Protestul Roșia Montană infinit: Through The Never

Sunt acuzată că scriu numai despre Roșia.

Păi e normal, pentru că – așa cum ar fi destul de evident și pentru Stevie Wonder – această poveste a devenit expresia nemulțumirilor unei bune părți a societății românești. Mai mult, a unei generații care acum are mijloacele și contextul potrivit pentru a se revolta altfel decît au făcut-o părinții lor în 1989. Un fapt destul de incontestabil, nu?, drept dovadă stînd și acest blog.

Și cu toate astea, azi am să fac o recomandare oarecum diferită, deși într-un final se va vedea că și ea tot spre aceeași problemă converge. A nemulțumirii unei generații care va prelua în curînd frîiele sistemului, fie că acest sistem își dorește acest lucru sau nu. E natural. Așa a fost dintotdeauna.

Dar mai întîi recomandarea, courtesy of Cineforum, care au fost atît de amabili încît să invite o băbăciune ca mine la avanpremiera filmului IMAX, 3D (!!) Through The Never, al cui altcuiva decît al băieților de la Metallica. Motiv pentru care mi-am luat sacoșele de pogo, după care am lăsat ochelarii de vedere acasă și i-am schimbat – nu cu ăia ai lu Steveie Wonder, ci cu ăia de albină anaglifă, recte zburătoare stereoscopică 3D.

Ce să zic. Băi copiii babii, cînd a-nceput filmu, nici n-a durat trei minute și să zic că am umplut scaunu de lichid maro e puțin. Iar asta nu numa pentru că povestea pe care o-nfiripa acolo regizoru Nimord Antal era căcătoare, dar și pentru că împletirea muzicii cu firu narativ era de o măiestrie și acustică care te lăsa cretin/ă (da, coloana sonoră trebuie neapărat ascultată cu un asemenea sound-system, sau mai bine deloc). Pe scurt, dacă vă imaginați că metaliștii, cît sunt ei de mari, cad în asemenea plase ieftine precum cultu personalității în care probabil că s-ar scălda Gabriel Dorobanțu dacă s-ar face un film despre viața lui, ei bine, vă înșelați amarnic. Nu. Filmul e văzut prin ochii unui amărît de băiat de la departamentu electric al industriei itinerante care e Metallica atunci cînd pleacă în turneu, iar acest amărît de băiat abia așteaptă să-și încheie treaba la care-l pun șefii lui idioți (și despre care James Hetfield nici nu are habar, probabil, că există) și să urmărească liniștit concertul. Stadion frumos, american, te caci, pe tine, atmosferă de NBA dacă de exemplu Michael Jordan ar cînta la saxofon, peste 50.000 de oameni.

Da ce să vezi. Nu e ca să fie, dacă mă-nțelegi. Exact cînd boxele cu care e dotat IMAX îți trec prin tine toți fiorii universului odată cu primele acorduri Metallica, taman atunci se găsește și bou’ de șef să mi ți-l trimită pe băiet la una bucată treabă misterioasă prin oraș. Să te-apuce dracii, nu alta, că suferi și tu pentru ăsta că nu poa să stea și el în sala aia mare și frumoasă, să se bucure. În fine. Treaba făcută de Antal mișto, noir, misterioasă, detalii, băiatu are la retrovizoarea camionetei o păpusă spînzurată, ciudată, parcă vie, în oraș e noapte, umbre, chestii, acorduri intră, ies, riffurile lu Hetfield, solo-uri babane de-ale lu Hammett,  bassu lu dementu de Trujillo, de Ulrich nici nu mai vorbim. E și din momentu în care înțelegi că muzica rochiștilor nu e decît suport pentru ce face băiețașu ăsta printr-un oraș care devine încet-încet post-apocaliptic, în care dezordinea se așterne peste tot și toate cu siguranța unei nesupuneri civice determinată de actualele inegalități sociale pentru care pînă și străbunu nostru Marx se răscolește în mormînturi, e, atuncea parcă începi să înțelegi unde bata Metallica și cu Nimrod Antal. Totu de o epicitate care te face să te întrebi cît de departe ești cu adevărat de un The Wall, totu de o spectaculozitate care te face să nu înțelegi dacă scena pe care cîntă Metallica și din care ies tot felu de chestii de necrezut, obiecte, statui, cimitire, tot ce vrei, deci dacă scena asta nu e de fapt un teatru mobil, sau spectacolul unui mare magician, sau pur și simplu – de fapt – scena celei mai mari trupe de metal a epocii contemporane, și anume Metallica. Totul culminînd, cînd crezi că nimic nu se mai poate întîmpla, cu distrugerea totală a totului, cu apariția unuia din călăreții apocalipsei însuși (with the four horsemen ride… pentru cunoscători) și cu lucruri care te fac să te întrebi dacă nu cumva nu asiști la unul din cele mai mișto spectacole rock făcute vreodată, dar pe care totuși am să vă las plăcerea să le descoperiți singuri. Sper, pentru că merită să dați oricît pe bilet ca să vedeți așa ceva

Pe scurt, o experiență superbă, care se întîmplă de ca și cum ai face parte efectiv din ea. Evident, din moment ce e IMAX 3D, dar parcă de data asta pînă și respectiva cucerire a tehnologiei e altfel. Cît despre faptul că auzi toate piesele importante, așa cum le știi, de pe albume, ce dreacu să mai zici. Eu, cel puțin, cînd a început Justice For All, am început să mă dau cu capu de scaunu din fața mea.

Cît despre discuția cu Roșia, prieteni, e simplu. Unii oameni, așa cum o fac și Nimord Antal cu băieții de la Metallica, înțeleg spre ce ne îndreptăm. Anume spre o nouă societate, care nu va fi nicidecum utopică, dar în care, după lupte dure contra actualului sistem muribund, se va trece la o nouă organizare a societății în care oamenii își vor da seama, cu foarte, foarte multă greutate, că sunt cu toții o mare familie. Și, mai important, că această mare familie nu trebuie să se numească neapărat comunism.

Cam atît. A, și mai sunt, desigur, ceilalți, cei care nu înțeleg acest lucru. Îi vedem zi de zi, sunt printre noi, sau la televizor. Ei sunt cei leneși la minte și puțini la suflet, obișnuiți cu lucrurile previzibile și căcăcios-călduțe.

Sunt ei, dragii babii, care cred că fiecare mîine e identic cu orice azi și prin urmare un drept cîștigat pentru totdeauna. Ei, care trăiesc cu resturile pe care le consumăm noi, cei care facem lucrurile să se întîmple. Și care, odată ce tot noi vom face lumea asta de mîine, cel mai probabil cu sudoare și niscai sînge, se vor lăuda cum au știut ei cît de mari o să fim de fapt și, mai ales, se vor umili ca niște slugi să nu-i strivim.

Că doar așa e lumea, de cînd e ea.

Vizionare plăcută!

 

Anunțuri

Protestul Roșia Montană, duminica #5: mea culpa

Da babelor, recunosc

Eu am șters postul surioarei mele. În momente de cumplită rătăcire a minții, alimentate de cretinizarea absolută pe care o practică societatea românească de cîteva săptămîni încoace, plus înverșunată de faptul că poliția mi-a blocat calea de acces către locuința lui Mihai Gâdea, am făcut acest lucru. Probabil ați trăit și voi asemenea clipe. Clipe de negru în fața ochilor, de senzație foarte clară că întreaga țară este alcătuită din securiști și controlori RATB și Mihai Gâdea, astfel că mi-am pierdut rațiunea și am început să practic cenzura pe acest blog, ceea ce nu e în regulă, pentru că nu în acest scop a fost creat.

Mai recunosc chiar și că am încercat să-l șterg cu totul, să-i dau delete, dar, așa cum există un Dumnezeu al bețivilor, există și un Dumnezeu al Surorilor Marx, se pare. Astfel că platforma wordpress și-a luat o măsură de siguranță pentru asemenea momente de restriște, drept care mi-a cerut să confirm ștergerea blogului accesînd un link din propriul meu mail. A cărui parolă am uitat-o, firește.

Bine, ar fi exagerat să spun că-mi pare excesiv de rău pentru ceea ce am făcut, pentru că am un caracter de reptilă, dar un pic tot îmi pare rău. Chiar și în întunecimea inimii mele există uneori oarece licurici de lumină, sigur, nu mai mult decît lămpașul unui miner care nu vrea decît să muncească la Roșia Montană, dar există.

Dintr-o astfel de rătăcire a sufletului meu înghețat și cavernos am să merg de altfel mîine, 29 septembrie, la stația de metrou Titan, ora 16.00, ca să mă alătur celorlalți manifestanți care încearcă să-și păstreze mintea lucidă în bezna care s-a lăsat peste noi toți.

Și mă bucur, mă bucur enorm că fiecare pliant anti-Roșia pe care îl împart, fiecare persoană pe care o conving să meargă cu mine la aceste mitinguri, este un cuțit imaginar înfipt adînc în inima unor cretini notorii, iresponsabili și lipsiți de conștiință precum Mihai Gâdea însuși, Mircea Badea, Dan Voiculescu, Victor Ponta, Dan Șova, Daniel Barbu, Ion Iliescu, Gabriela Firea, Adrian Năstase, RMGC, Bogdan Naumovici etc. etc. etc.

Ne vedem acolo. Fie ploaie, fie vînt.

Roșia Montană, văzută din pat, din nou

Babelor, 

Să fi tot fost aseară când am pus textul de mai jos pe blog. Și să fi tot fost azi dimineață când textul respectiv a dispărut fără urmă. Neglijență, mână criminală, defecțiune tehnică – nu știu care a fost motivul, drept care îl pun din nou aici și mă duc în oraș ca să devin o parte dintr-o mulțime. 

 

„Babelor,

 

Azi dimineață, să fi tot fost vreo 12, stăteam în pat cu laptopul în brațe și mă uitam la niște filme porno cu mai mulți tineri și tinere care se futeau. Ei pe ele, ele pe ei, ei pe ei, ele pe ele, alte combinații nu găsesc. Și cum mă uitam eu așa, încercând să anticipez sfârșitul poveștii, iaca zboară ușa de-o parte și în cameră apare Veta, un satâr în mâna stângă, o funie în mâna dreaptă.

Hopa, zic, iau pistolul de pe masă și trag două focuri. Cu unul îi zbor satârul din mână, cu celălalt fac funia ferfeniță. Veta iese fără să zică nimic, da’ nu trec nici două minute și apare iar, de data asta cu sabia lui Ștefan cel Mare în stânga și sfoara de rufe din bucătărie în dreapta. Trag iarăși două gloanțe, adio sabie, adio sfoară, Veta pleacă, trec alte trei minute, ea se năpustește din nou în cameră, de data asta înarmată cu un echer și o șurubelniță. Pun pistolul jos, ea se apropie amenințătoare. 

– Ce-ai, soro, ce-i cu tine?, zic.

– Pân-aici ți-a fost, spune ea. Te-am condamnat la moarte.

– Bine, zic, de asta mi-am dat seama, da’ de ce? Care-i problema?

Veta se încruntă, se scarpină în cot (are psoriazis), râde vulgar, scuipând printre dinți, își aranjează tricoul naționalei Franței (pe spate scrie Robespierre) și îmi explică:

– Pentru că n-ai fost la demonstrații. Pentru că te doare în cur de Roșia Montană. Pentru că ești o cinică și o depravată și un element nociv pentru popor. Pentru asta trebuie să mori.

– Păi bă, zic, mă omori așa, fără proces? E frumos?

Ea tușește, o bucată de friptură cu cartofi prăjiți i se scurge pe bărbie, băbătia nu observă. 

– Bine, facem proces, zice. Unde ai fost pe 1 septembrie?

– Habar n-am, spun. Probabil că acasă. A fost un meci din Bundesliga la televizor.

– Și pe doi? 

– Tot acasă, zic. Am făcut o ciulama. Nu mai știi? Am pus foarte mult piper și am plâns în timp ce mâncam, da’ de bună era bună.

– Bine, zice Veta, și pe trei? Pe patru? Pe cinci? Pe opt? Pe douăzecișiunu?

– În diverse locuri, zic. Pe trei la cimitir, să iau niște flori. Pe patru în Macedonia. Pe cinci la Cocoșatu. Pe opt la sală și la vulcanizare. Pe douășunu la concertul orchestrei pompierilor, de unde am plecat cu un trompetist. Da’ care-i problema?

– Vezi tu, zice Veta agitând aiurea șurubelnița, ar fi trebuit să fii în Piață, alături de popor, să lupți pentru Roșia Montană, pentru natură, împotriva cianurilor.

– A, zic, realizând natura problemei, păi mie nu-mi pasă de Roșia Montană, urăsc natura, că trăiesc tot felul de insecte periculoase în ea, și cianură n-am în proximitatea imediată, așa că nu știu de ce m-aș ambala degeaba.

Veta își încordează un mușchi de pe frunte, mișcă din nou șurubelnița, mai tușește niște friptură.

– Nu e degeaba, zice. Trebuie să lupți pentru idealurile tale, dacă vrei să le vezi împlinite!

– Așa e, spun, dar eu am alte idealuri.

– Păi nu-i bine, zice Veta. 

– Păi de ce?, zic. 

– Pentru că idealurile astea, Roșia, natura, politicienii corupți, sunt idealurile corecte.

– Mda, zic, pula mea, tot ce se poate.

Am mai tras două focuri, zdrobind echerul și îndoind șurubelnița. Apoi, în timp ce Veta ieșise să caute alte arme cu care să-mi facă felul, am înlocuit ușa cu una nouă, am pus ială dublă și un gard de sârmă ghimpată în față și m-am uitat vreo cinci minute la film, dar am realizat că mi se luase. Drept care m-am băgat în pat, am adormit imediat și l-am visat pe Costi Rogozanu călărind un ponei maro de pe care tot cădea. Deși visul era idiot, l-am visat până la capăt; se termina cu Veta îmbrâncindu-l pe Victor Ponta într-un cazan cu spanac.

 

Vă pup,

 

Rhetta”

 

Protestul Roșia Montană, duminica 4: recapitulare

În aceste trei săptămîni, multe mi-au văzut ochii bătrîni.

Am ieșit în stradă din prima zi, conștientă de mizeria acestei povești și am ajutat cu sacoșele din dotare la ruperea primului cordon de jandarmi. Ce-a urmat e istorie. Oameni uluiți de curajul celor din prima duminică s-au alăturat treptat, creînd cea mai mare mișcare populară din istoria recentă a României.

Am văzut apoi luări de poziție și declarații halucinante, majoritatea din partea guvernanților, dar și a unei bune părți a presei. Povestea cu Neagoe și Silviu Dancu, care cer moartea lui Badea, Gâdea și Ciutacu, e absolut genială și cred că se poate înscrie fără probleme în istoria comediei (involuntare) românești.

Am stat de vorbă în aceste săptămîni cu prieteni mai mult sau mai puțin apropiați și am avut tot felul de surprize. Unele mai plăcute, altele nu. Am remarcat, de exemplu, oameni pe care îi văzusem de cîteva ori în viață lăsînd totul deoparte și alăturîndu-se protestului din piață hotărîți și (mai ales) informați. Dar m-am conversat și cu persoane apropiate, poate mai apropiate decît e cazul, exprimînd păreri de o obtuzitate cruntă, conform cărora „dacă nu se întîmplă la ușa lor înseamnă că nu există”.

Firește, indiferent de toate astea, fie ele întîmplări mai mult sau mai puțin pozitive, am dus lucrurile mai departe, tot mai departe.  Am ajuns astfel în punctul în care pe străzile Bucureștiului am văzut o Românie uluitoare, pentru care probabil că merită să te gîndești la un viitor în această țară. Și am ajuns tot astfel, poate ca o consecință a acestor oameni extraordinari, în punctul în care unul din partidele de la guvernare a declarat că va vota împotrivă, cerînd în același timp vot deschis. Sigur, rămîne să vedem dacă se va și întîmpla.

Dar pînă una-alta vom continua să forțăm lucrurile și să cerem oprirea definitivă a acestui proiect imbecil, precum și interzicerea prin lege a mineritului cu cianuri. Duminică, 22 septembrie, de la ora 17.00, locul cunoscut.

Firește, spre uimirea și probabil scîrba profundă a celor care cred că dacă nu e la ușa lor nu există.

LOL

Protestul Roșia Montană, săptămîna 3, luna1: OCCUPY

Prieteni,

Zilele trecute s-a petrecut un eveniment ușor nebăgat în seamă: s-a stins din viață Marina Chirca, membră a grupului de rezistență anticomunistă de la Nucșoara alături de ceva mai cunoscuta Elisabeta Rizea.

Genul de persoană despre care niște Costi Rogozanu, Dan Tapalagă și Lucian Mândruță contemporani vremii respective ar fi spus că este o hipsteriță care se opune investițiilor străine. Dar asta doar pentru că ei au fost, sunt și vor fi mereu niște imbecili. Cît despre doamna Chirca, ea pur și simplu ura comuniștii, iar dacă asta se poate numi naționalism retrograd, atunci fie, să admitem că această femeie avea sentimentul că acești indivizi aduc în traistă o ideologie care va face mult rău țării unde se născuse. Timpul i-a dat dreptate.

Viața acestei femei însă, este importantă și dintr-un alt punct de vedere al problemei. Sau al dezbaterii, să zicem. Unul de factură ideologică, în care, la trei săptămîni după lansarea proiectului Roșia Montană în Parlament, strada a convins că se pot face lucruri istorice într-un mod pașnic, nonviolent. Or tocmai, ea, Marina Chirca, nu credea lucrul ăsta. Ea își lua desaga în spinare, dar nu cu zarzavaturi, ci cu arme pe care i le ducea cadou lui Toma Arnăuțoiu, tocmai pentru că știa că nu se poate discuta omenește cu viitorii ilegaliști. Timpul i-a dat dreptate și aici.

Fapt care ridică următoarea întrebare: protestele noastre pașnice vor avea vreo eficiență? Pentru că gașca PSD e versată și va împinge lucrurile exact acolo unde i-a convenit pînă și lui Napoleon cel mai puțin: în iarna rusească pe care țărișoara noastră o cunoaște atît de bine.

Scriitorul Peter Gelderloos infirmă acest lucru într-o carte scoasă recent (vara anului 2013) în America:

failure of nonviolence

În această carte, ni se explică ceea ce este evident din titlu, dar și din volumul publicat anterior de același om: How Nonviolence Protects the State.  Din păcate însă, lucrarea nu oferă detalii foarte multe despre fenomenele sociale pe care le numește chiar la deschidere – Arab Spring și Occupy. Criticile cele mai vehemente la adresa ei, cel puțin, acuză că primăvara arabă este acoperită pînă aproape de zero, autorul acordîndu-i nu mai mult de un capitolaș amărît.  Cît despre cazuistica Occupy din America,  care altminteri este la liber pe ditai internetul, omul sucombă și mai rău: spațiul pe care îl ocupă (sper că remarcați cum introduc subliminal acest cuvînt), deci spațiul pe care îl ocupă mișcarea respectivă ajunge să acopere un total absolut colosal de o pagină și jumătate. Bine, dar ce scrie în rest, veți întreba? Păi, una la mînă că pentru a afla răspunsul la această treabă puteți comanda voi înșivă cartea, pentru că e bine să fim la curent cu ce se petrece din punctul ăsta de vedere prin lume și doi la mînă vă spun eu pe scurt: domnul Gelderloos demonstrează că mișcările pacifiste au avut mai multe șanse de reușită atunci cînd s-au diversificat din perspectiva mijloacelor de exprimare, ajungînd uneori chiar și la violență. Abia atunci și numai atunci au o șansă să fie luate în considerare, spune el, lucru pe care dacă ajungem să-l privim din punctul de vedere al poveștii cu Siria, ajungem totuși să-l admitem și să-l infirmăm deopotrivă.

În fine, cîteva pagini puteți răsfoi chiar voi aici. La polul opus putem recomanda totuși următoarea lectură, fie și numai pentru motivul că din cadrul acestei mișcări, sau hai să zicem la îndemnul ideologilor de acest gen, s-a aprins flama de cele mai multe ori.

historicalfailureofanarchism

Ca și la exemplul anterior, evident, titlul este self-explanatory. Dar și corect? Și corect, am zice. Nu există nici măcar un exemplu în istorie de societate sustenabilă, din toate punctele de vedere, în virtutea principiilor anarhismului. Cel mult, probabil că se poate afirma următorul lucru: da, anarhismul a fost scînteia de care era nevoie ca lucrurile să ajungă (în Spania, sau altundeva) pe o anumită masă de negociere. Doar că din punctul strict de vedere al ideologiei în cauză, succesul s-a cam și oprit acolo.

Vorbim, așadar, în cazul nostru, de o situație complicată, în care pacifismul dă roade, dar este evident că nu se poate opri aici. Și-atunci, pe cale de consecință este nevoie să ne asumăm, nu anarhismul, ci rezistența, iar modul contemporan prin care omenirea a aflat că poate face acest lucru și care poate că l-ar fi ajutat și pe Bakunin în momentele de restriște, este mișcarea Occupy. Care vor fi rezultatele și cît de mult vor fi dispuși oamenii din piață să recurgă la acest gest, nu știm încă. E o idee care va fi în testare în România, București. Mă scuzați, la a doua testare, că s-a încercat și în anii 90, iar Iliescu e în continuare bine-mersi.

Poate reușim acum? Nu știm. Dar vom începe de vineri, 20/09, în parcul Izvor.

Marina Chirca, here we go. Ne aduci și nouă niște arme? Neletale, măcar, ca să împăcăm ambele tabere?

După cum se vede din titlul postării, suntem pregătiți pentru o luptă de durată.

Un moment de reculegere & o privire spre viitor. OK, şi ceva sirop

Oamenilor,

­Învii special ca să întrerup revoluţia Vetei (paşnică, de altfel. Normal că revoluţia.) Fac asta pentru că vă invit să ţinem împreună un moment de reculegere. Acum câţiva ani, Veta îşi vărsa furia pe UNARTE într-o postare în care nu i-am dat dreptate, pentru că avea un pic. Acum e cazul de coroane, panglici negre şi un moment de reculegere. De pe jos.

Aş putea să înşir acum toate lucrurile pentru care nu ţinem un moment de reculegere, aşa cum fac de obicei, dar adevărul e că n-am nici un chef să vă povestesc despre cum nu e pentru speranţele vecinilor de la etajul şapte că potaia lor a învăţat atât de bine să play dead. Despre asta, poate, mâine. Azi am chef, în schimb, să informez lumea care ar putea sau a avut la vreun moment dat vreo legătură cu pasiunea pentru istoria artei şi cu ideea de a-şi urma această pasiune în România că anul ăsta admiterea la FITA la UNARTE s-a făcut cu dosar, exclusiv pe baza mediei de BAC. Aveţi, dreptate, prea multe acronime într-o frază. Să simplific: în ţara asta din care unii dintre noi nu au plecat pentru studii, exista până anul ăsta o singură facultate care conta* într-un domeniu a cărui importanţă lumea civilizată a învăţat-o de prin anii ’60. El se numeşte istoria artei şi a dat ştiinţelor umaniste din ultimele decenii nişte cetăţeni care, făcând şpagate spre domenii precum semiotica, istoria literaturii sau a filosofiei, istoria religiilor şi sociologia, au revoluţionat modul în care judecăm ceea ce ne-a rămas de la ăia de-au crăpat înaintea noastră şi n-am reuşit să distrugem încă. Aşadar au pus umărul la a ne învăţa, ca omenire, să ştim să înţelegem ce vedem.

Vi se poate părea melodramatic, dar citiţi ceva de Warburg, Panofsky sau Gombrich, apoi de Adorno, Horkheimer, Barthes, Schapiro, Kemp (Martin), Baxandall, Haskell, Wittkower, Hirst, Elsner, Belting, Bredekamp, Elkins, Freedberg, Ackerman, Alpers (şi puteţi să treceţi şi la Stoichiţă, dacă-i terminaţi pe ăştia). Mă opresc complet arbitrar, la fel cum arbitrară a fost toată enumeraţia, de altfel. Şi apoi imaginaţi-vă că citiţi lucrurile astea extraordinare cu creierul unui copil de 19 ani care face asta pentru că e opţiunea lui de rezervă. Facultatea la care a “pus dosar” pentru că nu era suficient de bun încât să fie sigur că intră la altă specializare. Locul unde nu e din pasiune, ci pentru că nu e destul de bun pentru altceva. Aş râde cu gândul la motivaţia pe care ţi-o oferă “n-am intrat în altă parte” când te confrunţi cu zeci de pagini de bibliografii din care ai doar un semestru să înţelegi ceva cât de cât convingător. Doar că nu cred că asemenea bibliografii o să mai existe, în noile condiţii.

Profesorii de la ITA, care se plângeau în fiecare an de scăderea calităţii recoltei de boboci, acum nu mai au, din păcate, motive să se plângă. Cu greu te poţi plânge că ţi s-a umplut casa de neaveniţi când ai concediat portarul, ai scos broasca uşii şi ai amenajat o pistă de aterizare pe hol.

Aşa că, dacă aţi rezistat eroic până la finalul celui mai siropos şi melodramatic text scris de mine vreodată (vodca ajută), de asta ţinem un moment de reculegere: în memoria zilei când în legătură cu ITA Bucureşti s-a auzit “pun şi eu un dosar, să fie, că nu ştiu sigur dacă intru la (insert altă specializare vocaţională)”. De fapt, ce zic eu “altă specializare vocaţională”. Orice specializare vocaţională. Pentru că istoria artei, din momentul în care te bagă-n ea notele de la sport la BAC, a încetat să fie o specializare vocaţională.

Ceea ce cere o supradoză de murături de proporţii epice, pe care mă grăbesc să o execut.

Ba nu încă. Am uitat ceva, în furia mea dezamăgită (poate v-aţi întrebat ce legătură am eu cu chestia asta. Am, că treceam zilnic pe lângă clădire şi-mi plăcea mirosul de creier ars. Acum o să miroase a creier stătut, ceea ce cred că puteţi fi de acord că nu e tocmai plăcut.)  Am uitat să fac adevărata dezvăluire: am pus mâna pe manualul pentru toţi cei trei ani de studiu (înainte nu exista nici un manual, existau numai bibliografii pline pe fiecare curs. Acum, au fost forţaţi să facă unul.) El arată aşa şi l-am găsit pe Modernism.ro, care l-a luat de pe Bored Panda sau ceva. Manualul predă tot ceea ce are nevoie să ştie un student (şi chiar un absolvent) de istoria artei, şi anume recunoaşterea stilurilor artiştilor. Înainte vreme, chestia asta se făcea prin cel puţin două examene / an care implicau diapozitive şi sute de imagini din cele mai obscure colţuri de biserici, de lume sau de Renaştere. Din fericire, nu mai e cazul de asemenea practici abominabile, pentru că:

If everyone in the paintings has enormous asses, then it’s Rubens:

how-to-recognize-painters-by-their-work-2-1

If all the men look like cow-eyed curly-haired women, it’s Caravaggio (aici eu adaug şi: dacă e întuneric pe fundal de ţi-e frică să nu iasă Bau-Bau. Pare potrivit publicului-ţintă.)

how-to-recognize-painters-by-their-work-3

If everybody has some sort of body malfunction, then it’s Picasso (din păcate, aici manualul îşi induce învăţăceii în eroare, pentru că ar putea la fel de bine să fie şi Léger, Braque sau, mai rău, oricare din pictorii modernişti).

how-to-recognize-painters-by-their-work-24

If it’s something you saw on your acid trip last night, it’s Dali (prudenţă, ar putea fi şi Magritte, Brauner sau cealaltă jumate dintre pictorii modernişti).

how-to-recognize-painters-by-their-work-9

If the images have a dark background and everyone has tortured expressions on their faces, it’s Titian (atenţie la expresia chinuită, e singura care vă poate ajuta să faceţi diferenţa între Tizian şi Caravaggio. Zgârciţi italienii ăştia, nu-şi prea plăteau curentul.)

how-to-recognize-painters-by-their-work-1-1

If the paintings have tons of little people in them but otherwise seem normal, it’s Bruegel (şi dacă au perspectivă à vol d’oiseau, adică… Nevermind, asta e deja pentru master.)

how-to-recognize-painters-by-their-work-13

If the paintings have lots of little people in them but also have a ton of crazy bullshit, it’s Bosch (Hieronymus, nu maşina de spălat, simt nevoia să precizez).

how-to-recognize-painters-by-their-work-14

If everyone – including the women – looks like Putin, then it’s van Eyck (preferata mea)

how-to-recognize-painters-by-their-work-18

If everyone looks like hobos illuminated only by a dim streetlamp, it’s Rembrandt

how-to-recognize-painters-by-their-work-15

If the painting could easily have a few chubby Cupids or sheep added (or already has them), it’s Boucher (sau dacă e făcută mai ales din roz şi bleu, zic, deşi aşa există riscul confuziei cu Fragonard)

how-to-recognize-painters-by-their-work-4-1

If everyone is beautiful, naked, and stacked, it’s Michelangelo (manieriştii i-ar fi reproşat lui Michelangelo că personajele lui arătau a saci cu cartofi. Din fericire, omul era mort, aşa că insulta l-a lăsat rece.)

how-to-recognize-painters-by-their-work-16

If you see a ballerina, it’s Degas

how-to-recognize-painters-by-their-work-5

If everything is highly-contrasted and sharp, sort of bluish, and everyone has gaunt bearded faces, it’s El Greco (bonus: dacă arată de parcă ar fi mâncat ultima oară stridii stricate, acum 1000 de ani) 

how-to-recognize-painters-by-their-work-6

Dappled light but no figures, it’s Monet (în general)

how-to-recognize-painters-by-their-work-10

Dappled light and happy party-time people, it’s Renoir

how-to-recognize-painters-by-their-work-21

Lord of the Rings landscapes with weird blue mist and the same wavy-haired aristocratic-nose Madonna, it’s Da Vinci (de fapt, dacă vrei să prescurtezi Leonardo da Vinci, zi Leo sau Leonardo. „Da Vinci” înseamnă „din Vinci”, or, Vinci fiind o zonă, chestia asta e valabilă despre foarte mulţi oameni).

how-to-recognize-painters-by-their-work-22

Excel sheet with coloured squares, it’s Mondrian

how-to-recognize-painters-by-their-work-12Mai adaug de la mine, pentru că nu pot să ignor setea de cunoaştere a noilor generaţii de istorici de artă:

Dacă are o lumânare, e Georges de la Tour

Georges de la TourDacă arată ca podeaua pe care ai vărsat vopsea, e Pollock

PollockDacă are dansatoare de cabaret semidezbrăcate, e Toulouse Lautrec

Toulouse Lautrec

Dacă pare făcut din viermi coloraţi şi beţi, e Van Gogh:

Van Gogh

Cine ştie, poate am chef într-o zi şi public şi volumul de artă românească. Pentru cei care, inexplicabil, ajung în anul 3 la istoria artei.

*Când mă refer la ITA Bucureşti ca fiind singura facultate din ţară care conta în domeniu, ştiu că risc să insult pe cele de pe lângă facultăţile de istorie sau de artă. Alea sunt specializări, să nu confundăm lucrurile.

Protestul Roșia Montană, ziua 15: Uniți schimbăm lumea

Situația, așa cum spuneam în postările anterioare, este proastă.

Situația în acelasși timp însă, este bună. S-o privim în față:

Cine își imaginează că ceea ce se întîmplă este numai despre Roșia Montană, se înșeală amarnic. Ceea ce se întîmplă este și, sau mai ales, despre niște oameni care – prin faptul că încalcă legile după bunul plac – ne calcă în picioare. Să recunoaștem, sunt mici șanse să fii un om normal la cap si să nu te arăți îngrijorat de spectacolul dincolo de grotesc care ni s-a oferit în aceste zile. Politicieni schizofrenici declarînd lucruri absolut contradictorii de la o oră la alta. Cretini notorii de genul Dan Șova, sau Victor Ponta, rîzîndu-ne în nas cu o demagogie care în mod normal ar trebui să schimbe sensul acestui cuvînt în dicționar. Iar gîndul că ei vor continua să facă asta la nesfîrșit fără ca noi să le amendăm – drastic – comportamentul, este pur și simplu inacceptabil.

Așadar, pe de o parte avem niște oameni care în aceste zile și-au arătat adevărata față. De sub măștile de indivizi preocupați de funcționarea mecanismelor statului, sau de domnia legii, au apărut niște caricaturi strîmbe și fricoase, grăbite să simplifice lucrurile pînă la reducționismul cel mai absurd. Și, mai ales, să dezinformeze. Vorbesc în rîndurile următoare cu vocea unor Dan Tapalagă, sau Lucian Mîndruță, deși ei sunt numai cîțiva dintre acești rătăciți: Că în piață sunt oameni care doresc dispariția capitalismului. Că în piață sunt curente naționaliste. Că nu știm ce presupune exact oprirea proiectului Roșia Montană și, mai ales, că nu avem soluții în cazul în care acest lucru se va întîmpla.

Nimic mai fals, iar prin aceste declarații ei dovedesc că și-au atins limitele, fie ele jurnalistice sau pur și simplu umane. Cam devreme avînd în vedere vîrsta lor, aș adăuga. Să nu înțelegi ce se întîmplă în stradă și, mai ales, să nu înțelegi cine suntem noi, cei care am ales să schimbăm țara asta în ciuda diplomelor universitare obținute în străinătate, înseamnă să fii orb. Cît despre a nu înțelege că vremurile se schimbă iar noi, ajutați de specialiști, putem propune nu numai planuri sustenabile de business, ci și modele politice alternative, înseamnă să aparții pur și simplu trecutului.

Vestea cu adevărat bună este însă alta. De cealaltă parte suntem noi, cei care am ales să ne împotrivim acestui val de închistare îmbrăcată, uneori, în simplă mîrlănie. Suntem noi, cei cărora ne pasă de toate detaliile pe care le presupune o societate civilizată și care facem pași siguri în direcția de a le obține. Suntem noi, cei care înțelegem că actualul sistem conține, așa cum bine spuneau unii comentatori, premisele dispariției sale și de care noi trebuie să profităm pentru a construi o lume mai bună. Și, în fine, suntem tot noi, cei care avem demnitatea – atenție, demnitatea – de a nu accepta să fim mînjiți cu excrementele morale ale acestor indivizi care, în definitiv, nu au decît rolul de administratori ai acestei țări.

Pe mîine, prieteni. Duminică, 15 septembrie 2013, ora 17.00, locul știut. Cîtă frunză și iarbă.

De data asta nu va fi ca ei 🙂