Update la repertoriul de blesteme al Surorilor Marx

Oamenilor,

Am găsit noua urare de făcut celor care mă enervează suficient de mult încât să văd roşu şi să vreau să văd şi mai mult roşu.

 Până acum, printre blestemele mele preferate se numărau împachetările cu miere şi furnici-glonţ, înecarea în smoală, waterboarding cu căcat şi epilarea genelor cu ceară de urechi.

Dar nu.

Toate astea au devenit masaj cu pisoi de-o zi în comparaţie cu Armageddon-ul care se întâmplă acum în jurul meu în timp ce eu, ghemuită într-un adăpost pe care mi l-am încropit în grabă din nişte foi de polistiren, folosesc ultima fărâmă de viaţă din laptop ca să vă scriu aceste rânduri. Da, fix ca-n război, şi vă rog să mă credeţi că amintirilor ăstora chiar nu le duceam dorul, mai ales că verişoarele mele au obiceiul să folosească grenade şi rachete sol-aer adevărate de 1 Decembrie, 4 iulie, 21 septembrie şi cu alte ocazii din timpul anului care aduc media la cam una din două seri.

Totul a început acum câteva luni (imaginaţi-vă un duet de flex şi ciocan pe fundal, pentru atmosferă). Mai precis în februarie, când, trebuind eu să plec la un vernisaj şi deci iau o formă măcar relativ umană, am avut surpriza de a mă spăla simultan pe dinţi (intenţionat, din robinet) şi pe cap (neintenţionat, din tavan). N-am apucat să apreciez cum se cuvenea cadoul, că chiar trebuia să plec, în schimb am apreciat din plin continuarea sa, pe care am găsit-o când m-am întors, sub forma a un metru pătrat de var plutind într-o baltă de vreo 10 litri de apă, în mijlocul băii. Lacul Lebedelor se lăfăia la mine-n baie, iar eu trebuie să recunosc că de data asta i-am dat aplauzele cuvenite, plescăind cu cizmele după telefon şi chemând instalatorul.

După lupte seculare cu ţeava pluvială, care au durat vreo şase ore, rezultatul a fost că în cinci luni am mai făcut duş cu apă din tavan doar de două ori, când a plouat chiar cu nesimţire. Ceea ce am apreciat, dar nu suficient de mult încât să nu dau prioritate duşului obişnuit. Motiv pentru care acum câteva zile au debarcat la mine-n casă cohorte de cetăţeni înarmaţi cu ciocane, flexuri, bormaşini, cleşti, lanterne şi un tanc (?), care s-au apucat să umple de moloz cu extremă eficienţă fiecare orificiu de respirat al fiinţelor vii de pe o rază de 2 km. Cu noroi au umplut doar podelele, cada şi chiuveta (la WC am pus capacul, nu de alta). După ce am aflat, succesiv, că trebuie spart tot tavanul băii, apoi că nu trebuie spart tot tavanul băii, apoi că trebuie spart tot tavanul băii pe lung plus cel al holului pe lat, apoi că ţeava e plină cu smoală (?), deci trebuie spart tot tavanul băii cel puţin, apoi că nu există nici o metodă de a opri demolarea a practic juma de casă şi probabil a peretelui, pe lung, până la parter (vă amintesc că stau la etajul opt).

Moment în care m-am resemnat (după cum se aud ciocanul distrugând o porţiune de ţeavă şi o ploaie de moloz acompaniindu-l, înţeleg că sunt singura) şi am luat poziţia pe care v-o descriam la începutul acestei postări. Pe raza de lumină care se strecoară timid în adăpostul meu văd plutind un nor de praf, care se aşază vesel peste toate lucrurile din casă neacoperite cu folie sau nebăgate în dulapuri cu uşi etanşe. Curent nu mai am, că toate prelungitoarele au fost mobilizate pentru alimentarea diverselor aparaturi apocaliptice care se ocupă de distrugerea casei mele (şi, posibil, a blocului), centimetru pătrat cu centimetru cub. Mâncare am pentru vreo două zile, ceea ce e practic ca şi cum n-ar fi, pentru că o să-mi ia mai mult de atât doar să ajung până la uşa camerei în care stau acum, înconjurată de lucruri care altfel ar sta în baie, de unele pe care nu le recunosc (posibil să-şi fi adus careva din vecini butoaiele cu murături, înţelegând corect că locul se transformă în groapă de gunoi) şi de omniprezentul nor de praf.

Aşa că vă rog să mă credeţi că nu e un pas înapoi în ierarhia ororilor urarea „să ţi se-nfunde pluviala cu smoală pe toată lungimea băii!” E, dimpotrivă, un pas înainte, şi vă spune asta o babă acoperită de sus până jos cu noroi format din moloz şi transpiraţie. Şi pene. Iar pe folia care a încercat, înduioşător de inutil, să ferească chiuveta şi cada de dezastru, se aude picurând triumfător apă.

Anunțuri

LibraMed vs. ultima frontieră, game 1

Oamenilor,

Din lumea offline, unde cu toţii ajungem din când în când, courtesy of vreun Dorel înfigător de târnăcop în cablurile de curent, ţin să vă semnalez o chestie.

(Acest text va fi postat de pe un laptop care se dă pe un internet curgând din telefonul transformat în hotspot mobil, pentru că sunt genul de babă care face din astea. Asta în caz că aveaţi deja sughiţuri de logică.) M-am grăbit să vă lămuresc acest aspect pentru că nu vreau să faceţi supradoză timpurie de sughiţuri de logică – nu de alta, dar fix asta o să vă provoace şi imaginea următoare. În care vă rog să identificaţi ce anume e aiurea, dar aiurea rău, şi mai ales ce implicaţii are realitatea respectivă în ce priveşte inteligenţa a cel puţin doi oameni (unul din advertising şi unul din pharma). Oameni pe care, în lipsa unor termeni mai potriviţi, o să-i numim Microcreier şi Idiomegas. Merită din plin aceste calificative galactice, pentru că au inventat salvarea tuturor astronauţilor viitorului, pastila fără de care explorarea spaţiului cosmic nu va fi fost la fel.

DSC_9216

După cum vedeţi, avem de-a face cu două genii ale astrofizicii şi astrologiei, care şi-au dat seama că, dacă e să obţinem ceva rezultate din mineritul planetelor din sistemele solare învecinate (nici nu mai zic de cele ale ăstuia în care ne învârtim noi, că alea sunt practic în buzunarul nostru, ajunge doar să întindem mâna), trebuie luate măsuri serioase. Iar aceste măsuri serioase, în afara asigurării unei aprovizionări corespunzătoare cu batoane de ciocolată Milky Way şi conserve de fasole (care prezintă avantajul că pot fi folosite aproape simultan atât pentru mâncat, cât şi pentru propulsie), e musai să includă soluţii pentru supravieţuirea şi deplasarea pe corpurile cereşti cu atracţie gravitaţională mai mare decât cea terestră. După cum ştim cu toţii, dacă pe Neptun sau Uranus diferenţa ar fi sesizabilă, dar nu tragică, pe Jupiter deja am îmbulina-o, iar Jupiter nici măcar nu e o planetă mare în comparaţie cu altele. Dat fiind că praful de Olg pe care se va baza economia confederaţiei intergalactice cu centrul pe Pământ în anul 4592 se găseşte în cantităţi serioase mai ales pe planete pe lângă care Jupiter face figură de Mercur, înţelegeţi caracterul stringent al problemei şi, deci, importanţa istorică a soluţiei propuse de LibraMed: pastila care luptă cu supraponderabilitatea. Astronauţii eroi ai viitorului sunt salvaţi, dacă trecem peste cât de incomodă şi dătătoare de dureri de spate pare profesia de astronaut al viitorului, din ce văd în afişul ăsta.

Eu zic că, de acum înainte, nici măcar spaţiul nu mai e ultima frontieră. S-a terminat.

DEX-ul e ultima frontieră.

Baricadă?

Îhî.

(PS & disclaimer: Eu înţeleg că, din punct de vedere strict fizic, termenul poate fi considerat ca aplicabil şi obezităţii. Dar ăsta e un artificiu tehnic. Dacă ar fi 100% corect, termenul politicos pentru „gras” ar fi „supraponderabil”, nu „supraponderal”. Ceea ce, din nou, fizic s-o fi justificând, dar nu şi în logica limbii. „Supraponderalitate” e la fel de aiurea, dar e mai logic. Şi mai folosit, culmea, chestie pe care îţi trebuie un Google search să o afli. Trebuie să fie nasol când eşti forţat să munceşti în condiţii inumane, fără net la agenţia de publicitate deşteaptă care este. Zic să punem de un protest pentru respectarea drepturilor omului. Hai, şi ale omului din advertising.)