Roșia Montană, văzută din pat, din nou

Babelor, 

Să fi tot fost aseară când am pus textul de mai jos pe blog. Și să fi tot fost azi dimineață când textul respectiv a dispărut fără urmă. Neglijență, mână criminală, defecțiune tehnică – nu știu care a fost motivul, drept care îl pun din nou aici și mă duc în oraș ca să devin o parte dintr-o mulțime. 

 

„Babelor,

 

Azi dimineață, să fi tot fost vreo 12, stăteam în pat cu laptopul în brațe și mă uitam la niște filme porno cu mai mulți tineri și tinere care se futeau. Ei pe ele, ele pe ei, ei pe ei, ele pe ele, alte combinații nu găsesc. Și cum mă uitam eu așa, încercând să anticipez sfârșitul poveștii, iaca zboară ușa de-o parte și în cameră apare Veta, un satâr în mâna stângă, o funie în mâna dreaptă.

Hopa, zic, iau pistolul de pe masă și trag două focuri. Cu unul îi zbor satârul din mână, cu celălalt fac funia ferfeniță. Veta iese fără să zică nimic, da’ nu trec nici două minute și apare iar, de data asta cu sabia lui Ștefan cel Mare în stânga și sfoara de rufe din bucătărie în dreapta. Trag iarăși două gloanțe, adio sabie, adio sfoară, Veta pleacă, trec alte trei minute, ea se năpustește din nou în cameră, de data asta înarmată cu un echer și o șurubelniță. Pun pistolul jos, ea se apropie amenințătoare. 

– Ce-ai, soro, ce-i cu tine?, zic.

– Pân-aici ți-a fost, spune ea. Te-am condamnat la moarte.

– Bine, zic, de asta mi-am dat seama, da’ de ce? Care-i problema?

Veta se încruntă, se scarpină în cot (are psoriazis), râde vulgar, scuipând printre dinți, își aranjează tricoul naționalei Franței (pe spate scrie Robespierre) și îmi explică:

– Pentru că n-ai fost la demonstrații. Pentru că te doare în cur de Roșia Montană. Pentru că ești o cinică și o depravată și un element nociv pentru popor. Pentru asta trebuie să mori.

– Păi bă, zic, mă omori așa, fără proces? E frumos?

Ea tușește, o bucată de friptură cu cartofi prăjiți i se scurge pe bărbie, băbătia nu observă. 

– Bine, facem proces, zice. Unde ai fost pe 1 septembrie?

– Habar n-am, spun. Probabil că acasă. A fost un meci din Bundesliga la televizor.

– Și pe doi? 

– Tot acasă, zic. Am făcut o ciulama. Nu mai știi? Am pus foarte mult piper și am plâns în timp ce mâncam, da’ de bună era bună.

– Bine, zice Veta, și pe trei? Pe patru? Pe cinci? Pe opt? Pe douăzecișiunu?

– În diverse locuri, zic. Pe trei la cimitir, să iau niște flori. Pe patru în Macedonia. Pe cinci la Cocoșatu. Pe opt la sală și la vulcanizare. Pe douășunu la concertul orchestrei pompierilor, de unde am plecat cu un trompetist. Da’ care-i problema?

– Vezi tu, zice Veta agitând aiurea șurubelnița, ar fi trebuit să fii în Piață, alături de popor, să lupți pentru Roșia Montană, pentru natură, împotriva cianurilor.

– A, zic, realizând natura problemei, păi mie nu-mi pasă de Roșia Montană, urăsc natura, că trăiesc tot felul de insecte periculoase în ea, și cianură n-am în proximitatea imediată, așa că nu știu de ce m-aș ambala degeaba.

Veta își încordează un mușchi de pe frunte, mișcă din nou șurubelnița, mai tușește niște friptură.

– Nu e degeaba, zice. Trebuie să lupți pentru idealurile tale, dacă vrei să le vezi împlinite!

– Așa e, spun, dar eu am alte idealuri.

– Păi nu-i bine, zice Veta. 

– Păi de ce?, zic. 

– Pentru că idealurile astea, Roșia, natura, politicienii corupți, sunt idealurile corecte.

– Mda, zic, pula mea, tot ce se poate.

Am mai tras două focuri, zdrobind echerul și îndoind șurubelnița. Apoi, în timp ce Veta ieșise să caute alte arme cu care să-mi facă felul, am înlocuit ușa cu una nouă, am pus ială dublă și un gard de sârmă ghimpată în față și m-am uitat vreo cinci minute la film, dar am realizat că mi se luase. Drept care m-am băgat în pat, am adormit imediat și l-am visat pe Costi Rogozanu călărind un ponei maro de pe care tot cădea. Deși visul era idiot, l-am visat până la capăt; se termina cu Veta îmbrâncindu-l pe Victor Ponta într-un cazan cu spanac.

 

Vă pup,

 

Rhetta”

 

Un moment de reculegere & o privire spre viitor. OK, şi ceva sirop

Oamenilor,

­Învii special ca să întrerup revoluţia Vetei (paşnică, de altfel. Normal că revoluţia.) Fac asta pentru că vă invit să ţinem împreună un moment de reculegere. Acum câţiva ani, Veta îşi vărsa furia pe UNARTE într-o postare în care nu i-am dat dreptate, pentru că avea un pic. Acum e cazul de coroane, panglici negre şi un moment de reculegere. De pe jos.

Aş putea să înşir acum toate lucrurile pentru care nu ţinem un moment de reculegere, aşa cum fac de obicei, dar adevărul e că n-am nici un chef să vă povestesc despre cum nu e pentru speranţele vecinilor de la etajul şapte că potaia lor a învăţat atât de bine să play dead. Despre asta, poate, mâine. Azi am chef, în schimb, să informez lumea care ar putea sau a avut la vreun moment dat vreo legătură cu pasiunea pentru istoria artei şi cu ideea de a-şi urma această pasiune în România că anul ăsta admiterea la FITA la UNARTE s-a făcut cu dosar, exclusiv pe baza mediei de BAC. Aveţi, dreptate, prea multe acronime într-o frază. Să simplific: în ţara asta din care unii dintre noi nu au plecat pentru studii, exista până anul ăsta o singură facultate care conta* într-un domeniu a cărui importanţă lumea civilizată a învăţat-o de prin anii ’60. El se numeşte istoria artei şi a dat ştiinţelor umaniste din ultimele decenii nişte cetăţeni care, făcând şpagate spre domenii precum semiotica, istoria literaturii sau a filosofiei, istoria religiilor şi sociologia, au revoluţionat modul în care judecăm ceea ce ne-a rămas de la ăia de-au crăpat înaintea noastră şi n-am reuşit să distrugem încă. Aşadar au pus umărul la a ne învăţa, ca omenire, să ştim să înţelegem ce vedem.

Vi se poate părea melodramatic, dar citiţi ceva de Warburg, Panofsky sau Gombrich, apoi de Adorno, Horkheimer, Barthes, Schapiro, Kemp (Martin), Baxandall, Haskell, Wittkower, Hirst, Elsner, Belting, Bredekamp, Elkins, Freedberg, Ackerman, Alpers (şi puteţi să treceţi şi la Stoichiţă, dacă-i terminaţi pe ăştia). Mă opresc complet arbitrar, la fel cum arbitrară a fost toată enumeraţia, de altfel. Şi apoi imaginaţi-vă că citiţi lucrurile astea extraordinare cu creierul unui copil de 19 ani care face asta pentru că e opţiunea lui de rezervă. Facultatea la care a “pus dosar” pentru că nu era suficient de bun încât să fie sigur că intră la altă specializare. Locul unde nu e din pasiune, ci pentru că nu e destul de bun pentru altceva. Aş râde cu gândul la motivaţia pe care ţi-o oferă “n-am intrat în altă parte” când te confrunţi cu zeci de pagini de bibliografii din care ai doar un semestru să înţelegi ceva cât de cât convingător. Doar că nu cred că asemenea bibliografii o să mai existe, în noile condiţii.

Profesorii de la ITA, care se plângeau în fiecare an de scăderea calităţii recoltei de boboci, acum nu mai au, din păcate, motive să se plângă. Cu greu te poţi plânge că ţi s-a umplut casa de neaveniţi când ai concediat portarul, ai scos broasca uşii şi ai amenajat o pistă de aterizare pe hol.

Aşa că, dacă aţi rezistat eroic până la finalul celui mai siropos şi melodramatic text scris de mine vreodată (vodca ajută), de asta ţinem un moment de reculegere: în memoria zilei când în legătură cu ITA Bucureşti s-a auzit “pun şi eu un dosar, să fie, că nu ştiu sigur dacă intru la (insert altă specializare vocaţională)”. De fapt, ce zic eu “altă specializare vocaţională”. Orice specializare vocaţională. Pentru că istoria artei, din momentul în care te bagă-n ea notele de la sport la BAC, a încetat să fie o specializare vocaţională.

Ceea ce cere o supradoză de murături de proporţii epice, pe care mă grăbesc să o execut.

Ba nu încă. Am uitat ceva, în furia mea dezamăgită (poate v-aţi întrebat ce legătură am eu cu chestia asta. Am, că treceam zilnic pe lângă clădire şi-mi plăcea mirosul de creier ars. Acum o să miroase a creier stătut, ceea ce cred că puteţi fi de acord că nu e tocmai plăcut.)  Am uitat să fac adevărata dezvăluire: am pus mâna pe manualul pentru toţi cei trei ani de studiu (înainte nu exista nici un manual, existau numai bibliografii pline pe fiecare curs. Acum, au fost forţaţi să facă unul.) El arată aşa şi l-am găsit pe Modernism.ro, care l-a luat de pe Bored Panda sau ceva. Manualul predă tot ceea ce are nevoie să ştie un student (şi chiar un absolvent) de istoria artei, şi anume recunoaşterea stilurilor artiştilor. Înainte vreme, chestia asta se făcea prin cel puţin două examene / an care implicau diapozitive şi sute de imagini din cele mai obscure colţuri de biserici, de lume sau de Renaştere. Din fericire, nu mai e cazul de asemenea practici abominabile, pentru că:

If everyone in the paintings has enormous asses, then it’s Rubens:

If all the men look like cow-eyed curly-haired women, it’s Caravaggio (aici eu adaug şi: dacă e întuneric pe fundal de ţi-e frică să nu iasă Bau-Bau. Pare potrivit publicului-ţintă.)

If everybody has some sort of body malfunction, then it’s Picasso (din păcate, aici manualul îşi induce învăţăceii în eroare, pentru că ar putea la fel de bine să fie şi Léger, Braque sau, mai rău, oricare din pictorii modernişti).

If it’s something you saw on your acid trip last night, it’s Dali (prudenţă, ar putea fi şi Magritte, Brauner sau cealaltă jumate dintre pictorii modernişti).

If the images have a dark background and everyone has tortured expressions on their faces, it’s Titian (atenţie la expresia chinuită, e singura care vă poate ajuta să faceţi diferenţa între Tizian şi Caravaggio. Zgârciţi italienii ăştia, nu-şi prea plăteau curentul.)

If the paintings have tons of little people in them but otherwise seem normal, it’s Bruegel (şi dacă au perspectivă à vol d’oiseau, adică… Nevermind, asta e deja pentru master.)

If the paintings have lots of little people in them but also have a ton of crazy bullshit, it’s Bosch (Hieronymus, nu maşina de spălat, simt nevoia să precizez).

If everyone – including the women – looks like Putin, then it’s van Eyck (preferata mea)

If everyone looks like hobos illuminated only by a dim streetlamp, it’s Rembrandt

If the painting could easily have a few chubby Cupids or sheep added (or already has them), it’s Boucher (sau dacă e făcută mai ales din roz şi bleu, zic, deşi aşa există riscul confuziei cu Fragonard)

If everyone is beautiful, naked, and stacked, it’s Michelangelo (manieriştii i-ar fi reproşat lui Michelangelo că personajele lui arătau a saci cu cartofi. Din fericire, omul era mort, aşa că insulta l-a lăsat rece.)

If you see a ballerina, it’s Degas

If everything is highly-contrasted and sharp, sort of bluish, and everyone has gaunt bearded faces, it’s El Greco (bonus: dacă arată de parcă ar fi mâncat ultima oară stridii stricate, acum 1000 de ani) 

Dappled light but no figures, it’s Monet (în general)

Dappled light and happy party-time people, it’s Renoir

Lord of the Rings landscapes with weird blue mist and the same wavy-haired aristocratic-nose Madonna, it’s Da Vinci (de fapt, dacă vrei să prescurtezi Leonardo da Vinci, zi Leo sau Leonardo. „Da Vinci” înseamnă „din Vinci”, or, Vinci fiind o zonă, chestia asta e valabilă despre foarte mulţi oameni).

Excel sheet with coloured squares, it’s Mondrian

Mai adaug de la mine, pentru că nu pot să ignor setea de cunoaştere a noilor generaţii de istorici de artă:

Dacă are o lumânare, e Georges de la Tour

Dacă arată ca podeaua pe care ai vărsat vopsea, e Pollock

Dacă are dansatoare de cabaret semidezbrăcate, e Toulouse Lautrec

Dacă pare făcut din viermi coloraţi şi beţi, e Van Gogh:

Cine ştie, poate am chef într-o zi şi public şi volumul de artă românească. Pentru cei care, inexplicabil, ajung în anul 3 la istoria artei.

*Când mă refer la ITA Bucureşti ca fiind singura facultate din ţară care conta în domeniu, ştiu că risc să insult pe cele de pe lângă facultăţile de istorie sau de artă. Alea sunt specializări, să nu confundăm lucrurile.