil și nu ajută la nimic, dar trebuie să ne putem păstra dreptul de a arunca cu căcat în acești labagii dacă nimeni altcineva n-o face.

Altfel, ca să mențin diatriba pe care o merită star-systemul regal și pentru care evident că bietul făt n-are nicio vină, declar că kopilu are greutatea normală deși e plin de căcat, cu tot cu pula sculată are un metru înălțime, iar primu lucru pe care l-a zis cînd a ieșit din găoace a fost: God save the queer!

De ce? Păi pentru că văzînd caricatura pe care a ajuns s-o reprezinte Familia, a ales singura cale în viață (și cur) care-i mai rămîne.

In poză, în exclusivitate, Copilul. Să recunoaștem, arată cum trebuie având în vedere cetățenia (și proprietățile) de la care se revendică mai nou băboiul de Charles:

Till T-Rex do us part (part idiot, part nitwit)

Oamenilor,

Cu ochii mei ageri îndreptați vulturește asupra internetului, observ în ultima vreme o tendință în fotografiile de nuntă, chiar mai îngrijorătoare decât fotografiile de nuntă sau nunțile în sine. Știți povestea: doi oameni care în maxim trei ani o să ajungă să se suporte cu eforturi și sacrificii de vaze se hotărăsc, printre certuri legate de meniuri cu pești de care n-a auzit nimeni și haine care costă cât un mic apartament în Paris, că vor ca cel mai important moment al vieții lor (pentru că e singurul, nu de alta) să fie imortalizat în poze. Cu cât mai artistice și mai abile în a ascunde grimasele produse de faptul că din picioarele miresei au mai rămas două metatarsiene și jumătate, precum și disperarea mirelui, fugărit de nașa beată și de mătușa libidinoasă a proaspetei consoarte cu acte prin toată sala de bal, pentru încă un dans lipicios, transpirat și sclipicios, cu atât mai bine. Trebuie să existe ceva de pus pe Facebook, ca să poată da like prietenii care au avut nesimțitul simț de conservare de a nu călători sute de km. pentru sarmale de somon pătrat în foi de puță de papagal și open bar cu două varietăți de vin din care există una, trei cocktail-uri cu scuipat și jumătate de sticlă de whiskey. (Asta din urmă, ce-i drept, ar putea fi și meritul unchiului despre care nu știe nimeni cine și al cui este.)

Deci pozele de nuntă sunt importante. Cruciale. Esențiale. Cum altfel ai putea să-i faci pe ăia care au avut tupeul de a fenta zbânțuiala diformă în jurul plicului discret și frumos decorat de pe masă să se simtă prost că au ratat toată distracția (și că se fac că nu s-au inventat PayPal, cecurile și MoneyGram)? În plus, peste ani, după ce s-au terminat toate vazele, farfuriile și scaunele din casă, e bine să ai la ce să te uiți nostalgic, cât aștepți, pe canapea, să vină comanda de iatagane și actele de divorț.

Așa au apărut, deci, ședințele foto de nuntă, la fel de elaborate ca și alea ale revistei Vogue, doar cu mai multe fumuri și mai puține fotomodele. Ca orice lucru normal abordat anormal (cum ar fi mobila, mâncarea și hainele), și aici moda impune alegeri din ce în ce mai bizare, care se schimbă odată cu sezonul. Observ cu îngrijorare, deci, (mint, dar e pentru efectul retoric) că anul ăsta moda fotografiilor de nuntă e să pui nuntașii să-și testeze calitățile actoricești și atletice, mimând că sunt urmăriți de o cohortă de monștri sau că s-a întâmplat vreo altă calamitate eroică. De parcă nu ajungea că trebuiau să mimeze că puiul e masticabil și tortul comestibil, iar muzica e fix ce trebuie și pantofii nu-i strâng.

Cu alte cuvinte, nu ajungea că-i pui pe toți să joace într-un film Disney în care tu ești prințesa (am întâlnit fix un tip foarte preocupat de pozele de nuntă la viața mea, și ghiciți cum îl cheamă pe cel cu care s-a căsătorit). Mai nou, repertoriul se diversifică, la filme de acțiune și thrillere cu extratereștri. Vă prezint câteva exemple, ca să nu credeți că inventez chestii. (La cum pun botul oamenii, mi-ar fi plăcut să fi inventat asta, recunosc.)

Avem varianta deja devenită clasică, nuntașii urmăriți de T-Rex. Pentru că, nu-i așa, dacă istoria n-a lăsat acest eveniment atât de pasionant să se întâmple, pozele de nuntă trebuie să facă dreptate:

Mai sunt și cele cu zombies, normal. Pentru că fără zombies, în ultimii trei-patru ani, nu faci nimic în viață. În asta sau ailaltă:

Să nu uităm de restul panopliei de pericole: roboți, extratereștri și o mascotă gonflabilă uriașă, de care lumea, deși nu scrie pe ea Hindenburg, pare de-a dreptul terorizată:

Nu putem ignora nici varianta eroică, în care fericitul cuplu încearcă probabil să transmită tuturor celor care o să vadă pozele (și vor fi sute, stați liniștiți) emoția începerii unui drum împreună, cu livretul în dinți. Chestie care, nu-i așa, e cam ca plecatul la război.

Eu mai propun câteva teme, ca să nu lăsăm moda asta să moară prematur, înainte să ne arate tot ce poate despre oamenii pe care riscam, altfel, să-i considerăm aproape normali la cap: jocul ielelor (cu avantajul că mirele își va da astfel arama pe față de la început și, în plus, există șansele ca soacrele să amuțească), the attack of the fire dildo (nu e nevoie de explicații, sper), invazia păianjenilor păroși, Hitler pe LSD înarmat cu pistoale cu acid. Trebuie să recunosc, însă, că o reeditare a ciumei bubonice mi se pare cea mai promițătoare și cu mai multe șanse de a impresiona publicul.

Mi se pare normal că toți oamenii nemulțumiți de viața lor simt nevoia să-și imagineze că au un trai atât de interesant (fie și într-o lume paralelă) încât s-ar putea face oricând un film după el. Sau să se imagineze ca eroi în filmele altora. Dar moda asta mi se pare cea mai bună dovadă că n-a auzit nici dracu pe afară de noul val cinematografic românesc, în care poezia mâncatului de ciorbă și a altor lucruri mărunte de zi cu zi tronează și invită la meditație. Ceea ce e, trebuie să recunoașteți, destul de trist.

Motiv pentru care mă duc să tai o ceapă.

A, pozele-s de-aici.

Wishful thinking by Petronia Marcs, sau azi la piața Matache, mâine-n toată țara

Oamenilor,

Am mâncat o algă. Verde. Bună.

Dacă vă așteptați ca dezvăluirea asta să ducă la o poveste care să explice absența mea îndelungată, despre cum alga era localizată, împreună cu mine (să mănânci ceva presupune, încă, prezența în același spațiu și timp cu ceva-ul) în Oceanul Indian, iar eu pluteam pe un flotor de hidroavion, în largul unei insule părăsite, de pe care m-au cules apoi peste o lună niște pirați somalezi în speranța că o să primească ceva bani pe mine (într-un fel sau altul), și despre cum, în consecință, acum trei zile am andocat prima navă de pirați somalezi intrată vreodată în portul Constanța, nu. Asta e. Poate data viitoare.

În schimb, o să vă povestesc altceva. Acum trei zile, eram prin piața Matache, să vând un pirat somalez, dotat cu un papagal (ce clișeu!) și cu alte chestii care îl fac dezirabil pe anumite piețe ale muncii. La Piața Muncii era însă ocupat, de asta ajunsesem în Matache. Cum mă plimbam eu pe-acolo cu Sekamba de lesă, privirile agere (e incredibil ce se poate întâmpla când îmi amintesc să nu-mi șterg ochelarii cu cârpa de vase) mi-au căzut pe o chestie care m-a făcut să-mi dea lacrimile. Nu atât pentru că nu mi-am șters ochelarii cu cârpa de vase, ci cu cea de geamuri, îmbibată cu Ajax universal spray. Ci pentru că ceva-ul era ceva ce pusesem pariu că nu o să trăiesc să văd vreodată în zona pieței Matache, în special în partea din dreapta a Căii Griviței, cum vii dinspre Gară spre segmentul populat de prostituate după ora 21. Acel ceva era nici mai mult (și nici mai puțin, mai important) decât o dovadă de civilizație. Și cum pusesem pariu că nu o să trăiesc să văd asta acolo vreodată, am doar două opțiuni: să mor sau să accept că am pierdut pariul și să plătesc. Nici nu știu care din ele e mai scumpă. În fine, o să mă ajute pițigoiul Peracle să mă hotărăsc. Are o mare bucurie în a-mi sugera modalități de auto-căsăpire, ceea ce rezultă de fiecare dată în reducerea rației lui de hrană și în împuținarea, ca urmare, a câinilor din jurul blocului.

Să vă prezint și vouă motivul pentru care o să trebuiască să cedez cuiva podgoria mea din Reims și, mai rău, crama de acolo. Păcat că omul va muri complet accidental la scurt timp după asta și o va lăsa pe madame Cliquot văduvă a doua oară, dar deh, viața e tristă și scurtă și se termină întotdeauna prost. Motivul, așadar, e ăsta:

Adică un anunț din partea unor oameni cel mai probabil nu din specia care mănâncă mic dejun continental cu London Times sau Le Figaro în mână pe iPad, în timp ce ascultă Ceaikovski, ci din aia care mănâncă la micul dejun semințe, în mână cu un iPad pentru care să zicem doar că nu ei au plătit, ascultând… na, ați fost și voi pe la piața Matache. Ceva ce bunii noștri vecini personali, în teorie mult mai civilizați și mai bine educați (măcar prin eforturile noastre susținute de accidente misterioase, dacă nu altfel), nu nimeresc să facă aproape niciodată atunci când organizează parastase. Motiv pentru care, când am pus un anunț similar acum ceva timp, ca să nu se mire nimeni dacă-i pică în cap de pe terasă o babă beată, lovită de gravitație  în toiul unei acrobații pe care cu ani înainte o efectua cu succes la Cirque du Soleil, m-am pomenit cu toți năvălind ciorchine la băutură gratis. Din fericire pentru mine și pentru preoții parohi ai cimitirelor Bellu catolic, ortodox, și Ghencea militar, pițigoiul Peracle e carnivor.

Acum vă rog să mă scuzați, trebuie să încep să injectez o armată de sticle de șampanie cu polidin (au răcit în cramă, săracele) și să corectez echilibrul unei chei de boltă. Tot dintr-o cramă, culmea.

Cu sloganu’ la psihiatru. Azi: BRD/Mastercard

Babones,

Cumva, undeva, sunt convinsă că are loc competiția „Cel mai oligofren copywriter” din România. Așa cum știm, acest titlu a fost revendicat ani în șir de brandul Dedeman, adică de agenția care deține acest brand în portofoliu. Iată însă că invincibilitatea respectivului copy trebuia, nu-i așa, să cunoască un sfârșit. Tanaaa:

Sigur, asta ne aduce aminte de celebrul Fabulospirit, uitat pe nedrept, poate, în ultima vreme. Iată însă că struțocămila gramaticală lovește din nou, pentru că, să recunoaștem: asta e soluția salvatoare atunci când vrei să pleci naibii de la birou pentru că s-a făcut 6 și nesimțitul ăla de director de creație încă mai are tupeul să-ți ceară un concept creativ.

În concluzie: RUȘINE BRD!!! Știam eu de ce am renunțat să mai am cont la voi încă de-acu zece ani.

P.S. – Și fata aia de ce ține un porc în mînă?

Surorile Marx nu recomandă:

Strănepoatelor,

La îndemnurile unor persoane apropiate, chiar de pe acest blog, am fost azi la Roaba de Cultură, în Herăstrău. Locul e mișto, m-a câștigat din prima, că au șah cu piese din alea de un metru, bedminton și se stă pe iarbă.

Dar cum-necum, a apărut și o problemă. Adică pe scenă, că locul are și o scenă, era Bogdan Hrib, care citea o pagină din Bogdan Teodorescu.

Ok, aici avem încă o problemă, pentru că, nu-i așa, cine-i unul și cine-i altul. Adică hribul e o ciupercă, dar în cazul de față e vorba de un domn care insistă foarte mult pe faptul că e scriitor, deși talentul nu-l recomandă. Omul e ilizibil, literar vorbind. A, că în afară de asta mai are și editura Tritonic, iar nu prea înseamnă mare lucru, pentru că nu scoate cine știe ce titluri.

Cât despre Bogdan Teodorescu, dacă ne-am uitat la televizor acum vreo cinci ani, știm că e un analist politic, nicidecum un scriitor. A, că scrie el niște romane vag politice, pe care evident că nu i le publică decât editura Tritonic, iar nu contează. Cât despre talent, a fost mai mult decât elocvent episodul de când cu salonul de carte de la Paris, cu boicotul împotriva lui Marga. Adică la Paris fuseseră invitați simultan, el, Bogdan Teodorescu și Petru Cimpoieșu. La care Cimpoieșu a fost foarte clar, zicând ceva de genul, ce să caut eu la Paris cu Bogdan Teodorescu? Să vorbim despre literatură? Ce să vorbesc despre literatură cu Bogdan Teodorescu? Nu, mulțumesc.

No comment. Mai lipsea să apară azi, în Herăstrău, alt personaj de talia celor doi și anume Stelian Tănase, care nu vrea să înțeleagă că nu-l recomandă condeiul decât ca gazetar, nimic mai mult. Stelian Tănase asta este și va rămâne – un gazetar.

Deci cum facem Roaba de Cultură, cum procedăm? Sau v-ați intitulat Roaba de Cultură tocmai pentru a ne sugera ce anume din cultura română să transportăm cu roaba la gunoi, pe ultimul drum, că nu e foarte clar?

Mulțumim.

Surorile Marx recomandă:

Babones, babones,

L-am găsit pe cel mai tare scriitor din lume. De departe. Îl cheamă Carlton Mellick III, trăiește în Portland și arată cam așa:

El este autorul a peste 40 de cărți cu titluri precum: Baby Jesus Butt Plug, Barbarian Beast Bitches of the Badlands, Menstruating Mall, Razor Wire Pubic Hair, Ultra Fuckers, Zombies and Shit, War Slut etc. etc. etc. etc. etc.

Iată și câteva coperte, ca să vă trezesc apetitul:

Pentru cei care vor să se delecteze și cu restul de creații ale acestui om, site-ul este aici.

Iar dacă încă nu mă credeți că e foarte, foarte bun, iată cum începe The Morbidly Obese Ninja. Citiți și învățați!

The ninja hadn’t always been morbidly obese. He was once a firm, muscled warrior with the agility of a cat. But something happened to his eating habits that changed him. He started eating triple-triple cheeseburgers, glazed crème-filled donuts by the dozens, meat lovers deep-dish pizzas with garlic butter dipping sauce, goat cheese quesadillas wrapped around meatball sandwiches, chili-cheese tater tots topped with avocado egg rolls and ranch dressing, corndogs, candy bars, sausages, and mayonnaise. He ate everything with mayonnaise.

They called him Basu.

He was like a large black blimp overshadowing the moon as he dove from the sky onto the city of Neo Tokyo, California. His massive belly spilled out of his shinobi shozoku ninja outfit. Folds of fat rippled through the wind as he drew his iKatana from its scabbard and pointed it down at the rooftop of the Kakera Corporation building.

Five ninjas waited for him there. They jumped out from windows and from behind potted plants, swords in hand. They wore business suits beneath their black hoods, the Kakera company logo centered their ties.

Basu landed like a meteor, crushing a twenty-foot crater into the roof of the building. Two of the Kakera ninjas wavered in the impact, giving Basu an opening. His electronic katana left a blue trail of light as it sliced through their heads.

As the blood showered across the rooftop, the other three ninjas leapt into the air and flew at Basu from different directions. Basu deflected two of their attacks, then slammed them with his titanic belly, knocking them backward. His mass of flesh rumbled the building.

The third ninja struck him from behind, but Basu caught the blade between two rolls of fat. The ninja couldn’t pull his sword free. Basu turned his head and glared at him. He shifted his weight, breaking the Kakera’s iKatana in half, and then he split him down the middle. A geyser of blood sprayed into the moonlight.

Basu eyed the remaining two ninjas. He flipped through function modes on his iKatana, rolling the mouse ball on the handle with his thumb and right-clicking to get into information extraction mode.

The ninjas nodded at each other and then attacked. As Basu defended their strikes, his iKatana hacked into the CPUs of their swords, spider-crawling their databanks. The Kakeras attempted to hack Basu’s iKatana as well, but they were unable to get past his iron-tight firewall.

As soon as he had sufficiently hacked each of the ninjas, Basu put all of his weight into a single attack. The Kakeras quickly switched their swords into full shield mode, but it was of no use to them. Even though they blocked his attack, Basu’s blow was so powerful that it knocked them clear across the rooftop. Their bodies smashed into a brick wall. One of them went limp and fell to the ground. The other hit the wall so hard he became embedded in the brick.

Blood streamed out of the Kakera’s broken body as the obese ninja shuffled toward him. The wounded man tapped at a mini-keyboard on his iKatana, trying to relay information back to his boss via email, but before he could click send Basu’s blade stabbed him through the heart. The morbidly obese ninja stared into his enemy’s eyes as the life drained from him, and twisted the sword slowly between his ribs.

Before Basu gained all the weight, he was the deadliest corporate ninja in the electronics industry. After his weight went over 700 pounds, he also became the meanest.