Update la repertoriul de blesteme al Surorilor Marx

Oamenilor,

Am găsit noua urare de făcut celor care mă enervează suficient de mult încât să văd roşu şi să vreau să văd şi mai mult roşu.

 Până acum, printre blestemele mele preferate se numărau împachetările cu miere şi furnici-glonţ, înecarea în smoală, waterboarding cu căcat şi epilarea genelor cu ceară de urechi.

Dar nu.

Toate astea au devenit masaj cu pisoi de-o zi în comparaţie cu Armageddon-ul care se întâmplă acum în jurul meu în timp ce eu, ghemuită într-un adăpost pe care mi l-am încropit în grabă din nişte foi de polistiren, folosesc ultima fărâmă de viaţă din laptop ca să vă scriu aceste rânduri. Da, fix ca-n război, şi vă rog să mă credeţi că amintirilor ăstora chiar nu le duceam dorul, mai ales că verişoarele mele au obiceiul să folosească grenade şi rachete sol-aer adevărate de 1 Decembrie, 4 iulie, 21 septembrie şi cu alte ocazii din timpul anului care aduc media la cam una din două seri.

Totul a început acum câteva luni (imaginaţi-vă un duet de flex şi ciocan pe fundal, pentru atmosferă). Mai precis în februarie, când, trebuind eu să plec la un vernisaj şi deci iau o formă măcar relativ umană, am avut surpriza de a mă spăla simultan pe dinţi (intenţionat, din robinet) şi pe cap (neintenţionat, din tavan). N-am apucat să apreciez cum se cuvenea cadoul, că chiar trebuia să plec, în schimb am apreciat din plin continuarea sa, pe care am găsit-o când m-am întors, sub forma a un metru pătrat de var plutind într-o baltă de vreo 10 litri de apă, în mijlocul băii. Lacul Lebedelor se lăfăia la mine-n baie, iar eu trebuie să recunosc că de data asta i-am dat aplauzele cuvenite, plescăind cu cizmele după telefon şi chemând instalatorul.

După lupte seculare cu ţeava pluvială, care au durat vreo şase ore, rezultatul a fost că în cinci luni am mai făcut duş cu apă din tavan doar de două ori, când a plouat chiar cu nesimţire. Ceea ce am apreciat, dar nu suficient de mult încât să nu dau prioritate duşului obişnuit. Motiv pentru care acum câteva zile au debarcat la mine-n casă cohorte de cetăţeni înarmaţi cu ciocane, flexuri, bormaşini, cleşti, lanterne şi un tanc (?), care s-au apucat să umple de moloz cu extremă eficienţă fiecare orificiu de respirat al fiinţelor vii de pe o rază de 2 km. Cu noroi au umplut doar podelele, cada şi chiuveta (la WC am pus capacul, nu de alta). După ce am aflat, succesiv, că trebuie spart tot tavanul băii, apoi că nu trebuie spart tot tavanul băii, apoi că trebuie spart tot tavanul băii pe lung plus cel al holului pe lat, apoi că ţeava e plină cu smoală (?), deci trebuie spart tot tavanul băii cel puţin, apoi că nu există nici o metodă de a opri demolarea a practic juma de casă şi probabil a peretelui, pe lung, până la parter (vă amintesc că stau la etajul opt).

Moment în care m-am resemnat (după cum se aud ciocanul distrugând o porţiune de ţeavă şi o ploaie de moloz acompaniindu-l, înţeleg că sunt singura) şi am luat poziţia pe care v-o descriam la începutul acestei postări. Pe raza de lumină care se strecoară timid în adăpostul meu văd plutind un nor de praf, care se aşază vesel peste toate lucrurile din casă neacoperite cu folie sau nebăgate în dulapuri cu uşi etanşe. Curent nu mai am, că toate prelungitoarele au fost mobilizate pentru alimentarea diverselor aparaturi apocaliptice care se ocupă de distrugerea casei mele (şi, posibil, a blocului), centimetru pătrat cu centimetru cub. Mâncare am pentru vreo două zile, ceea ce e practic ca şi cum n-ar fi, pentru că o să-mi ia mai mult de atât doar să ajung până la uşa camerei în care stau acum, înconjurată de lucruri care altfel ar sta în baie, de unele pe care nu le recunosc (posibil să-şi fi adus careva din vecini butoaiele cu murături, înţelegând corect că locul se transformă în groapă de gunoi) şi de omniprezentul nor de praf.

Aşa că vă rog să mă credeţi că nu e un pas înapoi în ierarhia ororilor urarea „să ţi se-nfunde pluviala cu smoală pe toată lungimea băii!” E, dimpotrivă, un pas înainte, şi vă spune asta o babă acoperită de sus până jos cu noroi format din moloz şi transpiraţie. Şi pene. Iar pe folia care a încercat, înduioşător de inutil, să ferească chiuveta şi cada de dezastru, se aude picurând triumfător apă.

10 comentarii

  1. m-am regalat cu acest post care mi-a adus aminte de povestirile cu Mos Teaca si nu numai. dar ce spun eu, este o capo d’opera! care mai si dovedește ca numai sub constrangere poți scrie sublim. nu stiu ce trebe sa ți se mai întâmple ca sa poți scrie încă si mai rocambolește, dear petronia. mă gândesc sa iau legătura cu lucrătorii pentru a le face mici sugestii. dar pana atunci, curaj petronia, scrie pana la ultima tasta necimentata!

  2. Ca sa fiu sigura ca am inteles cum trebuie inainte sa ceva, lisa roketboy, nu doar ca te bucura recentele orori prin care am trecut, dar le si doresti prelungiri, doua reprize cu golul de aur si penalty-uri. Ceea ce nu mi se pare corect din partea cuiva care, simt din tonul saltaret al comentariului tau, a putut face un dus la ea acasa ieri, ba chiar poate s-a si spalat pe dinti azi la amiaza cu altceva decat cu beton. Motiv pentru care stai cuminte si foloseste timpul pe care l-ai consuma conspirand cu muncitorii facand alte lucruri la fel de utile, cum ar fi sa iti alegi alta faianta in baie, alte tevi in bucatarie si, daca tot ne apucam de treaba, alt cartier in care sa stai. Cu muncitorii nu mai e cazul sa iei legatura, ca am luat eu mai multe legaturi, pe care le poti gasi, in jurul muncitorilor cu pricina, in padurea Baneasa.

  3. daca intuitiile tale sunt corecte, in schimb soluția mea e pur si simplu salvatoare. praful care iese din etajul opt al blocului tau seamănă cu fumul, așa ca pregătește-ți peria de dinti si samponul ca tocmai am semnalat un incendiu. vin pompierii cu scara cea mare si tulumba groasa, muncitorii sa fie pregătiți si ei cu colacul de salvare.
    mersi cui?

  4. Ha? Inca n-a escaladat?

    Petronia, praful de ciment, vorba unei vechi reclame, penetreaza smaltul dintilor intarindu-i. Spre deosebire de tirnacoape sau ciocane care le cresc brusc entropia.

    Si o intrebare. Legaturile alea din padurea Baneasa au un capat la un stilp de inalta tensiune? Daca nu, n-ai facut mare brinza.

  5. Ca sa raspund in ordine inversa, pentru ca de ce nu, inca n-a escaladat pentru ca a cazut. Mai precis, a mai picat o bucata din tavanul baii si m-a prins sub ea. Dau sa aflu ce provocase deranjul, ma uit pe net, nema cutremur. Era o ora oarecare, deci nu pornisera tramvaiele. Si atunci ce facuse tavanul meu sa tremure? Ies pe terasa, sa ma conving cu ochii mei, si dau peste o turma de pompieri luciosi si cu chef de joaca. Acum va rog sa ma scuzati, trebuie sa ma intorc la locul faptei.
    Am vag constiinta ca mai aveam ceva de facut pe-aici, dar sunt sigura ca intelegeti ca numai la asta nu-mi sta gandul. Mai ales, trebuia sa zic ceva cu superglue in crema de fata a cuiva. Nu stiu, va descurcati voi, eu ma duc sa numar pompieri.

    Dragoane, legaturile alea au un capat in altul, si pe amandoua, impreuna cu portiunea dintre ele, in jurul unor copaci de nadejde. Cine stia ca intr-o padure asa anemica precum padurea Baneasa se pot gasi copaci asa de rezistenti?
    Eu, fireste.

  6. apa cu praf da ciment. caută sa rămai într-o poziție sexy, petronia. ma gandesc ca e timpul sa fac si eu o fapta nobila de origine dacica si sa te transport pe Bucegi lângă celelalte babe. deși, nu stiu daca e bine pentru monolitii aia…

  7. Nu puteai sa zici inainte sa ies pe terasa. Acum tastez cu doua degete si jumatate (jumate s-a rupt cand am apasat butonul de deschis calculatorul). Cat despre singurele doua babe faimoase din Romania care nu sunt rude cu mine, probabil ar fi corect sa recunosc ca am ordin de restrictie pentru zona aia. La inceput erau opt.

  8. nume predestinat, petronia…

  9. Pai, ia mai relaxati-va… oamenilor🙂
    Uite ce event frumos aci :
    https://www.facebook.com/events/223598447790430/
    cu literatura si … ! dar Alexandre cu cele ++ 20 vinuri scrise… oare pe unde vor fi fiind ??
    ooof !
    eeehhh ?

  10. pe vremea cand babele erau tinere si purecii sareau coarda cu plumb in buzunare si ziceau ca e usor, ei bine, chiar pe cand se turna bronzul statuii ecvestre din fata bibliotecii universitare fondata chiar de calaretul acelui armasar caruia lumea îi admira perechea de, sa avem pardon, testicule, nimeni nu se gandea ca acel metal va ajunge in statuia lui Lenin din fata copiei palide a cladirii univ. Lomonosov din Moscova plasata in coasta Herastraului bucurestean.
    intre timp insa bronzul a disparut, cu intruchiparea lui ultima cu tot (sterpelit de cine stiti voi, ca eu nu pricep nimic). pana aici toate sunt normale.
    cine a pus insa doi caini legati de coada pe soclul asta? sau am avut eu vedenii zilele trecute cand am dat de privelistea descrisa.
    merita o investigatie si un articol semnat de petronia (in forma ei umana).
    dealtfel, petronia, ai supravietuit santierului prin sistemul tau de hibernare sub praf? sper ca da, ca altfel ce ne facem fara textele tale scaparatoare?


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s